"Acea" victorie: Irina Begu joacă superb, o învinge pe Garbine Muguruza la Madrid într-un meci dramatic

Irina Begu a reușit prima victorie a carierei contra unei jucătoare de Top 5, și cu greu s-ar fi putut scrie un scenariu mai frumos pentru această premieră. Deși a fost la două puncte de înfrângere în setul secund, deși era pe punctul să-l scape și acesta printre degete, așa cum i s-a întâmplat în primul, Irina a rezistat fantastic și a continuat să joace un tenis de înalt nivel pe toată durata celor două ore și 44 de minute, în care calitatea jocului a fost mult peste medie. Irina a fost, cu puține excepții, tot timpul la conducerea scorului contra Muguruzei, pe care o învinge pentru prima dată în trei întâlniri directe; pe primele două le pierduse în România. Irina a condus cu 5-2 în primele două seturi, dar pe primul l-a pierdut, după cinci game-uri la rând ale Muguruzei. Aceasta a început cu break și setul secund, dar Irina și-a pus jocul în ordine și a reușit să inverseze iar direcția meciului. La 5-3 și 40-0 pentru ea, au apărut iar problemele, dar românca a redresat corabia în ultimul moment, făcând break-ul la 5-6. În decisiv, Irina a fost mai exactă și mai încrezătoare, iar break-ul făcut la 3-3 a rupt echilibrul.

În vreme ce iberica nu trece nici de această dată de turul secund la turneul de acasă, Irina va lupta cu Christina McHale pentru șansa unei a doua prezențe succesive în sferturile de la Madrid. 

***

După un astfel de meci, putem să pensionăm deja liniștiți clișeul cu „Irina, cea cu un mental slab”. Irina a fost dominată de emoții în trecut în momente importante, poate mai mult decât media din circuit, însă e foarte important să înțelegem că fiecare jucătoare e altfel, dezvoltarea individuală nu se face similar de la un caz la altul, iar implicațiile a ce se întâmplă pe teren sunt percepute diferit de fiecare personalitate în parte. Ce funcționează pentru cineva nu e valabil pentru altcineva. Și, mai ales, ceea ce e important de reținut că diferă este viteza cu care fiecare fată se împacă cu duritatea circuitului, ritmul în care ajunge să se simtă confortabil cu diversele situații-limită în care o aduce un meci de tenis la cel mai înalt nivel.

Irina a avut nevoie să treacă în propriile-i condiții prin diverse experiențe, a avut nevoie să și cadă pe alocuri, a avut nevoie de câteva eșecuri frustrante sau dimpotrivă, eșecuri clare. După cum a avut nevoie să se înconjoare de oamenii potriviți și să aibă încredere în ei. A crescut întotdeauna de la un sezon la altul, a progresat în tăcere, poate nespectaculos după criteriile multora; deși în două sezoane diferite (cel în care a fost desemnată Newcomer of the Year și segmentul dintre 2013/2014) a sărit câteva zeci de locuri în clasament – ceea ce-i oricum, numai nespectaculos, nu. A adăugat câte o cărămidă pe fiecare an și s-a adus în postura în care un nou breakthrough – descris drept trecerea către Top 15 sau chiar Top 10 de ea și de echipa ei – părea și pare că este chiar după colț.

Văzând-o pe Irina contra Garbinei în acest meci pe cinste de la Madrid (cu ușurință cel mai frumos al turneului de până acum și unul dintre meciurile de top ale sezonului), toate piesele au părut că au căzut în locurile potrivite. Irina a făcut toate acele lucruri pe care le admirăm la televizor la campioanele altora. A găsit balansul între agresivitate și tactică, și-a ținut nervii în frâu în numeroasele situații în care meciul părea să-i scape din mâini, și-a luat soarta în propriile mâini și și-a câștigat meciul, nu a așteptat să-i fie servit de erorile sau de neinspirația adversarei. A făcut numeroase puncte superbe în situații-limită și a îmbrățișat lupta fără frică, deși întâlnea o jucătoare formidabilă, chiar pe terenul acesteia.

Dar lucrurile n-au fost întotdeauna așa. Pe parcursul ultimilor ani, Irina a făcut progrese fantastice în ce privește atitudinea ei pe teren, progrese pentru care n-a primit mereu creditul cuvenit. Asta, parte și pentru că i-a lipsit acel rezultat relevant contra unei jucătoare de top, într-un turneu de top. Anul trecut, Irina a realizat o serie de premiere importante pentru ea, depășindu-și bariere existente sau închipuite în turneele mari. Și-a demonstrat că poate ajunge mai sus pe toate suprafețele, dar n-a reușit să câștige când a întâlnit una dintre marile favorite (excepția: Kerber, înainte de a deveni Kerber de acum), deși a jucat adesea bine contra acestora, fapt care i-a scăzut din impactul la public. Fanii și-au updatat mai greu percepția, probabil pentru că aveau nevoie de o dovadă palpabilă. În tot acest timp, Irina și echipa ei au continuat să muncească exempla pe toate planurile, au continuat să îmbunătățească. Finalul pozitiv al lui 2015 a fost luat și folosit ca o bază pe care se poate construi mai departe, respectiv investi în viitor. În Australia, Irina ne-a spus că antrenamentele din intersezon au fost mai productive ca niciodată, dar chiar atunci a apărut și accidentarea care amenința să o deraieze exact când îi era lumea mai dragă.

Aici e o paranteză foarte interesantă, pentru că îmi întărește ideea că o construcție solidă nu va fi doborâtă, într-un final, de intemperii. Conștientizarea muncii solide („Ce am clădit nu se duce peste noapte”) i-a menținut încrederea că va depăși cu bine perioada neagră, chiar dacă, potrivit propriilor spuse, au fost și momente în care plângea acasă, nefiind sigură dacă va mai ajunge înapoi pe teren sau nu. La București, la studioul Treizecizero, Irina a părut că a ieșit mai matură din acel necaz, înțelegând acum valoarea simplei prezențe pe teren. Dintr-o dată, lucruri care o afectau până la lacrimi în trecut îi păreau acum banale. Maturizarea s-a accelerat, iar Irina s-a întors mai puternică. N-a lipsit mult până când s-a tradus și în rezultate. Victoria cu Muguruza de azi, obținută în condiții grele, e cea mai vizibilă de acest tip, dar nu-i singura a anului. La Charleston a câștigat de trei ori în trei seturi, dintre care două au fost obținute în tiebreakul decisivului. La Miami a fost chiar mai impresionant: acea revenire incredibilă cu Lisicki, de la 0-5 în decisiv, plus un “refuz-să-mă-las” cu Krystina Pliskova, adică un maraton mai puțin impresionat din punct de vedere al calității tehnice, dar care, jucat în condiții dificile de temperatură, ne-a dat un indiciu despre progresul la încredere al Irinei. Iar la Madrid, înainte de Muguruza o bătuse pe Genie Bouchard, o victorie deloc lipsită de greutate și relevanță. Singurul meci diferit a fost la Cluj, însă probabil că trecerea timpului ne va da o idee mai apropiată de adevăr despre cât de multă greutate apasă pe umerii fetelor această competiție frumoasă, dar a cărei importanță e hiperbolizată în România până într-acolo încât devine nocivă.

Iată, așadar, multe meciuri în care Irina a refuzat să piardă și a răspuns mult mai bine adversității. Iar piesele încep să se lege. Nevoia ei de o victorie de genul celei de azi a fost îndelung documentată pe site, de aceea, acum, când s-a produs, am simțit nevoia să repun un pic lucrurile în context. Anul trecut, la Paris de exemplu, după înfrângerea cu Kvitova din turul III, Irina vorbea admirativ despre jucătoarele de Top, lăsând clar să se înțeleagă că le percepe ca fiind parte dintr-o categorie la care încă nu ajunge. “Mai am multe de îmbunătățit, după ce mă întorc acasă știu la ce trebuie să lucrez. Dar trebuie să se și lege. Am nevoie de cît mai multe meciuri cu jucătoare de top, o să încerc să mă și antrenez cu ele la turnee. Cînd intri în ritmul lor, al jucătoarelor de top, e altceva”.

Între timp, lucrurile au început să se lege cu adevărat. Azi, Irina a învins-o pe Garbine Muguruza într-un meci a cărui desfășurare ne-a ținut pe toți pe marginea scaunelor, al cărui curs a mai șters câteva idei preconcepute despre românce și care mie mi-a reamintit de parcursul fetelor de la handbal la Mondialul de anul trecut, pe care l-au terminat pe locul 3, la o idee distanță de finala mare. În vreme ce din studiourile de la București se striga aproape isteric și cu o uluială demnă de cauze mai bune lucruri de genul “cum, noi, românii să revenim după ce am pierdut primele meciuri și să fim aproape de finală? Nu se poate! Cine ar fi crezut?!”, echipa își vedea de treabă și juca la un nivel excepțional.

Se pot face paralele între echipa de handbal feminin și jucătoarele de tenis, două grupuri de sportive în jurul cărora se poate construi o nouă mentalitate pentru sportul românesc, iar Irina e un bun exemplu în acest sens. Și ea și-a luat porția ei de înfrângeri la început, și criticile, și porția de neîncredere (cel mai dureros lucru pentru un sportiv de performanță care anterior a livrat, totuși, la un nivel înalt), iar după toate astea, acum începe să-și dezvolte potențialul real. “Vezi, când e pe tenis și ești concentrată, sunteți la același nivel. Deși eu cred că ești chiar peste ea”, e ideea (aproximativă) transmisă de Adrian Cruciat într-una din sesiunile de on court coaching. Cam despre asta este vorba. În cazul lor, al sportivilor, să-și folosească cu grijă timpul și energia, să se înconjoare de echipe profesioniste (pentru că ei nu le pot face pe toate singuri), iar atunci când le găsesc, să aibă încredere în ele. Să muncească, firește, la fel de profesionist și să nu înceteze să-și urmărească visul, să nu înceteze să creadă în el. În cazul nostru, al fanilor, să înțelegem că unele înfrângeri sunt mai puțin relevante în imaginea de ansamblu, că există și începuturi proaste de an fără ca asta să fie o dramă, că există și vor exista mereu perioade proaste de formă, fără ca asta să însemne că, automat, totul are o explicație spectaculoasă, că există și sportivi români cărora nu li se aplică de-a valma clișeele cu sportivi români. Și, mai ales, că nu e nicio rușine să-i susținem și la greu, nu e nici desuet, nici fără perspective. Mai ales atunci când chiar avem de susținut sportivi de o calitate exemplară, atât sportivă, cât și umană.

Victoria Irinei cu Garbine Muguruza nu va schimba sensul tenisului, asta-i clar, dar e o victorie mică a ei care poate produce efecte mari. Poate. Nu-s garanții, nu-s dovezi. Ce e clar, însă, e că s-a rupt o altă barieră, fie ea existentă sau închipuită. Ca și mulți dintre noi, Irina avea nevoie de dovezi palpabile că le poate bate pe jucătoarele de top. În revistă, Camelia scria la preview-ul dedicat Irinei că “va trebui să se pregătească sufletește pentru mai multe meciuri maraton sau pe muchie de cuțit, deoarece singura certitudine contra jucătoarelor de top este că victoriile contra lor va trebui să fie smulse.” Azi a venit o astfel de dovadă palpabilă. Și chiar așa, smulsă. Sau mai bine zis, obținută. Ceea ce o face specială.

E prima ei victorie versus Top 5, e obținută așa cum a fost obținută, într-un scenariu de scor greu de intuit, contra unei adversare care a jucat foarte bine. Irina a pierdut primul set de la 5-2, era apoi să-l piardă și pe al doilea, de la același scor. De la 5-2 s-a făcut 5-6, cu trei mingi de set scăpate (deși Muguruza a jucat foarte bine, încă o dată), iar Garbine servea pentru meci la 6-5. Irina a făcut rebreak-ul și a fugit cu tiebreak-ul, pe care l-a jucat exemplar. Apoi a mai găsit în ea încă o viteză, aplicată de la 2-3 în decisiv, când, în fine, amestecul de surpriză și frustrare de pe fața ibericei s-a văzut înlocuit de frică. Când serviciul excelent (67 la sută procentajul pe primul), nenumăratele groundstrokes de pe ambele părți cu care a făcut ravagii, scurtele impecabile și mingile înalte, adânci, incomode pentru Garbine – toate astea au dat rezultatul dorit. La fel cum a făcut-o și mindsetul bine conturat: mereu pozitiv, mereu cu gândul la „fiecare punct”, mereu orientat către să fac tot ce pot eu mai bine acum, rezultatul va urma în consecință.

Ironia e că Irina le-a bătut pe Bouchard și pe Muguruza și e abia în turul al treilea. Dar “ăsta-i tenisul”, cum auzim adesea că mai toți oamenii din tenis o spun. Astfel de lucruri se întâmplă. Vine acum Christina McHale (0-1 H2H), un alt meci greu din alte motive, iar Begu trebuie să fie în continuare concentrată, să nu lase victoria de azi să aibă un efect mai adânc decât și-ar dori. Pentru că turneul poate să devină chiar și mai relevant pentru ea.

Mai e, în continuare, mult până departe. Până la un sfert de finală sută la sută românesc, de exemplu. Dar, după azi, acel departe a devenit o idee mai plauzibil. În special într-o zi în care Leicester City, dintre toate echipele, a câștigat campionatul Angliei, ne putem da liniștiți voie să credem că totul este posibil în sport. Mai ales cu un grup de jucătoare precum ale noastre. 

RT @MutuaMadridOpen: Bravo @Irina_begu!!!!!!
You're over the moon!!!!!!#MMOPEN https://t.co/BXnbZHmGZ2

— Treizecizero.ro (@treizecizero) May 2, 2016