Zece, douăzeci, treizeci… suta! Esențialul celor 100 de săptămâni petrecute pe locul 1 de Novak Djokovic

În urmă cu patru ani, Novak Djokovic era imaginea perfectă a eternului loc 3. Prea bun pentru restul plutonului, dar prea puțin pregătit ca să spargă monopolul deținut de Federer și Nadal, sârbul era blocat pe un drum care nu ducea nicăieri: nu se putea întoarce, dar nu putea nici să meargă mai departe. Contemporan cu doi jucători care, foarte probabil, vor fi considerați printre cei mai buni trei tenismani din toate timpurile atunci când își vor termina carierele, Novak s-a văzut ani la rândul apăsat de o presiune care s-a dovedit prea mare pentru el.

Client obișnuit pentru Roger și Rafa, stopat mereu ba în sferturi, ba în semifinalele marilor turnee, Nole mai plătea și tributul unei imagini la care tot el pusese umărul decisiv. Rezistența fizică deficitară îi ținea dezvoltarea jocului în captivitate și-l transformase în ținta ironiilor și a frustrărilor celorlalți jucători din circuit, exasperați de retragerile și time-out-urile medicale repetate. Pe de altă parte, în loc să-l motiveze, declarațiile războinice ale părinților funcționau pe post de bumerang, mai ales că nu erau susținute decât de titlul obținut în 2008 în Australia. Iar glumele și imitațiile cu care atrăsese atenția vestiarului deveniseră, între timp, o a doua carte de vizită. Iată trei cadre care formau imaginea unui număr trei mondial cu multe calități și mult potențial, dar perceput mai degrabă drept un tip glumeț. Într-un cuvânt, Novak nu impunea respect.

Lucrurile s-au schimbat treptat, începând cu toamna lui 2010. Cele două mingi de meci salvate în semifinala de la US Open cu Federer au fost un prim semn, dar care a trecut aproape neobserat, mai ales că finala a adus o altă înfrângere la Nadal. Dar sârbul se angajase deja într-un proces drastic de curățire a tuturor aspectelor din viața lui care nu cadrau cu ideea la care năzuia.

A început cu faimosul regim de alimentație gluten-free, despre care s-au spus atâtea lucruri și care stă la baza cărții scoase de sârb anul acesta. Și-a mărit și diversificat staff-ul tehnic. A renunțat în mare măsură la bufoneriile despre care a înțeles la timp că îi fac mai mult rău decât bine. A înțeles că respectul se pierde repede și se câștigă greu, iar prestanța dorită se câștigă nu numai prin rezultatele de pe teren, ci și în afara lui. După unele voci și păreri, inclusiv a mea, încă mai plătește oalele sparte în adolescența sa tenisistică, deși face eforturi mari ca să capete popularitatea pe care o merită.

Și-a cumințit radical discursul (poate chiar prea radical, dacă-l întrebi pe Gulbis) și a început să spună mereu lucrurile potrivite, indiferent de ocazie. A devenit un expert al mentalului, apelând la unele dintre cele mai diverse și nonconformiste terapii. Și, cel mai important, și-a îmbunătățit dramatic jocul, eliminând multe dintre punctele vulnerabile și transformându-se, aproape pe nepusă masă, într-un soi de jucător suprem, fără slăbiciuni evidente; un “cyborg al tenisului construit special ca să-l distrugă pe Nadal”, după cum l-a caracterizat New York Times. Și-a îmbunătățit mult serviciul și și-a perfecționat returul, și așa excelent. Confortabil de pe ambele părți, Novak a devenit aproape impenetrabil din momentul în care a adăugat la tot acest mix ingredientul cel mai de preț: încrederea. O încredere venită din rezultate, dar și din nivelul fizic care s-a îmbunătățit aproape drastic. Declicul a venit în Cupa Davis, câștigată pentru Serbia în iarna lui 2010. Om mândru și atașat de țara sa ca toți sârbii, Nole a găsit în acel triumf un soi de eliberare, iar ceea ce a urmat în istoricul și incomparabilul an 2011 știm cu toții.

De atunci și până acum, Novak și-a câștigat incontestabil nu doar locul 1 în clasament, ci și locul în istorie, alături de numele cu care formează clubul exclusivist al jucătorilor care au petrecut cel puțin 100 de săptămâni pe primul loc. În ultimii ani a fost perceput drept un lider autentic, acceptat și respectat până și de criticii de odinioară. Rivalul cel mai acid la adresa sa în trecut, Roger Federer, a fost printre primii care a salutat progresul și schimbarea la față a sârbului. Iar dacă e să-l credem pe el, Djokovic mai are multe lucruri de arătat în anii următori. Nole a spus nu odată că se simte abia la începutul perioadei de vârf a carierei sale și că se vede capabil de alți 4 sau 5 ani la cel mai înalt nivel.

După un drum greu și un ocol considerabil, Novak începe să ajungă, într-un final, acolo unde și-a dorit întotdeauna: la statutul de lider respectat, nu unul pasager. Imaginea și atitudinea lui de acum diferă dramatic față de cea din urmă cu patru ani. Chiar dacă încă nu-i convinge pe toți, chiar dacă rămâne abia al treilea cel mai iubit jucător din elită, chiar dacă se mai întâmplă să fie fluierat (mult prea ușor) pe unele arene, chiar dacă mai are el însuși unele scăpări, ar fi o mare nedreptate să îi negăm plusurile. Djokovic, varianta 2013, arată așa cum trebuie să fie un număr 1: elegant, politicos, generos (vezi banii strânși pentru tinerii din Serbia, acțiunile caritabile devenite aproape o obișnuință). Un sportiv de top care începe să-și extindă imaginea la nivel global, precum titanii după care a alergat atâția ani, și care începe să se bucure și să îmbrățișeze faima care vine odată cu această recunoaștere.

Sărbătoarea celor 100 de săptămâni, urmată de coborârea de pe primul loc?

Aici intervine și o altă față a discuției. Cunoscutul jurnalist Peter Bodo crede că poate tocmai această goană după recunoaștere și acceptare începe să îi dăuneze sârbului, insinuând că Nole e „consumat” de viața de lider și de obligațiile care decurg din asta, motiv pentru care și-a pierdut astfel din răutatea de pe teren: “Djokovic în mod evident se bucură din plin să trăiască viața a ceea ce am putea numi un om de onoare. Un cetățean global, care își folosește din plin puterile, după micile lui posibilități, ca să ajute la o lume mai bună. Prin contrast, poți să simți că, în pofida întregii compasiuni și bunelor intenții de care este Nadal în stare (și este în mod cert un tip grozav), spaniolul e concentrat cu ferocitate pe câștigat meciuri și titluri. Nimic și nimeni nu-l abate de la propria lui misiune. Ceea ce l-a făcut diferit pe Federer a fost capacitatea lui de a jongla atât cu statutul său, cât și cu faima de care se bucură, fără să-l afecteze și fără să-i scadă câtuși de puțin din intensitatea necesară câștigării celor 17 titluri de Slam. Echilibrul fantastic al lui Federer este la un nivel la care Djokovic încă n-a ajuns: iată o temă la care sârbul să se gândească după ce va pierde primul loc în favoarea lui Nadal și va începe să-și facă planul de bătaie pentru 2014”, scrie Bodo.

E o teorie discutabilă, dar un intermezzo potrivit în această discuție-retrospectivă pentru ultimii trei ani ai lui Djokovic, pentru că sârbul traversează acum cel mai greu moment al domniei sale în fruntea clasamentului. Cedarea tronului către Nadal e aproape inevitabilă și s-ar putea produce cel mai devreme săptămâna viitoare. N-ar fi prima oară. Novak a mai pierdut locul 1 vreme de 17 săptămâni în 2012, în favoarea lui Federer, dar senzația de atunci a fost că asistam la un soi de plimbare de gală a elvețianului, fără ca asta să-l pună în pericol real pe sârb, pe termen lung. A fost o vreme în care clasamentul a funcționat cu doi “președinți”, unul de onoare și altul executiv. Într-adevăr, Djokovic și-a recăpătat șefia la timp pentru a încheia din nou anul pe primul loc. Dar acum lucrurile sunt la un alt nivel, pentru că, odată ce va fi detronat, sârbului îi va fi mult mai greu să-și recupereze poziția.

Cum am mai vorbit în ultimele săptămâni, sezonul stelar al lui Rafa Nadal l-a adus pe spaniol la 2.905 puncte avans în Race. Asta înseamnă că turneul de 500 de la Beijing, de săptămâna viitoare, va însemna o primă oportunitate pentru schimbare. Djokovic va trebui să câștige titlul ȘI să spere că Rafa nu ajunge în finală – e singura lui șansă la păstrarea primului loc (astfel l-ar depăși pe Nadal în ierarhia săptămânilor petrecute în top). După ce schimbarea aproape inevitabilă se va produce, Nadal are toate șansele să-și consolideze primul loc în lunile următoare, la Turneul Campionilor și la Australian Open, și să-l păstreze până vara viitoare.

“Mai sunt multe turnee de jucat, iar calculele nu-s importante pentru mine acum”, a spus Novak, imediat după US Open. Întrebarea care se pune este în ce măsură poate fi considerat 2013 un an mai degrabă ratat. E greu, dacă nu cumva deplasat, să pui eticheta de “slab” pe un an cu un Slam din trei finale jucate; pe de altă parte, însuși Nole admite că recolta nu e tocmai cea pe care și-ar fi dorit-o. “Aș fi vrut să mai câștig măcar un titlu de Slam, dar lucrurile sunt așa cum sunt. Multe meciuri pe care le-am pierdut le-am avut în mână, inclusiv cel de la Roland Garros”.

Asta e și ideea. Pentru un jucător “muritor de rând“, un bilanț de 1-2 în finalele de Slam ale sezonului s-ar califica drept un succes. Pentru Djokovic, sau pentru magnitudinea obiectivelor pe care și le-a propus, s-ar putea să nu fie suficient. La 26 de ani, sârbul are un bilanț de 6-6 în finalele de Grand Slam jucate în carieră. Și n-a mai câștigat de doi ani unul în afara Australiei, turneul său de casă. Puse în perspectivă, lucrurile nu mai arată tocmai glorios: se poate spune că Nole a “irosit” doi ani de formă sportivă maximă, 2012 și 2013, câștigând câte un singur Slam pe sezon. În contrapartidă, oamenii ale căror legende le-a avut de înfruntat toată viața și pe care încearcă să le egaleze au o zestre incomparabilă când vine vorba de procentajul din finalele de Slam: Nadal a câștigat 13 din 18 jucate, Federer a triumfat în 17 din 24.  

Poate că tocmai asta e următoarea mare provocare a carierei lui Novak Djokovic, o carieră care sărbătorește în această săptămână o bornă atât de specială. În urmă cu trei ani, el a făcut pasul cel mare și s-a reinventat. Acum s-ar putea să aibă nevoie nu de un restart, ci de o reacție. La urma urmelor, e ceea ce fac campionii.

Punctele cheie ale 'erei Djokovic'

Victoria în Cupa Davis – succesul care l-a responsabilizat și i-a diversificat un palmares care curpinde astfel triumfuri pe toate planurile: și individual și pe echipă. Nole are în cont, de asemenea, și o medalie olimpică.

Anul 2011 – anul despre care Pete Sampras a spus că e “cel mai bun sezon de tenis pe care l-am văzut în viața mea”. 70 de victorii din 76 de meciuri nu-i cel mai bun bilanț all-time, dar a fost suficient cât să-i aducă o aură de invincibilitate. Asta, plus zece titluri, trei dintre ele fiind de Slam

Seria de 43 de victorii consecutive – începută în Cupa Davis, Djokovic’s winning streak a ținut capul de afiș până la Roland Garros, când Roger Federer i-a pus punct în semifinale.  

Dominația de la Australian Open – Cel mai bun Slam al lui Nole. S-a impus aici în toți cei trei ani de când și-a elevat nivelul, devenind primul jucător din era Open cu trei titluri consecutive la AO. Per total, Djokovic are patru titluri la Melbourne. Este turneul lui preferat și locul de unde își trage toată seva.

Constanța remarcabilă – în 2011, Djokovic a devenit al 6-lea jucător din lume care câștigă 3 Slamuri într-un an. Când a jucat finala la RG 2012, a devenit al 9-lea din toate timpurile care ajunge în finalele tuturor celor 4 turnee de Slam. A disputat câte trei finale de Grand Slam în trei sezoane consecutive (2011, 2012, 2013). Este, de asemenea, singurul care a câștigat 8 din cele 9 turnee Masters. A terminat pe primul loc în 2011 și 2012. Are 14 semifinale de Slam consecutive.

“Am visat să ajung numărul 1 în lume. E nevoie de ani întregi de muncă grea și de dedicație. E un proces de durată să devii campion. Tenisul e un sport unic, unde tu iei fie toate laudele, fie toate criticile” – Novak Djokovic.

| Citește și Din ce este alcătuită Mașinăria Djokovic