Tenisul și presa română: o oportunitate ratată

Camelia Butuligă | 6 februarie 2019

E așa mare nevoie în țara asta de exemple de oameni tenace și disciplinați care ating succesul abia după ce-și depășesc mai toate obstacolele, încât Simona putea fi transformată într-un adevărat studiu de caz: am fi văzut lupta ei ca pe o călătorie inițiatică, presărată, ca orice călătorie inițiatică, și cu momente bune, dar și rele. În schimb, unii ziariști și oameni de presă i-au închinat Simonei osanale deșănțate la victorii, iar la înfrângeri au rânjit satisfăcuți și au desființat-o. Un astfel de comportament delirant nu poate naște încredere.

Interviul foarte interesant cu Sorana Cîrstea publicat de Mircea Meșter azi a făcut valuri în online, dar nu (numai) din motivele din care trebuia să facă valuri. Felul în care a fost preluat, răstălmăcit și întors în toate direcțiile neplăcute de către o bună bucată a presei române (departe de a fi prima oară) ne pune pe toți la un loc într-o situație neplăcută din punct de vedere profesional.

E cazul și momentul potrivit să continuăm o discuție despre ce nu e bine în conținutul despre sport la noi. Asta-i include și pe cititori. Ei singuri pot înclina balanța în mod dramatic, refuzând să mai crediteze cu timpul și cu atenția lor orice publicație vădit rău intenționată. Ce s-a întâmplat azi arată de ce Sorana Cîrstea spune în interviul citat de ce nu a vorbit ani de zile cu presa din România; ne arată de ce Simona Halep nu mai dă interviuri presei din România (afară de situațiile în care ambele trebuie să o facă, potrivit regulilor) – și, culmea, e sancționată de aceeași presă pentru asta. 30-0 scrie de ani buni, în articole și pe rețelele sociale, cu exemple concrete, despre răstălmăcirile tendențioase care au efecte asupra sportivilor și, implicit, asupra informării corecte a publicului.

Îi urăm lui Mircea bun venit în tranșee. Să-și aducă și o cască și să-și elibereze programul, lupta e de durată.

Publicăm, mai jos, un articol apărut prima dată în revista editată de Treizecizero vara trecută, Simona. Povestea Primului Slam; este una dintre ocaziile în care am scris despre acest subiect. (Echipa 30-0)

***

Tenisul și presa română: o oportunitate ratată

„Cu presa am o mică problemă, pentru că tot timpul se inventează povești negative. Nu știu de ce. Dar este ok, fiecare om are libertatea să spună ce dorește. Eu îmi văd de treabă, sunt profesionistă și îmi păstrez ritmul meu la turnee. Vorbesc cu presa atunci când trebuie, răspund când sunt întrebată; în rest, sunt destul de rezervată. Mi-ar plăcea să primesc mai multe lucruri pozitive de la presa românească, dacă se poate. Dacă nu, e ok, merg înainte.” (Simona Halep, Roland Garros 2018)

Am făcut un mic experiment în anii în care am mers la Roland Garros și am asistat la cât mai multe conferințe de presă ale jucătorilor: români sau străini, vedete sau nu, victorioși sau învinși. Majoritatea jurnaliștilor străini stau doar la prima parte, în engleză, dar eu rămâneam în continuare și la partea în limba maternă. Am asistat așadar la conferințe în spaniolă, franceză, rusă, sârbă, cehă sau germană, limbi pe care le înțeleg de la parțial până la deloc. Cât le înțelegeam limba era irelevant, căci nu mă interesa ce spuneau jucătorii (aveam să primim traducerea scrisă în engleză oricum), ci mai ales cât și cum spuneau.

Am realizat, acum câțiva ani, când am stat la o conferință întreagă a lui Rafa, că acesta dădea de vreo două ori mai multe informații în partea de spaniolă. Rafa vorbea deja destul de bine engleza și nu era zgârcit nici în prima parte, dar în spaniolă își schimba atitudinea: devenea mai relaxat, mai autentic, mai deschis. Pe măsură ce vorbea, parcă se simțea și mai bine. L-am văzut inclusiv după meciul pierdut la Djokovic, în 2015: a intrat negru de supărare, dar spre sfârșit se înseninase; și pe măsură ce vorbea în spaniolă căpăta parcă o nouă hotărâre. Voiam să văd dacă acest lucru este valabil și la alți jucători, și da, majoritatea se deschid mai mult față de presa lor, în propria limbă, decât în partea în engleză. Cu o singură excepție notabilă: Simona Halep.

Anul acesta, am fost la vreo trei conferințe ale Simonei. Pe cât de relaxată și deschisă este în partea de engleză, pe atât de reținută este în partea a doua, în românește. Este o schimbare atât de clară că efectiv simți cum scade temperatura în cameră cu câteva grade. Este politicoasă, dar este atât de evident că își face doar datoria, nimic mai mult. După cum ea însăși spune în citatul de mai sus, răspunde când este întrebată, dar atât: nu dă amănunte suplimentare, nu zâmbește decât foarte rar și parcă stă pe ace. Cred că dacă nu ar fi nimeni la partea în română ar răsufla ușurată și ar zbughi-o imediat din sală…

Și ce păcat, pentru că Simona – după cum observa și Mert, în articolul său din această revistă – este una dintre puținele jucătoare din circuit dispusă să împărtășească lucruri pe care altele (și alții) le țin secret: cum simte și gândește meciurile dincolo de platitudinile gen „mi-am făcut jocul” sau „m-am concentrat pe partea mea de teren”.

Este una din jucătoarele cele mai transparente din punct de vedere emoțional, inclusiv în momentele de dezamăgire cruntă: discursul ei de pe teren după pierderea finalei la Paris anul trecut a devenit un standard de onestitate și demnitate printre jurnaliștii străini, fiind și acum menționat cu uimire. Ca și cel al lui Murray de după pierderea finalei de la Wimbledon contra lui Federer în 2012, a provocat un val de simpatie a publicului și presei străine față de Simona. În fond, cât de des auzi o jucătoare care tocmai a pierdut un Slam recunoscând că poate nu era pregătită emoțional să-l câștige, că i-a fost rău la stomac de stres; și apoi încurajându-și echipa și îndemnându-i să creadă în continuare. Să fim serioși: în aceste situații, dacă învinsul reușește să însăileze câteva fraze cât de cât coerente fără să plângă, toată lumea se declară mulțumită.

De asta mă frustrează enorm situația de răceală în care cea mai mare parte a presei române a împins-o pe Simona, prin articolele iresponsabile, ageamii, răutăcioase sau de-a dreptul insultătoare pe care le-a publicat despre ea de-a lungul anilor. Aveau șansa de a privi în mintea cuiva care încerca să atingă cel mai înalt nivel de performanță în domeniul său de activitate și care era dispusă să vorbească despre acest proces și au ratat această oportunitate.

E așa mare nevoie în țara asta de exemple de oameni tenace și disciplinați care ating succesul abia după ce-și depășesc mai toate obstacolele, încât Simona putea fi transformată într-un adevărat studiu de caz: am fi văzut lupta ei ca pe o călătorie inițiatică, presărată, ca orice călătorie inițiatică, și cu momente bune, dar și rele. În schimb, unii ziariști și oameni de presă i-au închinat Simonei osanale deșănțate la victorii, iar la înfrângeri au rânjit satisfăcuți și au desființat-o. Un astfel de comportament delirant nu poate naște încredere.

Ashton Eaton, campion olimpic la decatlon, a fost întrebat dacă învingătorii, campionii în general au vreo trăsătură comună. A răspuns: „Toți încearcă să înțeleagă. Merg în profunzime, pun întrebări, sunt curioși în legătură cu felul în care funcționează lucrurile. Nu sunt superficiali.” Ce nu pricep mulți este că nu trebuie nici să se ploconească în fața Simonei după ce câștigă, nici să o desființeze după ce pierde. Aparent diferite, ambele comportamente sunt la fel: superficiale. Ce trebuie să facă e să încerce să înțeleagă. Să înțeleagă ce înseamnă să fii în pielea unei fete care a plecat să cucerească lumea tenisului profesionist, lume plină de specimene zdravene, talentate și de multe ori mai bine susținute de cei din jur.

Conferințele de presă în tenis sunt prin natura lor repetitive. Sportul este același, adversarii sunt aceiași, jocul are axiomele lui de neclintit. Nu prea mai poți să reinventezi roata – sau mingea. Mai cu seamă în condițiile în care jurnaliștii străini sunt atât de buni și pun în prima parte a conferințelor toate întrebările relevante, în partea de limbă română nu prea mai ai ocazii să rupi gura târgului. Dar mă gândesc că nici nu e nevoie. Nu trebuie decât să ne uităm drept în ochii ei și să repetăm și noi clasicele întrebări despre cum a fost meciul, care au fost momentele de turnură, ajustările tactice, eventual să aruncăm în discuție o statistică mai interesantă. Uneori, mai importante decât întrebările pe care le pui sunt cele pe care alegi să nu le pui: ce părere ai despre rochia lui cutăriță, ai auzit ce-a declarat x despre y, ți se pare că joci mai bine în zilele de miercuri? Însă mai presus de toate, contează intenția și atitudinea cu care pui întrebarea. Am văzut jucători răspunzând pe larg și cu seriozitate la întrebări banale, doar pentru că fuseseră puse cu onestitate, fără fandoseli. Sportivii profesioniști își câștigă pâinea citind oamenii, limbajul lor corporal, indiciile non-verbale. Cine își închipuie că poate să-i ducă de nas cu lingușeli sau invers, făcând pe durul, se îmbată cu apă rece.

M-am gândit serios să pretind că sunt de la presa internațională și să-i pun întrebările în engleză, în prima parte, pentru că mă tem că Simona Halep nu va mai avea niciodată încredere în niciun jurnalist sportiv român suficient cât să se deschidă față de noi. N-o învinovățesc, căci și eu fac la fel cu oamenii care îmi fac rău: tai legăturile. Poziția ei nu-i permite să taie complet legăturile, dar minimizează cât poate de mult interacțiunile.

Presa română are multe de recuperat față de Simona. Multe la capitolul cunoștințe de bază despre tenis, și mai multe la capitolul atitudine și profesionalism. Nu-mi fac prea mari iluzii însă. Din păcate, cred că vom continua să aflăm mai multe lucruri despre una din cele mai mari sportive ale României de azi din interviurile pe care le dă în engleză decât din cele în română.

Iunie, 2018. „Simona. Povestea Primului Slam”.

Îți place?
Cele mai noi