Simona nu construieşte autostrăzi, dar ne reconfigurează sinapsele

Treizecizero | 28 mai 2019

„Mărturisesc că nu sunt fanul Simonei, cel puţin nu al Simonei, tenismena. Îi respect realizările excepţionale, efortul dus până la obsesie, capacitatea supraumană de sacrificiu, de care a dat dovadă în atâtea rânduri – cel mai recent, la semifinala de Fed Cup cu Franţa. Însă, altfel, Simona nu e „genul meu“ în materie de tenis. Ceea ce nu mă face nici anti-român, nici hater. Dimpotrivă.

Solicitându-mă să-mi dau cu părerea ce s-a schimbat după, şi cum ne-a schimbat pe noi românii succesul Simonei la Roland Garros din 2018, prietenii de la Treizecizero au ridicat mingea sus. O voi returna cu graţie.”

Roland Garros este oferit de

Un an de la succesul Simonei la Roland GarrosGUEST POST

de Teodor Burnar

Am dat peste Simona Halep zilele trecute, în aeroportul Otopeni, printr-o coincidenţă fericită. Mă întorceam de la Detroit, unde fusesem „pe teren“. Se întorcea, aveam să aflu, de la Roma, unde umblase tot „cu munca“. Era îmbulzită de – aşa cum se spune în slang-ul jurnalistic – „presarii“ de serviciu, oamenii care n-au nici o problemă să îşi rateze vinerea seara pentru o întâlnire, fugitivă, cu Zeiţa. La urma urmei, „bolile“ jurnalistului sunt două: ulcerul şi divorţul…

Apoi, luminile camerelor de filmat s-au stins, iar Simona s-a retras discretă într-un colţ, împreună cu mama ei. O tânără aparent obişnuită, pe care dacă celebritatea n-ar mi(s)tifica-o, n-ai deranja-o într-o zi ploioasă. O tânără care se plimbă în Cetatea Eternă fără bodyguarzi, parcă surprinsă şi ea puţin de faima la care zeii tenisului au înălţat-o. Pe ea, o făptură simplă, din Constanţa.

Simona

Pendulând, apoi, între terminalele Sosiri şi Plecări, în căutarea unui taxi eluziv, am aruncat o ultimă privire, înapoi, la Halep, şi ea în aşteptarea unei maşini. Şi m-am întrebat de ce avem la Otopeni o statuie a gloriosului Decebal, însă nici una a glorioasei Simonei.

Mărturisesc că nu sunt fanul Simonei, cel puţin nu al Simonei, tenismena. Îi respect realizările excepţionale, efortul dus până la obsesie, capacitatea supraumană de sacrificiu, de care a dat dovadă în atâtea rânduri – cel mai recent, la semifinala de Fed Cup cu Franţa. Însă, altfel, Simona nu e „genul meu“ în materie de tenis. Ceea ce nu mă face nici anti-român, nici hater. Dimpotrivă. Cum studiez ştiinţific „fenomenul Simona Halep“, mă pot declara – fără emoţia că aş greşi – primul halepolog din lume. Despre Simona ar trebui să scriem, vorba lui Tacit, „sine ira et studio“, fără ură şi părtinire. Se poate? Sau, în limbajul de lemn practicat în multe domenii conexe tenisului, e asta fezabil?

Evidenţa spune că nu, despre Simona Halep nu se poate vorbi fără pasiune, o pasiune adesea exagerată, patologică în extremismul ei. De la Banciu la CTP şi alţi exegeţi mai mici ai fenomenului Halep, fiecare pare să-i cunoască tenismenei din Constanţa valoarea (ori lipsa de) şi slăbiciunile, gândurile cele mai intime şi fricile cele mai adânci. Simona e cobaiul perfect de care avea nevoie România, acest intricat labirint în care ne pierdem zi de zi.

***

America, pe care Simona o cunoaşte bine (are o finală câştigată la Indian Wells şi o semifinală pierdută la US Open, ambele în 2015, printre altele), e un şoc cultural major pentru români, aşa cum va fi fost şi la 1900, când ţăranii plecaţi din Ardeal, care-şi vânduseră căruţele acasă la străbunicii lui Halep, în portul Constanţa, ajungeau pe Ellis Island. Dacă ai fost alimentat (şi am fost cu toţii) de miturile propagate la televizor, te aştepţi la o societate a violenţei, a ignoranţei, a nihilismului, a materialismului de tip homo homini lupus. Realitatea descoperită la faţa locului îţi infirmă, însă, cele mai multe supoziţii.

Da, americanii „are chasing the buck“, poate mai ceva decât noi. Însă Statele Unite te surprind prin respectul colosal faţă de natură, vizibil şi în marile lor oraşe, prin familiştii care iau cu asalt diner-urile locale, prin reţeaua fabuloasă de drumuri, probabil cea mai bună din lume, prin atenţia nebănuită faţă de religie, indiferent de confesiune, prin toleranţa faţă de ideea contrară.

E locul care l-a dat pe unul dintre cei mai importanţi experţi în mitologie comparată din lume, Joseph Campbell. Într-o serie TV care a făcut epocă, difuzată în 1988, Campbell spunea că „eroul e cel care şi-a dat (dedicat) viaţa pentru o cauză mai mare decât sine“. Definiţia, care n-are în vedere sportul, ci arhetipul eroic, pare să o excludă pe Simona Halep. Simona, vorba lui Radu Paraschivescu, nu s-a luptat cu ungurii şi nici cu ruşii în războaie, ea joacă, asemeni multora, „pe persoană fizică“.

Cu toate astea, dacă Simona Halep nu e un erou în înţelesul clasic al termenului, ea rămâne un simbol în care ar trebui să investim semnificaţie şi valoare. Solicitându-mă să-mi dau cu părerea ce s-a schimbat după, şi cum ne-a schimbat pe noi românii succesul Simonei la Roland Garros din 2018, prietenii de la Treizecizero au ridicat mingea sus. O voi returna cu graţie.

Nu cred că românii s-au schimbat fundamental în acest an care s-a scurs de la triumful de pe „Philippe Chatrier“ în modul de a face lucrurile, la nivel macro. E „wishful thinking“ şi naiv să credem asta. Corupţia endemică şi gândirea pe termen scurt, „descurcăreala“ superficială, nu vor dispărea graţie lui Halep. Într-o prezentare ţinută la Deutsche Bank în acestă primăvară, făceam glumeţ observaţia că, la un an după primul meu desant la DB, lucrurile au evoluat în România: cineva a construit un metru de autostradă.

E onest, pentru cine a văzut America, să conceadă că nu vom avea în toată România drumurile pe care ei le au într-un singur stat, de acum până la sfârşitul veacurilor. Însă Simona operează pe cu totul alt teren: pe terenul visului şi-al posibilităţilor infinite, rezervat eroilor şi divinităţii.

Ceea ce ne-a arătat Simona în 2018, şi continuă să o facă până azi, e că – deşi nu-i vom bate niciodată pe occidentali la autostrăzi – orice e posibil în alte sfere. Că orice medic care îşi câştigă respectul colegilor lui peste hotare e o Simona Halep. Că orice profesor ai cărui elevi se impun în competiţii internaţionale e o Simona Halep. Că orice mamă singură, care răzbeşte, e o Simona Halep sau mai mult.

Nu succesul Simonei e cel mai important, ci exemplul ei de tenacitate. Neîmblânzirea micuţei care a crezut mereu în ea. Simona nu ne construieşte autostrăzi – nici nu e treaba ei – dar face ceva mult mai important: ne resetează sinapsele. Inclusiv datorită ei, o nouă elită care va împinge România în faţă se naşte as we speak.

***

Teodor Burnar este jurnalist de 13 ani. A fost redactor-şef adjunct al Kicker Sport Magazin România, a colaborat cu Federaţia Română de Fotbal şi Eurosport, iar cel mai recent a editat revista Matricea Românească. Pregăteşte o teză de doctorat despre impactul Simonei Halep în mentalul colectiv românesc.

***

Foto: FFT

***

Urmărește sezonul 2019 purtând „Romanian Tennis is Fire”, noul tricou de la 30-0, inspirat și dedicat incredibilelor rezultate ale tenisului românesc din ultimii șase ani! 😍😍

Tricoul „Romanian Tennis is Fire” vrea să sărbătorească multitudinea de campioni pe care ni i-a oferit tenisul românesc în ultimul deceniu: sportivi cu personalități puternice și de la care ne putem inspira.

Poartă un tricou care transmite asta, indiferent că ești pe străzile din România sau în tribune la Melbourne sau la New York, la Paris sau la Londra, la București sau la Madrid, în meciurile de Cupa Davis sau de Fed Cup! 🇹🇩🎾🔥

Îți place?
Cele mai noi

Strașnic comeback! Sabalenka a fost condusă cu 6-0, 4-0, iar Sorribes Tormo a avut și minge de 5-0. De acolo, Aryna a câștigat 12 game-uri la rând 😳

O va întâlni pe Jennifer Brady în faza următoare; Azarenka - Sakkari e cealaltă semifinală la Ostrava.

wta@WTA

12 games in a row 🤯

@SabalenkaA defeats Sorribes Tormo, 0-6, 6-4, 6-0.

#jtbankaostravaopen