Relația jucător – antrenor – părinte și cum poate influența comportamentul unui părinte cariera unui sportiv la început de drum, în viziunea lui Judy Murray

Radu Marina | 2 mai 2019

“Atunci când un sportiv se află la început, trebuie să-l faci să se bucure de simplul fapt că participă și să-l ajuți să înțeleagă că nu e despre a fi cel mai bun sau despre a câștiga, ci despre a fi puțin mai bun decât a fost în precedenta competiție, de exemplu.”


Judy Murray este una dintre figurile proeminente din lumea tenisului mondial atunci când vine vorba de părinți-antrenori, deși influența ei trece dincolo de această etichetă, Judy contribuind la dezvoltarea tenisului într-o varietate de forme. Dar e știută în principal drept femeia care și-a îndrumat (și antrenat o vreme) cei doi băieți, Andy și Jamie, către tenis, aceștia devenind doi dintre cei mai buni tenismeni ai lumii. Andy a ajuns lider mondial, a câștigat trei turnee de Grand Slam și a devenit dublu medaliat olimpic. Jamie s-a remarcat la dublu, fiind de asemenea lider mondial, câștigător a două turnee de Grand Slam la dublu și alte patru la dublu-mixt. Împreună au câștigat și Cupa Davis.

Judy a împărtășit din experiența ei atât altor juniori la început de drum dar și tenisului feminin britanic. O perioadă îndelungată ea a fost antrenor național al federației britanice de tenis, și a condus vreme de patru ani echipa de Fed Cup, în calitate de căpitan-nejucător. Rolul lui Judy de mamă și antrenoare de tenis s-a extins, treptat: a vorbit deschis, în conferințe sau interviuri, despre relația părinte-copil în tenis, despre dificultățile pe care părinții ai căror copii practică tenisul le întâmpină. De asemenea, a atras atenția asupra efectelor pe care un comportament neadecvat al părinților le poate avea asupra sportivului aflat la începutul carierei.

Recent, ea a abordat pe larg toate aceste teme într-un interviu complex, acordat lui Ally Begg și publicat pe site-ul parentsinsports.co.uk. A vorbit, printre altele, despre începuturi, cum a reușit să-i atragă pe Andy și Jamie către sport, relația părinte-jucător-antrenor sau cum poate influența comportamentul unui părinte cariera unui sportiv.

Începuturi

Simona

“Când băieții erau mici și la început, primul meu instinct a fost ca ei să se bucure de sport la fel ca și mine; pentru mine sportul a ocupat o mare parte din viața mea. Părinții mei erau sportivi și din ce îmi amintesc, atât mama cât și tata erau întotdeauna în grădină, jucându-se cu mine și cu ceilalți doi frați mai mici. Am jucat toate tipurile de sporturi. De la badminton la cricket francez la fotbal cu tricouri pe post de porți. Am încercat aproape orice sport, așa că mi-am dorit ca și copiii mei să se poată bucura de sport.

Știam destul de multe despre sport astfel încât să le pot dezvolta abilitățile de bază de coordonare doar prin joc, așa că pentru mine nu a fost niciodată vorba de a-i antrena, ci mai degrabă de a mă juca cu ei. Cum în Scoția vremea e capricioasă, am inventat tot felul de jocuri pe care le puteam juca în interior. De exemplu, foloseam cutii de cereale vechi ca fileu pe care le puneam pe masa din bucătărie. Mingile de ping pong costau doar 20p, iar dacă aveam nevoie de masă, se jucau pe podea. Și ceea ce am descoperit a fost că atunci când folosești doar mâinile și nu picioarele, dezvolți foarte repede abilități la nivelul părții superioare a corpului.“

Echilibrul unui părinte–antrenor

“Mai întâi, trebuie să fii părinte. Am înțeles încă din start că e vorba despre un proces lung, sunt distanțe lungi de parcurs, iar dacă vrei să-i ajuți pe copiii tăi să fie și mai buni, trebuie să înțelegi că nu e despre a câștiga și a pierde, ci despre a face tot ce ține de tine, despre a fi pregătit să experimentezi, să-ți asumi riscuri și să înveți atât din victorii, dar și din înfrângeri. Când am început să lucrez ca voluntar la un club local, am avut în grijă mai mulți copii. În cea mai mare parte, atunci când copiii mei se pregăteau la acel club cu echipele de juniori, eu am fost mereu în căutarea altor copii. Asta m-a ajutat, pentru că în felul acesta mi-am mutat atenția de la copiii mei.

De regulă, părinții ai căror copii practică un sport individual ajung să se implice mult; emoțional și fizic, fiind lângă ei tot timpul, și adesea financiar. Trebuie să faci totul: să organizezi sesiunile de antrenament, să rezervi terenul, să îi înscrii la turnee, să stai cu ei ore în șir, să îi urmărești jucând și bineînțeles, pentru toate astea trebuie să plătești.

Andy a jucat mult fotbal atunci când era mic. Până la 14 ani a jucat la fel de mult fotbal pe cât juca și tenis. Iar asta a fost un lucru grozav, pentru că s-a împărțit și nu a investit totul într-un singur sport. Faptul că a jucat tenis l-a ajutat și în plan fizic: în acele vremuri nu existau antrenori pentru pregătire fizică, dar fotbalul l-a ajutat să-și îmbunătățească rezistența, viteza, schimbările de direcție.  

Toate sporturile ar trebui să îi ajute pe părinți să înțeleagă mai bine toată această călătorie și rolul lor în călătorie. Cum îi pot ajuta să-și dezvolte independența, reziliența, etica muncii, cum să comunice mai bine, cum să îi laude și să îi încurajeze. Este o parte foarte importantă a modului în care copiii lor se bucură de acestă călătorie și se dezvoltă.

Ceea ce trebuie să realizăm ca părinți este că ei încearcă să ia totul de la noi. Așa că am învățat de-a lungul anilor să mențin un pokerface și să-mi ascund ușor sentimentele. Când mă uitam la meciurile lor, încercam în permanență să îi încurajez, să le fac semne pozitive, fie că e un dat din cap, fie că e un zâmbet. Niciodată nu mi-am scuturat capul, nu m-am enervat sau nu am început să suspin din greu când am văzut că lucrurile nu merg cum trebuie. Asta le aduce o presiune enormă, de care nu au nevoie la o astfel de vârstă. Pentru mine, trebuie să fie vorba despre crearea unui mediu distractiv, să le facă plăcere – iar aici, părinții joacă un rol masiv.”

Cât de important e să fii mai mult părinte decât antrenor și când e momentul să faci pasul în spate ca antrenor pentru a crea un mediu potrivit copilului tău

“Când Andy avea 12 ani, iar Jamie, 13, și au început să aibă rezultate foarte bune la juniori, am înțeles că era mai important ca eu să fiu părinte mai mult decât antrenor. Nu mi s-a părut o alegere dificilă. De fapt, din acel moment, mai ales că băieții se dezvoltaseră mult și deveniseră cei mai buni jucători din Marea Britanie și, mai apoi, din Europa la categoria lor de vârstă, am încercat să găsesc un mediu potrivit pentru ei: în fiecare stadiu de dezvoltare a fost nevoie de antrenorii potriviți la momentul potrivit, pentru că fiecare avea nevoie de lucruri diferite.

Nu a fost posibil să găsim toate aceste lucruri în Scoția. Iar aceasta este o altă chestiune care ține de încredere: trebuie să ieși și să gasești persoanele potrivite pentru copilul tău. Andy a plecat la vârsta de 15 ani la Barcelona, Jamie a plecat la Paris când avea 17 ani, după ce a terminat școala. Pentru că jucau tenis într-un mod atât diferit unul de celălalt, aveau nevoie de medii diferite și antrenamente complet diferite. Din nou, este vorba despre găsirea oamenilor potriviți la momentul potrivit. Iar aici, trebuie să ai încredere în acei oameni care fac treaba în locul tău. Asta e cel mai greu lucru: să găsești mediul potrivit pentru ei. Nu e ușor când copiii pleacă de acasă, dar dacă ei asta își doresc să facă, atunci trebuie să îi sprijini și să faci tot ce trebuie ca asta să se întâmple.”

Cum poate influența comportamentul unui părinte cariera unui sportiv

“Atunci când un sportiv se află la început, trebuie să-l faci să se bucure de simplul fapt că participă și să-l ajuți să înțeleagă că nu e despre a fi cel mai bun sau despre a câștiga, ci despre a fi puțin mai bun decât a fost în precedenta competiție, de exemplu. La tenis, 128 de jucători iau startul la Wimbledon, dar doar unul singur câștigă; 127 pierd! Trebuie să înveți cum să pierzi și cum să gestionezi dezamăgirea și așteptările – iar aici un rol important îl au părinții, care trebuie să vadă imaginea de ansamblu și cum comportamentul lor poate avea o influență pozitivă asupra copilului lor, sau din contra, negativă.

Trebuie să înțelegi cerințele sportului și să înțelegeți călătoria pe care ei o fac, astfel încât să puteți vorbi cu ei în mod deschis. Dacă un copil își pierde încrederea, este probabil fie pentru că a pierdut, fie pentru că scorul nu e la fel de bun ca precedentul, fie că a avut așteptări mari, fie că a fost scos din echipă. În astfel de situații, părintele trebuie să fie acolo, să-l susțină, fie că a făcut ceva bine, fie când lucrurile nu merg. Trebuie să vă asigurați că sunteți întotdeauna aproape de ei, să îi oferiți ajutor și să-l ajutați să se îmbunătățească. E vorba de acel suport constant și consisent; e vorba despre a fi capabil să vorbești cu ei. Dacă își pierde încrederea, trebuie să-l înconjori cu oameni pozitivi, care-l pot ajuta să găsească soluția la problema lui. Adresați-le întrebări până când vor găsi răspunsul: „ce crezi că te-a făcut să-ți pierzi încrederea, cum te simți, ce crezi că trebuie făcut în continuare, cum aș putea să te ajut?” Copiii se bazează pe părinți pentru a-și rezolva problemele.

Copiii se simt foarte rău dacă ajung să creadă că și-au dezamăgit părinți sau se simți jenați în fața colegilor lor pentru că au fost scoși din echipă. În astfel de situații, rolul tău ca părinte e să-l susții. Uneori, poți lua în această călătorie alți membrii ai familiei, prieteni foarte buni care să te ajute să-l pui din nou în șa pe copil. Am fost în astfel de situații des: ambii au avut parte de dezamăgiri, au fost doar la un pas distanță de a reuși și apoi au căzut la ultimul obstacol. Astea sunt cele mai dure momente pentru ei. E mult mai greu decât o înfrângere în primul tur – iar tu, trebuie să găsești soluții și căi pentru a-i ajuta să depășească momentul. Nu contează că a pierdut o finală la Wimbledon sau a fost scos din echipa de fotbal locală. Tu trebuie să faci totul pentru a-l ajuta: vorbiți cu ei, întrebați, ascultați, întrebați ce cred ei că ar trebuie să facă pentru a fi mai buni. Dacă, de exemplu, îți spun „trebuie să mă mișc mai repede, mama”, e cazul să ieși afară cu un cronometru și să le arăți că se pot îmbunătăți. Pentru mine, cel mai important lucru e să puneți întrebări: ce simt, de ce se simt în felul acesta, ce a declanșat anumite gânduri, faceți-i să vorbească despre asta, deoarece soluția stă în răspunsurile lor. Rolul tău e să-i ajuți să găsească soluții.

Întotdeauna, trebuie să găsiți lucruri pozitive în tot ceea ce face un sportiv la început de drum. E foarte important ca părinții să nu intre pe teren și să le spună că tot ce a făcut a fost greșit: e un adevărat eșec al părinților și al antrenorilor deopotrivă să intre pe teren și le spună toate lucrurile mai puțin bune pe care le-au făcut, acesta fiind motivul pentru care ei au pierdut. Cred că trebuie să te antrenzi, ca părinte,  să găsești lucrurile bune pe care le face într-un meci, să îi spui „astăzi ai servit foarte bune, acel serviciu la exterior a fost incredibil, i-a fost greu să pună mingea în teren adversarului”. Întodeauna i-am întrebat pe băieți ce cred despre un meci, ce a făcut adversarul diferit față de el, cât de greu i-a fost să joace fiind vânt, etc.

În calitate de părinte, trebuie să aveți grijă să nu-l lăudați prea mult atunci când copilul știe că nu a jucat grozav; trebuie să fii consecvent. Dacă el ți-a spus că astăzi nu a jucat bine, poți să îi spui „da, dar ai găsit o modalitate de a câștiga și cred că ai servit foarte bine astăzi”. Întreabă-l ce crede, ce a fost bine, și ce nu a fost bine. Lasă-l să-ți spună el: e cea mai sănătoasă modalitate de a-și analiza evoluția, având în vedere că trebuie să înteleagă ce s-a întâmplat pe teren, atât pe partea lui de teren, cât mai ales în cealaltă parte a fileului. Nu am fost niciodată tentată să le spun băieților că au jucat foarte bine, când ei știau că nu au făcut-o.”

Relația jucător – părinte – antrenor

“Trebuie să existe acest triunghi jucător – antrenor – părinte, și, într-adevăr, trebuie să fie un parteneriat. Trebuie să investești timp la început pentru a te asigura că liniile de comunicare sunt deschise și clare în ceea ce privește rolul și responsabilitățile fiecăruia. Puteți avea un antrenor care încearcă foarte mult să influențeze ceva pe teren – ar putea fi la nivel tactic, tehnic sau ceva fizic, sau chiar la nivelul comportamentului, să fie mai dur, de exemplu. Dacă părinții au tratat copilul ca un mini-zeu acasă, asta nu îl va ajuta prea mult pe antrenor să îi insufle un anumit tip de duritate pe teren. Toată lumea trebuie să își joace rolul și să se asigure că sunt toți în aceeași barcă. Antrenorii trebuie să înțeleagă că părinții sunt cu copiii probabil 95% din timp, iar antrenorul doar 5%, astfel încât părinții au o influență masivă  asupra lor, deci îi pot ajuta. Eu văd din ce în ce mai mulți antrenori care le cer părinților să stea departe de teren. Pentru mine, este complet greșit, pentru că trebuie să facem totul împreună – cel puțin o perioadă. Dacă ești nemulțumit de ceea ce face antrenorul, întrebați-vă dacă înțelegeți ceea ce antrenorul face, ori aveți suficiente cunoștințe și experiență pentru a înțelege? Ai luat acel antrenor cu tine în această călătorie, așa că încearcă să înveți cât mai multe de la el, dar și despre ce presupune tenisul.

A trebuit să mă ocup de asta cu ambii băieți atunci când a venit vorba de o schimbare a unui antrenor. Nu a fost vorba că antrenorul ar fi făcut ceva greșit neapărat, ci pentru că am considerat că pe măsură ce ei au trecut într-o altă etapă, au nevoie de altceva, e nevoie de ceva diferit. Dacă există dialog deschis și se lucrează în echipă de la început, atunci se elimină, din start, toate problemele.”

Foto: Tennis Australia

***

NOU, în 30-0 Shop! Am lansat 30-0 Sox!

Cea mai nouă idee de la 30-0 este gata să-ți coloreze primăvara. Lansăm 30-0 Sox, o colecție de șosete 30-0 cu inspirație din tenis, fabricate în România. Ai de unde să alegi! Avem cinci modele, dintre care unul special pentru copii, plus un pack avantajos ca preț, format din trei modele complementare.  Alege-ți modelele preferate de AICI!

***

Îți place?
Cele mai noi