London, baby! Wimbledon: orice este suficient de vechi, capătă valoare

Camelia Butuligă | 9 iulie 2020

Roland Garros vinde rafinament urban, Wimbledon vinde vechime rurală. Și unii și alții au dreptate, pentru că și unii și alții sunt autentici. Marile Șlemuri ale Europei reprezintă două stiluri de joc și filozofii de viață cum nu se poate mai diferite, dar la fel de valoroase.

Text din ediția specială de print „30-0 Pe Curat, 2017”, publicat acum în premieră în online. 

Primul lucru pe care l-am observat la englezi a fost politețea. E un clișeu, dar ca toate clișeele, este adevărat. Începând cu șoferul autocarului care ne-a adus de la aeroport, la doamna de la cantina universității, barmanii, vânzătorii de la chioșcuri, cetățenii de la cozi, toată lumea era ”love” în sus, ”love” în jos, ”excuse me” și ”thank you”. Afurisita de politețe era peste tot, oriunde mă duceam; în Paris trebuia să strig ”pardon” de câteva ori în urechea surdă a francezilor care blocau nepăsători aleile din complexul Roland Garros. Sunt sigură că își construiseră un mecanism special în creier pentru a bloca acest cuvânt – ce ironie, ținând seama că e franțuzesc. După câteva zile, renunțasem la ”pardon” și îmi croiam drum printre ei oltenește, cu coatele, bombănind tare în română. Aveam parte de niște uitături nedumerite (culmea, mai puțin din cauza bruscheții și mai mult din cauza limbii) dar ajungeam unde trebuia în câteva minute.

În Londra, ești în extrema cealaltă: ”sorry” este mai des folosit decât ”hello”. Sosită din Bucureștiul agitat și permanent cu capsa pusă, am privit cu suspiciune aceste manifestări, așteptându-mă ca în orice moment să apară cineva care să mă informeze că fusesem la ”Camera ascunsă”. Mă simțeam ținta unei farse generalizate: n-ai domne’ cum să fii atât de politicos și agreabil tot timpul, e ceva în neregulă cu ăștia. După câteva zile, am început să mă întreb unde era de fapt ceva în neregulă, acolo, sau la București? Punctul culminant al dilemei mele culturale a fost într-o zi însorită când, pe un trotuar îngustat de niște lucrări de construcție (Londra este un șantier perpetuu) m-am intersectat cu un domn într-un scaun cu rotile. Nu era loc să trecem amândoi, așa că m-am dat într-o parte: s-a uitat în sus la mine cu un chip vesel și mi-a mulțumit cu atâta entuziasm că am rămas pironită locului câteva secunde, rușinată. Domnul în scaunul cu rotile arăta mai fericit decât mine, care aveam toate funcțiile corporale intacte și câteva decenii mai puțin ca vârstă. Ok, London, mi-am zis în gând. You might have a point.

*

E ciudat să te duci într-o țară a cărei limbă o cunoști foarte bine (la fel ca istoria, literatura, muzica, arta) și să se simți la fel de străin ca un extraterestru. Nicio altă țară europeană nu mi s-a părut atât de nefamiliară, de fundamental diferită de mine și locul de unde veneam. Ce cunoșteam foarte bine era cultura lor înaltă, dar amănuntele vieții de zi cu zi mă surprindeau permanent. Robinetele separate pentru apă caldă și apă rece, prizele, circulatul pe stânga, mărcile de mâncare complet necunoscute din supermarket și cele de bere din puburi, felul cum erau amenajate parcurile, vremea bipolară, grija obsesivă cu care erau semnalizate toate cele (cred că Londra e orașul cu cele mai multe indicatoare, panouri și aviziere pe cap de locuitor), faptul că trebuia să faci rezervări pentru orice activitate (cu o zi înainte pentru cinema, câteva luni pentru teatru, un an pentru operă sau terenurile principale de la Wimbledon) și faptul că lumea bea afară pe trotuarul de lângă pub în loc să stea la masă înăuntru – totul era o combinație de ciudățenie tradiționalistă și bun-simț planificat.

Am înțeles atunci de ce englezii aflați în România făceau atacuri de panică când erau confruntați cu haosul vieții bucureștene de zi cu zi și puținii care se adaptaseră nebuniei noastre sud-estice erau cei cu suflete de nomazi sau poeți.

Nu-i un moft faptul că britanicii s-au considerat secole de-a rândul și încă se consideră (vezi Brexit), la un nivel profund, separați de ”continent”. Bancul cu acel titlu de ziar care spunea ”Ceață peste Canalul Mânecii, continentul izolat” indică ceva mai semnificativ decât sentimentul de separare: sentimentul lor de superioritate. Carevasăzică, ditamai continentul era izolat, nu insula lor. Englezii sunt un pumn de fier într-o mănușă de catifea; au dăinuit secole de-a rândul în ciuda intemperiilor (și cele legate de vreme, și de vremuri) și pornind de pe insula lor ploioasă au stăpânit la un moment dat lumea datorită îndărătniciei, stoicismului și pragmatismului.

Semnele acestei dominații se văd peste tot în Londra. Clădirile din secolul XIX nu sunt construite ca la Paris, cu scopul de a fi frumoase, ci solide și impunătoare. Ziduri groase și trainice, care spun ‘am costat o avere și vom dura o mie de ani, mult după ce alții mai strălucitori decât noi se vor fi stins de mult’. Nimeni nu știe cum să proiecteze un amestec de pompă și demnitate ca englezii, iar la simbolistică sunt neîntrecuți. Întâmplarea făcuse ca într-o excursie pariziană anterioară să mă nimeresc pe Champs Élysées chiar a doua zi după parada lor de 14 iulie: atmosfera avea ceva de bâlci, cu scaune aruncate peste tot, steaguri fâlfâind anemic și standuri părăsite. Pe Pall Mall în drum spre Buckingham Palace, tot la o zi după nu știu ce paradă, circulația era încă interzisă, dar fără sentimentul de improvizație precară de pe Champs Élysées. Nici urmă de gunoaie, nicio recuzită abandonată. Doar asfaltul impecabil pe care se plimbau agale turiștii, sub imensele Union Jack ancorate de stâlpi cu odgoane aurii și ciucuri de-un metru.

*

La Wimbledon am avut aceeași senzație: de putere, organizare și tehnologie ultimul răcnet, toate camuflate foarte bine în spatele imaginii tradiționaliste și un pic demodate. Tabelele de scor de pe terenurile auxiliare erau încă modificate manual de un copil de mingi, la fel ca numele câștigătorilor de pe tabloul principal feminin și masculin de la intrarea în complex (acestea cu ajutorul unei scări de lemn ce stătea rezemată de ele); însă la intrare erau porți de control cu scannere ca la aeroport operate de personal care sunt sigură că avea centura neagră la jujitsu. Combinația mov-verde, sobră și un pic bătrânească, nu se limitează doar la mobilier și panourile din jurul terenurilor, ci și la uniformele arbitrilor și florile plantate în complex. Totul pare simplu și natural, dar nimic nu-i la voia întâmplării. Nici nu te-ai așezat bine la coada imensă în care primii sunt cei care campează cu zilele, că apare un bătrânel voluntar cu vestă fluorescentă și chip vesel care-ți înmânează un tichet cu număr de ordine, ca să știi al câtelea ești: bineînțeles, bonul de ordine arată de parcă ar fi o obligațiune imprimată de Bank of England (sau goblinii de la Gringotts). Tot la coadă apar periodic voluntari care împart gratis ziare și suplimente speciale dedicate turneului, alături de tot felul de accesorii utile, cum ar fi pelerine de ploaie. Atmosfera este de convivialitate politicoasă, ca și în tribune (în fond, sunt aceiași oameni, câteva ore mai târziu).

Văzute de departe, terenurile auxiliare, cu iarba lor proaspătă și siluetele în alb alergând grațios odată cu norii de pe cer, dau senzația de vacanță și de garden party. Practic ești într-o grădină: terenurile sunt acoperite de iarbă, dealul Henman este acoperit cu iarbă și mese de picnic, complexul însuși se află într-un sat și este înconjurat de tăpșane și pomi. Însă pentru mine, care vedeam pentru prima oară un teren de tenis pe iarbă, contrastul dintre imaginea idilică a gazonului și luptele sângeroase care se dădeau mutește pe el a fost pur și simplu straniu. Zgura nu lasă loc iluziilor: e murdară, zgomotoasă și solicitantă fizic. Pornirile în trombă și opririle scrâșnite, spinul, schimburile de 25 de lovituri, publicul întărâtat, totul scoate în evidență durerea fizică și psihică la care sunt supuși tenismenii.

Tenisul pe iarbă este ca și cum te-ai uita la un thriller cu sonorul la minim: poc-poc-poc, murmure, aplauze potolite. Spectatorii sunt în vacanță și caută relaxarea uitându-se la niște jucători care numai relaxați nu sunt. Într-o stare de toropeală plăcută după câteva pahare de Pimm’s, te apropii de terenurile impecabile și îl vezi pe Tommy Robredo în genunchi pe unul dintre ele, cu chipul contorsionat de durere după o victorie de cinci seturi. Tresari, strângi paharul de Pimm’s în mână și realizezi că tocmai ai întrezărit matricea.

*

Wimbledonul este doar una dintre dovezile că cele două lucruri pe care englezii le admiră cel mai mult sunt vechimea și natura. Sau doar vechimea, de vreme ce natura este cea mai veche chestie de pe planeta asta. Francezii încearcă să civilizeze natura, s-o umanizeze ordonând-o și amenajând-o: parcurile lor conțin straturi de flori în modele geometrice complicate, alei care se întretaie artistic cu tufe și bănci, pomi cu coroana tunsă în paralelipipede egale.

În Anglia, parcurile arată ca și cum n-ar fi în oraș, iar intervenția estetică a oamenilor este minimă. Vizual, sunt bucăți de natură păstrate cât mai…natural:  imense tăpșane presărate cu copaci seculari, lacuri cu pești și insule pentru păsări unde accesul oamenilor e interzis. Singurul indiciu că nu ești în mijlocul unei zone rurale din secolul XVII sunt șezlongurile răspândite pe iarbă și veverițele grase și prietenoase, obișnuite să primească mâncare de la trecători.

Englezii au învățat că orice, dacă este suficient de vechi, capătă valoare. Chiar și lucrurile problematice, cum ar fi întreruperile din cauza ploii sau lipsa unui tiebreak în setul decisiv au devenit niște simboluri ale Wimbledonului. În această lume unde totul este efemer, ei se încăpățânează să ofere niște puncte fixe și apoi să le transforme în branduri. Roland Garros vinde rafinament urban, Wimbledon vinde vechime rurală. Și unii și alții au dreptate, pentru că și unii și alții sunt autentici. Marile Șlemuri ale Europei reprezintă două stiluri de joc și filozofii de viață cum nu se poate mai diferite, dar la fel de valoroase.

*

P.S. Anul în care am fost la Wimbledon a marcat și ultima mea călătorie cu avionul. Timp de câțiva ani încercasem fără succes să mă împrietenesc cu acest mijloc de transport: la fiecare excursie, sentimentele de panică nu făceau decât să crească. În ajunul zilei plecării, am încercat orice pentru a evita să mă sui în avion; finanțele mele erau secătuite la sfârșitul sejurului, dar eram dispusă să-mi vând sufletul pentru un bilet de tren, autocar sau trotinetă înapoi în România. În mijlocul crizei mele de anxietate, Richard, care se întâmplă să-mi fie cumnat și englez și să urască și el mersul cu avionul (însă nu atât cât să devină paralizat), mi-a spus pe un ton ușor exasperat: ”Take the friggin’ plane! Just do what you have to do.” Mi-a venit să râd și să plâng în același timp. Iată, mi-am spus, filozofia de secole a englezilor, cuprinsă în politețea lor enervantă, în faptul că organizează cel mai vechi turneu de tenis din lume și că i-au bătut aproape singuri pe nemți în al Doilea Război Mondial. Fă ce trebuie să faci, chiar dacă n-ai chef, plouă sau ți-e frică și toată Europa s-a dat bătută.

M-am suit în avion până la urmă, convinsă fatalist mioritic că nu voi supraviețui. Când pilotul a anunțat că vom face o oprire la Constanța am crezut că nu aud bine. Ironia ironiilor, zborul avea și escală, deci aveam să suport de două ori părțile mele favorite, decolarea și aterizarea. Până la urmă Richard și poporul englez au avut dreptate: nu mor caii când vor nemții, așa că am ajuns întreagă în Bucureștiul meu capsoman și stresat. Ca o fiică autentică a sa, am refuzat să mă mai urc de atunci în avion și călătoresc cu trenul. Din fericire, se poate ajunge la Londra și așa.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi