Cetățile lui Rafa cad una după alta: eliminat la Barcelona din sferturi, ca și la Monte Carlo!

Când Nadal a pierdut cu David Ferrer, după 10 ani de la ultima înfrângere în fața acestuia pe zgură, prima reacție a lumii tenisului a fost de stupoare, dar înțelegere. Eșecurile lui Nadal pe zgură sunt rare, aproape accidentale, și opinia generală este că un singur om l-ar putea bate pe Rafa în mod constant pe suprafața roșie, Novak Djokovic. E o idee care începe să se destrame, după a doua eliminare absolut surprinzătoare a lui Rafa în tot atâtea săptămâni. Ca și Ferrer, Almagro a depășit un obstacol mental imens: nu câștigase niciodată în 10 meciuri directe, mai mult, abia îi luase lui Rafa două seturi. 

E momentul să sune alarma pentru Rafa? În principiu, da. Zgura reprezintă fortăreața lui, suprafața pe care obișnuiește să-și rezolve toate problemele, temerile și penele de încredere. An de an, Rafa a curățat totul sau aproape totul pe ruta Monte Carlo – Roland Garros, ceea ce face această serie neagră și mai ieșită din comun: trebuie să căutăm până în 2004 un an în care Nadal să nu fi câștigat un turneu în luna aprilie. Dacă la MC mai pierduse anul trecut, la turneul catalan nu mai pierduse din 2003, la debut, pe când avea 15 ani și era, încă, prea fraged pentru Alex Corretja. La Monte Carlo și la Barcelona are câte opt titluri, așa că da, e bizar să îl vezi ratându-le pe amândouă anul acesta. Și încă cum: prin două înfrângeri la doi dintre adversarii săi preferați. Mai mult, atât Ferrer cât și Almagro nu erau recomandați de rezultate remarcabile; amândoi au pierdut la Nadal în perioade de formă mult mai bună, comparativ cu cea actuală. Iar azi, afară de a fi stat în meci, Nico n-a făcut lucruri ieșite din comun. Ceea ce, automat, ridică multe semne de întrebare în ce-l privește pe Nadal. Dacă jocul adversarilor săi n-a cunoscut un salt valoric spectaculos și peste noapte, a regresat Nadal dintr-o dată pe zgură? 

Semnele spun că da. Mai problematic decât înfrângerile în sine e jocul actual al lui Rafa. Înfrângerile se mai întâmplă, fac parte din joc, și așa cum spune chiar el ori de câte ori are ocazia, orice serie de victorii e predestinată să se termine într-o bună zi; la fel și cea de la Barcelona (41 de victorii la rând). Însă jocul? Jocul scârțîie din toate încheieturile. Erorile neforțate abundă (peste 40 de erori cu Ferrer, doar 24 cu Almagro), lipsește intensitatea, deplasarea suferă (lucru adesea trecut cu vederea), ideea de ofensivă a dispărut de tot post-Australia. Lipsește convingerea, tipică lui Rafa. Dar ceea ce lipsește cel mai mult e încrederea – problema principală a momentului la liderul mondial. Remarcabil cum, chiar și la acest nivel, crizele de încredere nu numai că se întâmplă, dar sunt și fantastic de greu de manageriat.

Explică chiar Rafa: „După ce s-a întâmplat în Australia, e greu să-mi mai regăsesc intensitatea, încrederea și focul interior”, sunt cuvintele lui post-Monte Carlo. 

Elocvent pentru asta e ce s-a întâmplat în ultimul game al meciului. Cu un Nico încordat ca un arc de perspectiva primei victorii la Nadal, Rafa a urcat la 15-40 și două mingi de rebreak și șansa reintrării în meci. După ce a ratat-o pe prima, Rafa a avut terenul deschis pentru un forehand down the line, pe care l-ar fi executat impecabil în alte ocazii. Acum a trimis mingea în fileu, iar câteva minute mai târziu, cu un winner de FH, Almagro încheia meciul.

Mai înainte, Nadal condusese în decisiv cu 3-1 și serviciul, dar și-a pierdut avantajul break-ului cu o dublă greșeală. Și mai devreme, Rafa a avut multiple șanse de break în setul secund, pe care l-a pierdut în tiebreak, scenariu în care, în alte ocazii, eficiența lui la punctele mari l-ar fi ajutat să închidă meciul în două seturi. Odată acea șansă ratată, serviciul lui Nadal s-a prăbușit de tot în decisiv, complet ineficient, posibile semne ale unor noi probleme la spate, precum cele acuzate la Rio și la Indian Wells.

E de presupus că e o înfrângere care o să-l doară pe Nadal, sau o să afecteze și mai mult rana deschisă la AO și înrăutățită de Ferrer. Lipsa trofeelor e una, lipsa încrederii e alta, iar înfrângeri la jucători care obișnuiau să nu-l deranjeze câtuși de puțin are un efect dublu: pe de o parte îl rănesc pe Nadal, pe de altă parte transmit un mesaj puternic celorlalți viitori adversari ai lui Rafa. Ca în cazul lui Federer anul trecut, acum toată lumea va crede că are o șansă mare de tot la o rară victorie cu Nadal. 

Întrebarea care se pune acum este dacă Rafa va găsi suficientă forță să se regrupeze și să se reseteze mental în perspectiva următoarelor două turnee, cele de la Madrid și Roma. La ambele e campion en-titre, apără un total 2.000 de puncte, iar dacă nu-și va regăsi rapid jocul A, locul 1 riscă să fie pierdut până la Roland Garros (cel mai devreme se poate întâmpla dacă Nadal pierde la Madrid înainte de sferturi, iar Djokovic câștigă titlul). Care Roland Garros pare, dintr-o dată, mai deschis ca oricând în ultimul deceniu.

Cu Rafa în criză de formă, și mai nou, și de rezultate, plutonul va simți, probabil că are o șansă unică la titlul de la Paris. Mai cu seamă că Djokovic este, la rându-i, incert (a anunțat, totuși, că accidentarea la încheietură nu e gravă și că va fi prezent la Madrid & Roma), Federer ar putea să nu participe, iar Murray e un non-factor pe zgură. Interesant, doar omul care a rostogolit acest bulgăre de zăpadă, Stanislas Wawrinka, arată bine la acest moment. După primul titlu de Slam, Stan și-a trecut în cont și primul Masters al carierei, plus victorii la toți cei trei granzi. „Efectul Stan” are consecințe în serie: l-a scos de tot de pe traiectorie pe Nadal, i-a capacitat pe toți ceilalți jucători de top ale căror speranțe de mărire erau anesteziate de dominația sufocantă a Big Four și, pe termen scurt, amenință să dea peste cap orice pronostic pentru sezonul de zgură. Dar mai multe vom ști după dubla Madrid – Roma.

Mai e și un avantaj din toată povestea asta. Tot Rafa, după înfrângerea de azi: „Poate că acum nu mă veți mai considera toți favorit la Roland Garros, pentru prima oară în 10 ani”. O situație cu mai puțină presiune, pe care Nadal ar putea-o folosi în favoarea lui, cum doar el știe.