Cafeaua lui Wawrinka și necesara iluzie a invulnerabilității

Pe lângă felul cum a câștigat aseară ultimul sfert de finală de la Paris contra lui Nadal (cu forcepsul), Wawrinka a făcut mare vâlvă cu faptul că a cerut să i se aducă o cafea pe teren, la sfârșitul setului unu. Un coleg de Twitter a comentat uluit prim-planul inofensiv în care se vedea, lângă acel coș de fructe pe care organizatorii francezi îl pun pe banca jucătorilor, și ceașca cu espresso: ”Acum le-am văzut pe toate!”

Deși se întâmplă rar, nu este prima dată când un jucător de tenis cere o băutură cu cafeină în timpul meciului: Serena Williams a început și ea anul cerând o cafea, iar Monfils și Paire au băut de câteva ori Pepsi sau Cola. De fiecare dată, surpriza reacțiilor este prea mare ca să nu semnaleze ceva mai profund.

De ce suntem șocați atunci când jucătorii profesioniști fac chestii pe care le facem cu toții, în fiecare zi? Înainte să mă apuc de scris acest articol, am băut o cafea și nimeni nu și-a aruncat mâinile spre cer, uluit. Niciun blog sau ziar nu va titra cu litere mari: ”Extraordinar! Camelia a băut O CAFEA înainte să se apuce de scris!”.

Sunt sigură că oamenii care se uită la tenis nu sunt rupți de realitate: știu că sportivii beau și ei cafea. Cu toate acestea, sunt surprinși când o fac în văzul lumii. ”E aproape miezul nopții, mi-e somn; am nevoie de o cafea.” Este o propoziție pe care am spus-o cu toții de nenumărate ori, dar suntem șocați când îi vedem pe idolii noștri sportivi în aceeași situație.

Explicația stă în invulnerabilitatea și forța supraumană cu care ne place să îi credităm pe atleții profesioniști. Suntem șocați când fac ce facem și noi când suntem obosiți, pentru că ei nu obosesc niciodată, nu-i așa? Ei nu sunt ca noi! Sunt mai puternici, mai rapizi, mai rezistenți. Nu sucombă acestor meschine și mult-prea-umane-probleme cum ar fi oboseala, somnolența, durerile de cap. Ei nu au nevoie de cafele! De cafele au nevoie muritorii de rând: funcționarii care stau toată ziua la birou, casnicele, taximetriștii și vânzătorii de butic. 

Avem nevoie de această iluzie a invulnerabilității, este unul din motivele pentru care ne uităm la sport. Dincolo de măiestria loviturilor, de adrenalina competiției, de suspans, ne uităm pentru că avem nevoie să credem că există oameni care sunt mai mult decât oameni. Adorația pentru starurile sportului amintește de adorația religioasă: ei sunt zeii, terenul pe care se desfășoară meciul este templul, iar sportul lor este religia. Iar uitându-ne la ei încercăm să uităm de propria noastră vulnerabilitate, chiar dacă doar câteva ore, cât durează meciul.

Vulnerabilitatea fizică este elefantul uriaș care stă implacabil în sufrageria minții noastră și pe care încercăm din răsputeri să-l ignorăm. Aflăm de el foarte devreme în viață, cu prima căzătură, julitură sau tăietură; toți avem cicatrici care ne amintesc. Iar în spatele acestei vulnerabilități stă cea mai mare necunoscută, despre care de obicei preferăm să nu vorbim, pentru că nu știm cum.

David Foster Wallace, în antologicul său eseu ”Federer ca experiență religioasă” spune că unul din lucrurile pe care le face sportul este să ne reconcilieze cu faptul că avem un corp. ”Multe din lucrurile care decurg din faptul că avem un corp sunt rele: durere, inflamații, mirosuri, greață, îmbătrânire, forța gravitației, infecții, neîndemânare, boală, limite. Toate ne amintesc despre discrepanța dintre ce vrem și ce putem. Se mai îndoiește cineva că avem nevoie de ajutor pentru a ne împăca cu propriul nostru corp? Că avem disperată nevoie? Până la urmă, corpul nostru este cel care moare. Marii sportivi ne arată partea bună: ne fac conștienți de cât de bine este să vezi și să percepi, să te miști prin spațiu și să interacționezi cu materia. Firește, ce pot face marii atleți cu corpurile lor noi nu putem decât visa. Totuși, aceste visuri sunt importante, pentru că ele compensează multe.”

Cafeaua lui Stan a ridicat un colț din vălul iluziei. A avut același efect ca documentarul despre filmul tău preferat: vezi toate cablurile, microfoanele și operatorii. Scenele care păreau de o intimitate și un realism copleșitor sunt doar niște prefăcătorii. Lumina aceea difuză a fost creată de niște bărboși care țineau panouri; ploaia era făcută de stropitori, vântul de ventilatoare.

Cafeaua lui Wawrinka a neliniștit pentru că a adus aminte de ceva de care nimeni nu vrea să-și aducă aminte: de fapt, nu e nimeni supraom. Nu e nimeni în siguranță. Noi, românii, primim remindere extrem de dureroase în sensul ăsta de o săptămână încoace. Și cu toate astea, avem nevoie de această iluzie, altfel n-am mai ieși din casă. Avem nevoie de această minciună ca să putem trăi în continuare relativ fără angoase. Mergem pe sârmă, dar paradoxal, ca să continuăm să mergem pe sârmă fără să ne dezechilibrăm, trebuie să uităm uneori că mergem pe sârmă. Bineînțeles, este esențial să ai o sârmă bună, care să aibă toate avizele și să nu se rupă când ți-e lumea mai dragă. Dar de vreme ce nu avem voie să coborâm decât o singură dată, singurul lucru pe care îl putem face este să nu ne uităm în jos. Poate la niște meciuri de tenis, da.