Simona Halep și presa de tenis. Cronica formării unei campioane, prin ochii presei străine. Despre percepții și recunoaștere

Camelia Butuligă | 4 mai 2018

„Dar motivația interioară depinde de răspunsul la niște întrebări foarte dificile. Am jocul să câștig un Slam? Merit să câștig un Slam? Și, nu în ultimul rând, pot să suport ce vine după câștigarea unui Slam? (obligații, atenție, presiune și mai mare).

Cred că, mult timp, răspunsul Simonei la toate aceste întrebări a fost ”nu”. Însă parcursul ei din ultimii ani a fost o încercare continuă de a transforma, încet-încet, aceste trei ”nu”-uri în ”da”-uri.”

E mereu interesant cum văd jurnaliștii jucătorii de altă naționalitate decât a lor. În presa internațională de tenis, se remarcă cea americană și britanică; motivele sunt experiența de decenii (ce să mai, aproape un secol) în tenisul la cel mai înalt nivel și faptul că găzduiesc două din cele patru Slamuri. Există în orice meserie un ADN care se transmite de la o generație la alta, construit într-un mediu propice și pe un pedigriu solid, iar presa anglo-americană le are din plin pe amândouă (alături de cea australiană și cea franceză, neîntâmplător națiunile organizatoare ale celorlalte două Slamuri).

Când vreau să iau temperatura unui eveniment din tenis sau să-mi verific intuițiile legate de jocul vreunui nou talent, mă îndrept către articolele de pe tennis.com, ESPN, New York Times sau The Guardian. E adevărat că diferențele culturale și de limbă îi fac pe jurnaliștii de limbă engleză să rateze uneori aspecte ale personalității și caracterului jucătorilor străini, dar când vine vorba de joc, viziunea celor mai buni dintre ei e de obicei clară și la obiect, tocmai pentru că nu au nicio implicare emoțională și văd lucrurile mai detașat.

Cum a fost Simona Halep percepută de presa străină? După surpriza inițială – ascensiunea ei din 2013 a venit destul de brusc, în doar o jumătate de an – atitudinea generală a fost: ”da, frumos, dar să avem puțintică răbdare”. E logic. În tenis, și la fete și la băieți, în fiecare an apare câte o nouă ”senzație”; dacă reușește să se mențină acolo sus, asta e partea a doua. În timp ce-i recunoșteau calitățile evidente – un joc fluid, bazat pe deplasare deosebită și un rever cu două mâini foarte bun, jurnaliștii anglo arătau și către slăbiciuni: statură, serviciu, lipsa unui forehand cu care să facă puncte din spatele liniei de fund.

Unora dintre noi poate că aceste evaluări ni s-au părut prea exigente, dar trebuie să înțelegem că acești oameni discută despre tenis într-un context, iar acest context sunt campioanele care au jucat și câștigat în trecut sau care joacă și câștigă în epoca noastră. Oricine vrea să fie în top va fi comparat cu topul, nu numai cel actual, dar și cel all-time. Crema cremelor, așa că standardele erau foarte ridicate. Simona trebuia să dovedească că este o jucătoare de top în toate sensurile: că are joc de top, mentalitate de top și constanță pentru a se menține acolo.

Următorii ani au fost o călătorie către atingerea acestor obiective. Drumul nu a fost drept; progrese urmate de regrese, întreruperi cauzate de accidentări și de îndoieli, schimbări în echipă. Pe tot parcursul său, progresul i-a fost urmărit de presa străină cu același interes imparțial: Simona nu era ridicată în slăvi în mod special nici după ce petrecuse deja o perioadă considerabilă în Top 10. I se recunoștea jocul bun atunci când era cazul, dar nu i se treceau cu vederea eșecurile, mai ales acelea care veneau după evoluții dezamăgitoare în fața unor oportunități: Makarova la Australian Open, Pennetta la US Open, Konta la Miami. Într-un fel, analiștii așteptau încă înainte de a investi serios în acțiunile marca Halep. Ochiul lor experimentat vedea că Simona trece printr-o perioadă de creștere și că mai are nevoie să învețe, și despre ea și despre tenisul la cel mai înalt nivel.

Primii care au semnalizat că jocul ei are potențial serios au fost comentatorii foste-legende. Bineînțeles, se pot înșela și ei, îi mai ia gura pe dinainte sau mai ratează chestii, dar nu prea des. Un semn foarte bun este când mai multe foste legende spun același lucru în același timp. Îmi aduc aminte de meciuri de-ale Simonei din 2014 comentate entuziast de Martina Navratilova sau Virginia Wade, două dintre cele mai severe voci din tenisul feminin. Îmi aduc aminte de un meci de-al ei comentat de Jimmy Arias, care o vedea pentru prima dată și care a rămas impresionat de tehnica impecabilă a loviturilor. Îmi aduc aminte de meciul cu Serena Williams de la US Open 2016 comentat de Andy Roddick, prieten și admirator vechi al Serenei, care a început meciul cu o atitudine de genul ”cine mai e și fătuca asta?” și l-a terminat plin de respect pentru Simona și lupta ei. Americanii au o vorbă: ”Game recognizes game”. Cei care au jucat la cel mai înalt nivel recunosc imediat și la alții jocul de nivel înalt.

Elementele jocului erau, calitățile atletice erau, potențialul exista. Deși nu era făcută după calapodul clasic al unei tenismene de succes, Simona Halep avea destule calități pentru a câștiga turnee din ce în ce mai mari, în mod repetat. Presa devenea din ce în ce mai atentă la victoriile ei de pe teren dar mai ales la evoluția sa în afara terenului. În tenis, contează mult personalitatea jucătorului – comunicarea cu presa este mai accentuată decât în alte sporturi de numeroasele conferințe, iar în ultimii ani, social media pune și mai multă lumină pe latura off-court a jucătorilor.

Simona a înregistrat victorii serioase la acest capitol datorită francheții sale (rară într-un sport unde fiecare încearcă să fie cât mai secretos și greu de citit), iar colaborarea cu Cahill a avut efecte benefice nu numai pe teren, dar și în afara sa: pe lângă o engleză îmbunătățită, Simona a etalat o atitudine din ce în ce mai relaxată cu presa străină, lucru care a fost foarte apreciat. Franchețea și o atitudine prietenoasă este, din punctul de vedere al unui jurnalist, combinația ideală pentru un jucător.

În paranteză, Simonei i-a fost greu să fie la fel de transparentă și amabilă cu presa română; dar aici vina este majoritar a presei române, care a tratat-o deseori mizerabil. În ultimul timp însă lucrurile s-au mai reglat: la ora asta, interacțiunile Simonei cu presa română sunt profesioniste, la un nivel controlat. Însă trecutul nu va fi probabil uitat prea ușor, din păcate. Și când zic din păcate mă refer mai ales la outleturi media precum Treizecizero, care suferă pentru că sunt băgate vrând-nevrând în aceeași oală cu restul presei sportive românești.

Încă un aspect care i-a câștigat Simonei atenția presei străine a fost popularitatea sa. Tenisul este într-o continuă căutare de noi piețe de desfacere (vezi expansiunea din Asia din ultimul deceniu), iar România, deși țară europeană, nu era mare consumatoare de tenis înainte de Simona. Pe fondul unei lipse de rezultate în alte sporturi de masă (mă refer în principal la fotbal), românii au trecut însă cu arme și bagaje la tenis.

Asta are și părți bune și părți proaste. Pentru WTA este o mană cerească: fani noi, audiențe TV mai mari, mai multe bilete și produse adiacente vândute. De unde înaintea ei dacă erau câteva știri în presă despre tenis (deși îl aveam pe Victor Hănescu la băieți și mai multe fete în top 100), acum la buletinele românești de știri se citesc cu seriozitate rezultate de la dublu din turnee Internațional jucate pe partea opusă a globului. În 2014 și 2015, Simona a fost jucătoarea cel mai des accesată pe site-ul WTA, primind și premiul ”Favorita fanilor”. Majoritatea lor sunt români, iar cum românii sunt răspândiți prin toată lumea, prezența lor nu s-a făcut simțită doar online, dar și pe stadioane, cu steaguri tricolore și scandări contagioase. Cei care se îndoiau în 2013 că Simona Halep va avea tracțiune la public se înșelau. Are tracțiune, și încă foarte mare.

Spuneam mai sus că popularitatea ei are și părți proaste. Acestea sunt vizibile mai ales în România, care n-a mai avut un star sportiv feminin cu o expunere așa de mare poate de la Nadia. Iar publicul românesc nu prea știe ce să facă cu fenomene de acest gen, patinând de la adorație oarbă până la ură oarbă, uneori de la o secundă la alta. Din fericire, majoritatea românilor se mențin undeva la mijloc, susținând-o fără scrâșnete naționaliste sau invidie, dar problema este că mijlocul nu este mereu cel mai vizibil pentru că nu se manifestă așa vocal. Scandalul îl fac extremele, și din păcate, scandalul vinde, deci este încurajat de majoritatea presei românești, care pune paie pe foc făcând din țânțar armăsar și lăsând nemoderat delirul de pe forumurile propriilor site-uri.

În străinătate, popularitatea Simonei nu e o problemă din cauza felului în care e tratată de presă (pentru că este tratată corect), ci din cauza cantității mari de obligații care vin la pachet cu statutul de jucătoare numărul 1: apariții obligatorii pentru WTA, pentru turnee, Kids Day, antrenamente cu public, vizite caritabile, conferințe pre-turneu, interviuri mai lungi și mai dese. Toate astea mănâncă timp, dar mai cu seamă pentru o introvertită ca Simona, consumă energie mentală. Energie mentală prețioasă, pentru că acolo se dă în ultimul timp bătălia cea mare în cariera ei. După cum a remarcat Pete Bodo în ultimul său articol pe tennis.com, Simona a dovedit că are ce-i trebuie pentru a câștiga pe teren, acum trebuie să câștige și în capul ei. În tenis, ca și în război, bătăliile sunt deseori câștigate sau pierdute în mintea combatantului înainte de a pune piciorul pe câmpul de luptă.

Simona poartă această dublă bătălie în toate meciurile și turneele mari pe care le joacă: una contra adversarei și alta contra propriilor îndoieli și așteptări. ”E clar că nu este genul de războinică fericită și lipsită de complicații”, scrie tot Bodo. Da, așa e. Însă presa străină, obișnuită să fie martoră timp de decenii la suferințele și demonii interiori ai tenismenilor, recunoaște imediat semnele acestei bătălii interioare și îi dă respectul cuvenit. În loc să arunce cu sentințe zeflemitoare și ofense la adresa jucătorilor, tratează aceste frământări interioare ca pe ceva normal într-un sport atât de solitar și solicitant psihologic ca tenisul. Mai mult, nu numai ca pe ceva normal, dar și valoros din punctul de vedere al atractivității pentru privitor: e mult mai fascinant să urmărești un sportiv care își depășește propriile îndoieli și câștigă până la urmă, decât unul care a defilat de la început până la sfârșit.

Aici ne aflăm deci în momentul actual. Simona ”has paid her dues” (adică ”a tras destul”): din punctul de vedere al presei străine, e momentul să culeagă roadele și să ia acel Slam. În ultimul timp, în fața cuvântului ”Slam”, a început să apară din ce în ce mai des adjectivul ”meritat”. Finala de anul trecut de la Roland Garros, dar mai ales finala și parcursul foarte dur de anul acesta de la Australian Open i-au câștigat Simonei un respect enorm, atât pentru evoluțiile de pe teren dar și pentru atitudinea demnă de după meciuri. Toată lumea este de acord: Simona merită un Slam. Dar Bodo, eternul realist, observă: ”popularitatea nu înseamnă neapărat victorii.” Acestea vor trebui obținute acolo, între tușe, și mai întâi, între urechi.

Iat-o din nou pe Simona înaintea trambulinei anuale către Roland Garros, cu cei doi pași pregătitori: Madrid și Roma. Anul trecut, propulsată de euforia de a-l avea din nou pe Cahill în echipă și de ambiția de a-i demonstra că nu s-a înșelat, Simona a făcut pârtie prin cele trei tablouri, însă s-a oprit scârțâind când trebuia să închidă ochii și să apese pe accelerație. ”Poate nu am fost pregătită să câștig”, a spus ea după finala de la Paris. Motivațiile exterioare (printre care se află și impresionarea altora) nu țin niciodată prea mult, nici în tenis nici în viață. Motivațiile interioare da. Dar motivația interioară depinde de răspunsul la niște întrebări foarte dificile. Am jocul să câștig un Slam? Merit să câștig un Slam? Și, nu în ultimul rând, pot să suport ce vine după câștigarea unui Slam? (obligații, atenție, presiune și mai mare).

Cred că, mult timp, răspunsul Simonei la toate aceste întrebări a fost ”nu”. Însă parcursul ei din ultimii ani a fost o încercare continuă de a transforma, încet-încet, aceste trei ”nu”-uri în ”da”-uri. Victoriile repetate contra jucătoarelor mari, câștigarea unor turnee importante, menținerea în top atâta timp și progresele vizibile pe care le-a făcut cu Cahill i-au confirmat că are jocul necesar. Urcarea pe primul loc i-a dovedit că poate face față atenției și cerințelor sporite care vin odată cu o poziție de maximă vizibilitate în sport. Cea mai spinoasă întrebare rămâne a doua, pentru că ”meritul” este o noțiune subiectivă, care este construită în mare parte și pe ce ți-au zis alții că meriți. Și am o bănuială că Simonei Halep i s-au transmis, de-a lungul vieții sale de jucătoare de tenis, mesaje amestecate: alături de susținerea și încrederea unora, neîncrederea și criticile altora. E destul să ne uităm doar cât de criticată a fost în ultimii ani, în timp ce era una din cele mai bune jucătoare din lume! Oare a fost diferit în copilărie sau în juniorat?

”E greu și m-am schimbat, dar mai e mult de muncă”, spunea Simona despre luptele interioare pe care dezertarea temporară a lui Cahill anul trecut au obligat-o să încerce să le rezolve. Anul acesta, ea intră în sezonul de zgură din postura de favorită, dar fără entuziasmul unui nou început ca anul trecut. Mai degrabă aș zice că intră cu conștiința unei veterane greu încercate. Totuși, aceste încercări au schimbat acel ”nu” de la a doua întrebare în ”poate”. Sper ca parcursul de la Madrid și apoi Roma și Paris să-l transforme în ”da”.

 

Fotografii: Jimmie48Photography

***

Albumul foto „Simona de păstrat” – cele mai bune momente din cariera liderului mondial – este disponibil în ediția a doua, într-un număr limitat! ULTIMA PARTE A STOCULUI

Primul tiraj s-a epuizat, așa că am pregătit un al doilea tipar, care vine cu câteva bonusuri:

– conținut nou;
– 16 pagini în plus. Sunt 160 în total acum;
– o copertă modificată, cu imaginea care a făcut înconjurul lumii după victoria cu Kerber de la Melbourne;
– imagini de la Australian Open, cu ipostazele care definesc traseul eroic al Simonei la Melbourne: accidentarea din turul 1, meciul epic cu Lauren Davis, drama cu Kerber sau finala ireală cu Wozniacki.
– cu toate astea, prețul nu se modifică: rămâne același ca la prima ediție!

Albumul este disponibil ÎN STOC, asta înseamnă că ajunge la voi foarte repede după plasarea comenzii. Ia-ți unul de AICI.

*

În Shop ai reduceri de primăvară, de până la 40 la sută! Primește primăvara cu reducerile din Shop-ul 30-0: până la 40 la sută reducere la produsele selectate! Fără voucher, fără condiții secrete; ce vezi e ce primești. Sunt ultimele reduceri aplicate în magazinul 30-0 pentru o perioadă însemnată; verifică-le și profită de ele acum, aici!

Îți place?
Cele mai noi