Puterea şi capcanele laudelor, sau cum să (nu) vorbeşti cu copilul tău

Camelia Butuligă | 29 iulie 2013

În acest articol aflăm cum trebuie să-i lăudăm pe cei mici pentru a-i ajuta să obţină performanţe mai bune, atât la şcoală, cât şi pe terenul de tenis.

Când părinţii laudă nivelul de inteligenţă al copiilor lor, cred că fac bine. Ultimele studii indică însă că situaţia stă exact invers. Să-i spui copilului tău că e deştept nu îl va scuti de performanţe proaste. De fapt, le va provoca. În acest articol aflăm cum trebuie să-i lăudăm pe cei mici pentru a-i ajuta să obţină performanţe mai bune, atât la şcoală, cât şi pe terenul de tenis.

Ce te faci cu un băiat ca Thomas?


Thomas este în clasa a cincea la una din cele mai competitive şcoli din New York. De când se ştie, Thomas a auzit întotdeauna cât de deştept este. Nu numai părinţii săi îi spuneau asta, ci toţi adulţii care veneau în contact cu acest copil precoce. Când s-a înscris la grădiniţă, inteligenţa i-a fost confirmată oficial. Şcoala sa cere un test IQ obligatoriu şi primeşte numai copiii care se înscriu în primii 1% dintre candidaţi. Iar Thomas s-a aflat in primii 1% dintre acei 1%.

Dar pe măsură ce anii treceau, pentru Thomas, conştiinţa faptului că este inteligent nu s-a transformat în încredere în sine atunci când trebuia să-şi facă temele. Dimpotrivă. Tatăl lui a observat că băiatul „nu voia să încerce decât lucruri la care ştia că se va pricepe foarte bine. Într-adevăr, multe lucruri îi veneau foarte uşor, dar în cazul celor care nu-i ieşeau din prima, renunţa imediat, concluzionând: „Nu sunt bun la asta”.  Thomas împărţise lumea în două: chestii la care era bun în mod natural şi chestii la care nu era bun deloc.

De exemplu, în clasele primare Thomas nu era foarte bun la ortografie şi pur şi simplu a încercat să evite acest lucru. Când a avut de a face pentru prima oară cu fracţiile, a opus iar rezistenţă. Cel mai mare hop a venit în clasa a treia. Trebuia să înveţe caligrafie, şi a refuzat să încerce la început. La insistenţele profesorului şi ale tatălui său, a început să exerseze, însă numai după câteva săptămâni.

Întrebarea

Cum se face că acestui copil, care este printre primii ca nivel de inteligenţă în şcoala sa, îi lipseşte încrederea de sine necesară pentru a aborda sarcini şcolare de rutină?

Iar cazul lui Thomas nu este singurul. De câteva decenii, s-a observat că un procent mare dintre elevii înzestraţi (cei care sunt în primii 10% ca rezultate şcolare) îşi subestimează abilităţile într-un mod drastic. Cei afectaţi de această problemă adoptă standarde mai scăzute şi aşteaptă mai puţin de la ei înşişi. De asemenea, ei subestimează importanţa efortului propriu şi supraestimează nivelul de ajutor de care au nevoie de la părinţii lor.

Greşeala părinţilor

Când părinţii laudă nivelul de inteligenţă al copiilor lor, ei cred că îi ajută pe copii. Un studiu făcut de Universitatea Columbia arată că 85% dintre părinţii americani cred că este important să le spună copiilor că sunt deştepţi.  Laudele constante se vor a fi un fel de înger păzitor al copilului, care îi asigură pe părinţi că acesta nu se va subestima mai târziu.

Dar un număr din ce în ce mai mare de studii indică din ce în ce mai insistent că situaţia stă exact invers. Să-i spui copilului tău că e deştept nu-l va scuti de performanţe proste. De fapt, le va provoca.  


Studiul care a răsturnat tot ce credeam că ştim despre laude

De 10 ani, psihologul Carol Dweck şi echipa sa de la Columbia University studiază efectul laudelor asupra elevilor în şcolile din New York. Experimentele sale, la care au participat 400 de elevi în clasa a cincea, creionează o imagine uimitoare.

Dweck şi-a trimis asistenţii pentru a selecta câte un copil din fiecare clasă. Acestui copil i se dădea un test IQ non verbal (bazat pe puzzle-uri), test care era suficient de simplu pentru a fi rezolvat fără probleme. Odată ce copilul termina testul, asistentul îi spunea scorul şi apoi îl lăuda folosind o singură propoziţie. Copiii au fost împărţiţi la întâmplare în două grupuri. Primul grup era lăudat pentru inteligenţă: „Ai obţinut….puncte. Trebuie să fii foarte deştept!”. Al doilea grup era lăudat pentru efort: „Ai obţinut ….puncte. Trebuie că te-ai străduit foarte mult!”

De aici încolo lucrurile devin foarte interesante. Pentru runda a doua, elevii au fost întrebaţi ce fel de test vor să primească. Aveau de ales între un test mai dificil decât primul (însă asistenţii le-au spus că pot învăţa multe dacă-l fac) sau un test de acceaşi dificultate ca cel din runda întîi. Dintre cei lăudaţi pentru efort, 90% au ales testul mai dificil. Dintre cei lăudaţi pentru inteligenţă, majoritatea au ales testul simplu. Copiii cărora li s-a spus că sunt „deştepţi” au ales scurtătura.

Explicaţia

Ce se întâmplă? Dweck: “Când îi lăudăm pe copii pentru că sunt deştepţi, mesajul pe care-l transmitem este acesta: “Fii în continuare deştept, nu risca să faci greşeli.” Şi asta au făcut elevii din studiu: au evitat să greşească, alegând testul mai uşor. Au ales să arate în continuare deştepţi, evitând riscul de a se face de ruşine.

Experimentul se adânceşte

În următoarea rundă, niciunul dintre elevi nu a mai avut de ales. Toţi au avut de făcut un test care era foarte dificil, proiectat fiind pentru copii de clasa a şaptea. În mod previzibil, toţi au picat. Dar din nou copiii, împărţiţi în cele două grupuri la începutul studiului, au reacţionat diferit. Cei care fuseseră lăudaţi pentru efortul depus au presupus că pur şi simplu nu se concentraseră destul la acest test. „Erau foarte implicaţi, fiind dispuşi să încerce orice soluţie pentru a rezolva puzzle-urile”, îşi aminteşte Dweck. „Mulţi dintre ei au remarcat, în mod spontan, că le place foarte tare testul.” Nu şi cei lăudaţi pentru deşteptăciunea lor. Aceştia au presupus că eşecul lor se datora faptului că nu erau deloc deştepţi de fapt. „Doar uitându-te la ei, îi vedeai cum se chinuie. Transpirau şi erau complet nefericiţi.”

După ce au introdus intenţionat această rundă-eşec, cercetătorii le-au dat tuturor copiilor un test final la fel de simplu ca cel din prima rundă. Rezultatele au fost uluitoare. Cei care fuseseră lăudaţi pentru efort şi-au îmbunătăţit semnificativ scorul faţă de primul test (cu aproximativ 30%). Cei cărora li se spusese că sunt deştepţi şi-au înrăutăţit scorurile faţă de primul test cu aproximativ 20%.  

Adevărul

Dweck suspecta că laudele pot avea consecinţe nefaste, dar nici chiar ea nu s-a aşteptat ca efectul să fie atât de drastic. Care este adevărul? „Punerea accentului pe efort dă copilului o variabilă pe care-o poate controla”, spune ea. „Copiii simt că au controlul asupra succesului sau eşecului lor, prin efortul depus. Când pui accentul pe inteligenţă, copilul nu mai poate controla nimic şi nu are soluţie pentru un eventual eşec.”

Urmările

În interviurile care au urmat, Dweck a descoperit că acei copii care cred că inteligenţa nativă este cheia succesului au tendinţa să desconsidere importanţa efortului. „Sunt deştept” gândesc ei, „nu trebuie să mai fac efort”. Încet dar sigur, a depune efort devine un stigmat —dovada publică că nu eşti chiar aşa de înzestrat.  

Dweck a repetat experimentul şi a constatat că efectele laudelor asupra performanţei sunt aceleaşi (în bine sau în rău, depinzând de laude) pentru elevii din toate clasele sociale, indiferent de gen sau vârstă.

Lumea reală

Jill Abraham are trei copii şi viziunea ei este cea tipică pentru majoritatea părinţilor, care cred că e important să lauzi inteligenţa copiilor. I-am povestit despre studiul lui Dweck şi mi-a replicat că n-o interesează testele care nu sunt susţinute de dovezi pe teremen lung. Copiii ei se descurcă foarte bine la şcoală, deci din punctul ei de vedere, asta dovedeşte că laudele funcţionează în lumea reală. „Nu-mi pasă ce spun experţii. Eu am viaţa mea ca dovadă.”

Chiar şi cei care au acceptat rezultatele studiului au probleme în a-l pune în aplicare. Sue Needleman are doi copii şi este profesoară cu 11 ani de experienţă. Studiul lui Dweck i-a ajuns la urechi şi de atunci a început să-şi schimbe felul în care-i laudă pe copii la clasă, spunându-le: „Îmi place foarte tare că depui efort”. Şi în plus, încearcă să laude lucruri specifice mai degrabă decât aspecte generale, astfel încât copilul să ştie excat ce a făcut pentru a merita lauda (şi în acest fel să încerce să obţină mai multe pe viitor).

Dar asta se întâmplă la şcoală. Acasă, obiceiurile vechi se dezvaţă greu. Copiii ei sunt cu adevărat inteligenţi şi uneori se trezeşte spunându-le: „Eşti grozav. Ai reuşit. Eşti cu adevărat deştept”. Când o presez pentru a-mi da o explicaţie, Needleman recunoaşte că rezultatele şi recomandările studiilor academice par deseori artificiale. „Când citesc acele dialoguri model recomandate pentru a fi utilizate de profesori cu elevii, primul meu gând este: „Pfff. Ce fals sună!”

O şcoală care a făcut saltul

este Life Sciences Secondary School în East Harlem. Life Sciences este o şcoală cu aspiraţii, dar elevii se confruntă cu rezultate proaste. Ei au văzut teoria lui Dweck aplicată pe elevii lor de gimnaziu, care şi-au îmbunătăţit în acest fel rezultatele la matematică doar într-un semestru.

Copiii care aveau probleme cu notele au fost împărţiţi în două grupe, pentru un curs alcătuit din 8 şedinţe. Grupului de control i-au fost predate tehnici de studiu, iar grupul test a primit în plus un modul despre cum inteligenţa nu este o trăsătură fixă. Elevii au citit un eseu despre cum creierul dezvoltă noi neuroni atunci când este provocat cu o sarcină nouă. Au văzut imagini ale creierului şi au făcut jocuri de rol. După terminarea cursului, notele elevilor participanţi au fost monitorizate pentru a se vedea efectul.  

Nu a durat mult. Profesorii (care nu ştiau cum fuseseră copiii împărţiţi în cele două grupe) puteau să vadă cu ochiul liber care dintre copii fuseseră învăţaţi că inteligenţa poate fi dezvoltată. Aceştia îşi îmbunătăţiseră notele. Într-un semestru, trendul descrescător al notelor la matematică fusese inversat.

Singura diferenţă dintre grupul de control şi grupul test fusese lecţia de 50 de minte în care copiii nu învăţaseră nimic despre matematică, ci o idee foarte simplă: creierul este un muşchi. Dacă-i dai exerciţii mai grele, se adaptează şi devine mai performant. Efortul contează. Conştientizarea acestei idei le îmbunătăţise notele.

 

(articol tradus şi adaptat din New York Magazine)

Sursă main photo: yarratennis.com.au

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
  • Simona Halep vs Sloane Stephens e în seara asta, nu înainte de ora 23:00, ora României. Simona conduce cu 4-2 în H2H