Online și offline: numele sunt diferite, principiul e același

Camelia Butuligă | 22 iunie 2015

Am mai scris-o şi spus-o, cred că în România se duce încă o luptă crâncenă pentru normalitate. S-a trăit atâta timp anormal, absurd şi inuman, încât lucrurile fireşti sunt privite în continuare cu suspiciune pentru că nu prea se ştie cum trebuie făcute. Dar adevărul e că n-ai cum să înveţi dacă nu ai de la cine, dacă nu ai modele. Şi când zic modele mă refer la oameni în carne şi oase pe care să-i vezi conducând taxiuri sau cântărind mere la piaţă sau administrând blocuri cu bun simţ şi care să-ţi dea speranţă că fericirea şi bucuria sunt posibile zi de zi, nu doar în filme sau romane ci şi aici, la colţul nostru de stradă.

Online-ul fără offline e ca nunta fără lăutari, gata, am zis. Am o bănuială că după întâlnirea de aseară se vor schimba un pic lucrurile, şi în articole, şi în „meciurile” din subsolul articolelor, pentru că multe dintre nick-uri au acum şi un chip ataşat. 

Eu am avut multe surprize. E o diversitate neaşteptat de mare în grupul oamenilor care au răspuns la invitaţia noastră de a ne cunoaşte, la prima întâlnire a cititorilor Treizecizero, sprijinită de AEGON. Fete, băieţi, vârste diferite, joburi diferite, oraşe diferite. Mulţi foarte sportivi, practicând ce predică, alţii mulţumiţi cu postura de spectatori. Am vorbit incredibil de mult cu o mulţime de oameni – înalţi, scunzi, mai fit sau mai puţin fit, casual sau puşi la patru ace, blonzi, bruneţi, cu ochelari sau fără, cu bărbi sau fără, expresivi sau serioşi, palizi de emoţie sau rumeni la faţă de atâta gesticulat. În ciuda diferenţelor de suprafaţă, două lucruri aveau în comun: fiecare avea o poveste a lui şi fiecare iubea tenisul.

Am trecut de la unul la altul (sper că am acoperit pe toată lumea, dacă nu, nu-i bai, data viitoare) şi am vorbit despre câte în lună şi în stele, de la vibraţii energetice la 6 Sigma, de la rolul statisticii în câştigarea concursurilor şi faptul că „3” e un răspuns destul de sigur când eşti întrebat ceva care începe cu „Câte….?” la Toyota, China, alpinism, imobiliare, soacre care ţin cu Djokovic, talent la scris („domnule, îl ai ori nu-l ai”), goana după eluzivul şi mult lăudatul „conţinut de calitate”, CTP, antrenarea juniorilor, de unde ne facem banii, de ce n-am pus întrebări mai „creative” la turneul de cunoştinţe generale din tenis (de exemplu: „Ce pantalonaşi a purtat Ana Ivanovic la Roland Garros anul ăsta?”), cum arată jucătorii de tenis văzuţi în realitate faţă de la tv, meciuri care ne-au marcat viaţa şi bineînţeles, eterna dezbatere: „Este Gilles Simon pusher sau nu?”

Am mai vorbit despre felul în care putem optimiza interacţiunea între cititori pe site, felul cum suntem nevoiţi să ne adaptăm din mers la audienţa crescută pentru a putea trece la nivelul următor. Am fost plăcut surprinsă că majoritatea oamenilor sunt suficient de intuitivi pentru a vedea unde sunt zonele care ar merge îmbunătăţite, au propuneri şi sunt dispuşi să ajute cu una-alta. Am primit foarte multe oferte de ajutor şi suport, în direcţii diferite (celor cu care am vorbit şi aveau idei concrete, daţi şi un mail la adresa noastră de pe site). 

Am reţinut din toate cele vorbite ieri că lumea nu vrea să eşuăm, vrea să reuşim. E cam ca atunci când te trezeşti noaptea ca să vezi finala US Open şi-ţi rozi unghiile şi vrei ca jucătorul preferat să câştige. Nu ţi se dă o parte din premiu şi ţie, dar câştigi altceva, nematerial, dar la fel de important: faptul că cineva cu care te identifici reuşeşte să depăşească nişte obstacole. 

Am mai scris-o şi spus-o, cred că în România se duce încă o luptă crâncenă pentru normalitate. S-a trăit atâta timp anormal, absurd şi inuman, încât lucrurile fireşti sunt privite în continuare cu suspiciune pentru că nu prea se ştie cum trebuie făcute. Dar adevărul e că n-ai cum să înveţi dacă nu ai de la cine, dacă nu ai modele. Şi când zic modele mă refer la oameni în carne şi oase pe care să-i vezi conducând taxiuri sau cântărind mere la piaţă sau administrând blocuri cu bun simţ şi care să-ţi dea speranţă că fericirea şi bucuria sunt posibile zi de zi, nu doar în filme sau romane ci şi aici, la colţul nostru de stradă. 

Mai avem de tras, dar universul nu e, slavă Domnului, fix – am văzut ieri că se poate să treci cu chiu cu vai de turul 1 şi 2 şi apoi sa defilezi până la titlu; sau viceversa. Oamenii care se coagulează în jurul unor idei mişto pot avea un efect care se propagă dincolo de ce şi-au închipuit ei iniţial. Grupuri care au influenţat mentalităţi şi care se predau acum în manuale în termeni foarte solemni (citesc o istorie a Junimii acum) au fost la bază exact ce suntem noi: un grup de prieteni care nu mai voia să fie „subt vremi” şi care considera o provocare faptul că erau lucruri de făcut pe aici. Oameni (citez din prefaţa Ioanei Pârvulescu) „bucuroşi că pun în funcţiune una din rotiţele, oricât de mici şi aparent neînsemnate, ale marelui ceasornic care face timpul ţării lor să arate orele unei lumi mai civilizate. Asumarea istoriei ca pe un lucru în care ai şi tu un cuvânt de spus, pentru că, dacă ai curaj, şi timpurile pot ajunge sub oameni”.

Toni Nadal nu s-ar fi apucat de tenis dacă nu-l vedea pe Ilie Năstase jucând. Iar fără Toni Nadal, nu ar fi existat  nici Rafael Nadal. Maria Sharapova ar fi ajuns poate funcţionară la primărie dacă Navratilova nu i-ar fi spus tatălui ei că are talent. Părinţii Mirkăi Vavrinek nu ar fi dat-o la tenis dacă aceeaşi Navratilova nu ar fi remarcat că este atletică. Fără Mirka, nici Federer nu ar fi ajuns jucătorul care a schimbat faţa tenisului şi mentalitatea a milioane de oameni care l-au urmărit. Richard Williams nu şi-ar fi îndemnat fetele să devină tenismene profesioniste dacă nu ar fi văzut-o pe Virginia Ruzici câştigând un turneu în anii 80. Jucătorul Djokovic nu ar fi existat dacă părinţii lui, complet străini de tenis, nu s-ar fi trezit într-o zi la uşă cu Jelena Gencic care să le spună că au un copil care va fi numărul 1 mondial într-o zi. Creangă nu ar fi existat fără Eminescu, Eminescu fără Maiorescu, Maiorescu fără Junimea, Junimea fără Iacob Negruzzi et co. Numele sunt diferite, principiul e acelaşi. 

Unul dintre invitaţii de aseară, antrenor de tenis care are 60 de copii ca învăţăcei, vrea să ia un teren pe care să ofere gratis lecţii copiilor care nu-şi pot permite. Poate peste 25 de ani, vom spune: „Dacă X nu i-ar fi dat lecţii gratis în copilărie, Y nu ar fi jucat tenis niciodată şi nu ar fi ajuns cel mai mare jucător român din toate timpurile.” Fă ce poţi, cu ce ai la dispoziţie, acolo unde eşti. S-ar putea să pui în mişcare un lanţ al evenimentelor ceva care va schimba lumea într-o zi. 

La Paris sunt pline zidurile prin centru de plăcuţe care semnalează că ceva s-a întâmplat în acea clădire cu secole în urmă (abdicări, încoronări, s-au încheiat tratate, s-au scris cărţi esenţiale, etc). Plăcuţa mea preferată este însă pusă pe cea mai veche cârciumă din Paris, „Le Procope”, deschisă în 1686. Acolo s-au întâlnit pe la sfârşitul secolului 18 Benjamin Franklin şi Thomas Jefferson pentru a pune la cale, nici mai mult, nici mai puţin decât independenţa Americii şi alianţa cu Franţa. Într-un local înghesuit pe o străduţă pe care abia intră o maşină, între alte clădiri joase, cu ferestre şi uşi de lemn. 

Cine ştie, poate peste ani, o să fie o plăcuţă şi pe Stadio. Nume diferite, acelaşi principiu.  

| Fotografii: Dan Călin

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi