Sacrificiul zadarnic al lui Fabio

Codruț Baciu | 1 mai 2020

Directorul turneului, un francez chel și cu simțul umorului, auzise despre antrenamentul ratat al lui Nadal, așa că se aștepta la ce-i mai rău. Fanii aveau să fie dezamăgiți, iar plătitorii de bilete, mai puțini. Trebuia să-l întoarcă din drum pe Rafa, dacă acesta avea să decidă să se retragă. Gândea cu voce tare când la ușa biroului său apăru campionul spaniol.

În niciuna din ultimele zile nu fusese atât de rău. Durerile începuseră la ceafă, apoi alunecară în jos, până pe la umeri. Iar de acolo, se lăsaseră cu toată greutatea pe șolduri și-n partea de jos a spatelui. 

-Știi, poate că e momentul, îi șopti ea în ureche după ce i-o sărută.

-Poate, îi răspunse bărbatul, deși nu mai cochetase niciodată până atunci cu ideea de a se lăsa de tenis.

Fusese un an plin de accidentări. Mai întâi, în ianuarie, încheietura. Apoi, umărul, iar acum, această durere misterioasă despre care nimeni nu îi putea spune nimic. Făcuse teste peste teste, analize peste analize, și tot ce auzea era ”ești ok, ai nevoie de odihnă”. Se împlineau, iată, trei luni de când se odihnea, iar durerile erau mai puternice ca oricând. 

Simona

Nopțile nu erau niciodată la fel, pentru că pozițiile în care putea dormi nu erau mereu aceleași. Uneori, durerile îl lăsau numai dacă se întindea pe gresia rece din baie, unde rămânea cu orele. Alteori, balansoarul micuț de pe balcon era singurul care putea îmblânzi cerințele aberante ale spatelui său. În serile umede, parcă nimic nu funcționa în afară de gheață, pe care și-o înfășura în jurul bazinului în timp ce se uita la filme vechi la televizor. Când reușea să se întindă în pat alături de ea, prefera să nu doarmă. O ținea strâns în brațe și se gândea la Alcudia, locul unde se cunoscuseră. Avea senzația că se aproapie nu doar finalul carierei de sportiv, ci moartea însăși. 

La ora opt dimineața, dupa 40 de minute de somn semi-profund, se afla în cabinetul doctorului Xavier Collins, de la care nu aștepta absolut nimic. Era al șaptelea doctor pe care îl vedea. Doctorul Xavier avea numai 38 de ani, așadar nu cu mult mai mult decât el, dar arăta de 28. Avea succes în carieră, dar sportivii îl ocoleau, în general, din cauza reputației de ”om de știință nebun”. Xavier se dedicase complet carierei sale de chirurg, dar și cercetării în fel de fel de domenii conexe neurochirurgiei. Era slăbuț, dar destul de lat în umeri. Părul cârlionțat îi cădea peste sprâncenele stufoase, care se uneau deasupra unui nas un pic cam mare. Era jumătate italian și jumătate englez, dar se considera spaniol, pentru că acolo se născuse, la poalele defrișate ale pădurilor andaluze. Își aținti ochii verzi și mari asupra sportivului îndurerat și îi spuse voios:

-Vești bune! Știu ce-i de făcut și-n scurt timp vei fi pe terenul de tenis din nou. 

Bărbatul tresări, iar junghiul acelei dimineți, deși mai blând decât de obicei, îl făcu să scrâșnească de durere. 

-Ce am? întrebă el nerăbdător.

-Asta nu știu, răspunse doctorul, dar vom afla de îndată ce te punem pe masă.

-Adică operație?

-Adică operație.

Rafael Nadal era sătul de operații, însă nu din cauza asta era reticent. Barba stufoasă a doctorului său, faptul că era un pic rârâit, felul în care își lingea arătătorul când dădea paginile – abia astea îl umpleau de neîncredere pe campionul zgurii de pretutindeni. Ceva îi spunea că nu era o idee bună să se încreadă în mâinile albe ale acestui om. Pe de altă parte, nu se ivise încă pacientul care să nu plece înzdrăvenit de pe masa de operație a doctorului Collins. Era bun, ce să mai. Probabil cel mai bun.

Fusese însurat deja de patru ori, iar presa spaniolă raportase prompt, atunci când divorțul era iminent, că niciuna dintre fostele sotii nu avea cuvinte de laudă la adresa tânărului medic. 

Prima soție, Paloma, îl părăsise după doi ani de căsnicie, pentru că se simțea singură. Xavier petrecea prea mult timp la spital, iar ea avea nevoie de mai multă atenție. A doua, Maria, fugise cu brokerul imobiliar, însă lui Xavier i-a luat două săptâmîni să se prindă că nevastă-sa plecase. Răsuflă ușurat și-și luă concediu cinci ore, ca să bea o Estrella, ca tot omul. Cea de-a treia soție îi fusese cu douăzeci și trei de ani mai în vârstă și se îndrăgostiseră la o conferință din Mainz, intitulată ”The 12th International Congress of the European-African Hepato-Pancreato-Biliary Association”. Ea era tot medic chirurg și păreau destinați unei vieți frumoase împreună. Însă nu fu să fie. Donatella Marquez muri lovită de tren, la nici trei săptămâni după ce spusese ”Claro que si” în fața popii. În sfârșit, ultima soție, Gabriela, îl părăsise, asemeni Palomei, pentru că doctorul Collins muncea mult prea mult pentru o femeie care avea nevoi. Cercul era acum închis, iar Xavier Collins era din nou singur și fericit. 

-Operația ar dura cam trei ore și-o voi face cu vechea mea echipă de la Hospital De Alta Resolución De Benalmádena, dacă n-ai nimic împotrivă. Ăștia de-aici sunt ok și ei, dar se câcâie cam mult și prea o întorc pe toate părțile. Va fi o operație simplă, dar va dura câteva ore. Neinvazivă, desigur.

Rafel înghiți în sec. Nici măcar nu era sigur că vrea nenorocita de operație și ăsta deja voia să-l azvârle în sala de operații. Se uită la Francisca, aflată pe scaunul de lângă el. Era tăcută și speriată.

-Ce zici, Xisca?

-Zic să ne mai gândim, îi răspunse ea, belind ochii cu subînțeles. Să ne mai consultăm. Acasă!

-Cu cât așteptăm mai mult, cu atât scad șansele să joci tenis prea curând, interveni Xavier fără să se uite la viitoarea doamnă Nadal.

-Si, si… spuse Rafa, privind în gol.

Francsesca îi luă mâna stângă în palme și îi sărută, pe rând, bătăturile. Erau mai mici și mai puțin aspre decât fuseseră vreodată, căci Rafa nu mai pusese mîna pe o racheta de trei luni. Abia putea să facă pipi singur, darmite să pregătească cum se cuvine o lovitură de forehand.

-Tu decizi, Rafael, îi spuse ea.

-Cu cât așteptăm mai mult… reluă doctorul

-Joooooder, por qué no te callas?! izbucni Xisca.

-Iubito, ce Dumnezeu! încercă Rafa să o calmeze.

-Scuze, mi amor, dar… uite-l cum ne zorește. Treburile astea nu trebuie zorite în niciun fel. 

Doctorul Collins nu păru afectat în niciun fel de izbucnirea tinerei brunete. Le auzise pe toate. Când ești chirurg, le cam auzi pe toate, no?

-Ok, copii, vă las să vă gândiți. Sunați-mă până vineri, că dup-aia am altele pe cap. Dar, cu cât așteptați mai mult…

-Nu e nevoie să ne gândim, doctore, spuse Rafa. Hai s-o facem!

Doctorul zâmbi. Știa foarte bine cum funcționează mintea unui tenismen, pentru că tratase destui. Ba chiar avusese un unchi îndepărtat (și oarecum renegat de familie) care fusese antrenor de tenis. Îl chema Peter Carter, iar Xavier ținuse mult la el. Pete murise într-un tragic accident de mașină, însă nu înainte de a-l antrena un timp pe Roger Federer, un jucător de tenis destul de faimos. Moartea lui Pete făcu toată familia să se simtă teribil de vinovată. Era un om bun, aveau să spună, la înmormântare, rudele decedatului. Inclusiv din acest motiv, Xavier nu purta pică nimănui vreodată, iar familia era foarte importantă pentru el.

Da, doctorul Xavier știa foarte bine cum funcționează mintea unui tenismen. În cazul lui Rafael Nadal, lucrurile erau încă și mai speciale. Se apropia turneul de la Paris, Roland Garros-ul, care era cel mai important al anului. Nu doar că Rafa nu ratase niciodată în toată cariera sa acest Imens Șlem (”Mari” erau celelalte trei), dar cu vreo două excepții în ultimii zece ani, ridicase trofeul deasupra capului mereu. Așa că nu concepea să rateze ediția lui 2017. Ar fi jucat la concursul dedicat celor în scaun cu rotile și tot s-ar fi aflat acolo. Doctorul Collins părea a fi ultima și singura lui șansă.   

-Ok atunci, spuse chirurgul. Mâine la șapte îi dăm drumul.

Si-apoi i se adresă Xiscăi: 

-Adu-i niște haine de schimb, drăguță. Va rămâne în spital peste noapte. 

Rafael își luă privirea oțelită din timpul meciurilor. O nouă provocare îl aștepta a doua zi – tot un fel de meci, de fapt. Și mai era ceva ce nu spusese nimănui. Nici iubitei sale, nici unchiului său, care credea că știe tot. Acel ceva era faptul că Rafael se hranea inclusiv cu momentele astea. Accidentările, lacrimile de durere și de nervi, atunci când pierdea, perspectiva unei operații lungi. El juca și se antrena cu aceeași intensitate nu pentru că ”așa e el”, sentință superficială pe care o dădeau privitorii și fanii, cu aerul că și-au dat doctoratul în ”Rafael Nadal”. Nu, el făcea asta pentru că frica nu numai că nu exista, dar o părticică din el căuta durerea și nesiguranța zilei de mâine. Nu tenisul îl făcea să se trezească în fiecare zi, ci greul. 

Pentru Rafa, Collins era salvarea, ultima dintr-un șir lung de piese de puzzle providențiale pentru cariera lui genială. Pentru logodnica sa, însă, aceași doctor era diavolul: un individ care mirosea a mosc și se credea atotputernic, gata să taie-n carne de om pentru a-și satisface viciul chirurgical. Ca de obicei în aceste cazuri, adevărul era undeva la mijloc, așa cum vom afla numaidecât.

A doua zi dimineață, Rafa era pregătit de către asistente pentru operație.

-A făcut de multe ori procedura asta, așa-i? întrebă el, încercând să pară neîngrijorat.

Antonia, o asistenta grasă, pe la 50 de ani, se opri din treabă ca și cînd uitase ceva pe foc. Își ridică bărbia și se uită la neonul din salon, încercând, parcă, să-și amintească cifre. Într-un final, renunță a-și mai chinui memoria și apela la o colegă:

-Marisol, scumpete, de câte ori a performat iubitul nostru doctor procedura asta?

Marisol, care tocmai arunca la coș un ambalaj de iaurt , păru suprinsă de întrebare. Se încruntă, iar chipul mic, de păpușă Barbie, rămase așa câteva secunde.

-Cu tot cu cea de azi? se interesă ea.

-Cu tot, cu tot, îi confirmă femeia grăsuță.

-Păi… o dată. 

Rafael deveni atent:

-Sunt primul pe care-l operează la spate, ce dracu?!

-Nu, al doilea, dar doamna Nina nu se pune, răspunse femeia.

-De ce nu se pune? 

-Doamna Nina a murit la trei zile după, interveni Marisol cam neelegant. 

-A murit la trei… 

Rafael nu-și duse propoziția până la capăt, căci în salonul de operație intră doctorul Xavier Suarez Collins, care era tot numai un zâmbet:

-Ce face pacientul nostru faimos în această glorioasă zi de primăvară?

-Păi, răspunse Rafa încet, ca să fiu sincer…

-Bun, bun, îi replica chirurgul. E o zi minunată ca să vindecăm lumea. Ha ha ha.

Mirosul de spital nu îl supăra pe Rafa, dar parfumul doamnei Antonia îl termina de-a dreptul. ”Puta! De la doișpe pufuri în sus!”, aproximă el în gând.

Rosario, anestezista, se apropie de el. Era o femeie roșcată și slăbuță, dar cu sâni generoși. Pregătită să-i pună masca pe față, pentru a-l adormi:

-Facem nani, puișor?

-Uite partea asta nu-mi place deloc, îi răspuse Rafa. Nu-mi place când trebuie să cedez controlul. E ca pe terenul de tenis: când las racheta din mână, am senzația că… mama avea grămezi de cafea în dulap și…

Adormi instant. 

-Azi e fără public, copii, spuse doctorul Xavier și porunci să se tragă draperia peste geamul de sus al galeriei, acolo unde vreo zece doctori în halate sperau să observe operația. 

Facundo Aldana era singurul medic chirurg ce-l asista pe Xavier. Era mai în vârstă cu șase ani decât el, deci trecut bine de 40, cu un început de chelie și cioc vopsit în negru. Gura îi mirosea mereu frumos, pentru că nu putea să stea o clipă fără să clefăie o gumă. Cei doi medici erau prieteni încă din facultate și făcuseră multe operații interesante împreună. Nici una chiar ca asta, însă. Facundo îi fusese naș de cununie la primele trei căsătorii. 

-O să te rog să scuipi gumița, Facundo. Știi bine că azi e o zi importantă și n-am chef să fiu distras.

Într-adevăr, Facundo știa la ce se referă. Se descotorosi de gumă, iar emoțiile începură să-i dea târcoale:

-Auzi, Xave, tu chiar vrei să…

-Taci, i-o reteză chirurgul principal. Și apoi continuă: doamnelor, cred că eu și doctorul Aldana ne descurcăm de-aici încolo. 

Anestezista și cele două asistente se uitară lung la el. Era pentru prima oară când le dădea afară din sala de operație înainte ca procedura să înceapă măcar. Sute de operații duseseră la bun sfârșit împreună și în niciuna nu fuseseră invitate să părăsească templul operator. 

-Adică să… încercă Rosario să dea sens spuselor șefului său.

-Exact, Rosie, îi confirmă Xavier. Toată lumea afară, vă rog, totul e sub control.

Femeile se conformară fără să-și ascundă mâhnirea. 

-Ce l-a apucat? se întrebă, cu voce tare, Marisol, în timp ce-și dădea halatul jos.

-Dracu știe, o lămuri Antonia.

-Eu cred că e de la prea multă muncă, opină Rosario. De-aia l-au lăsat și femeile alea. Acum, încet-încet, or să-l lase și facultățile mintale. 

Trei minute ai târziu, chestiunea fu abandonată. Pe asta miză și doctorul Collins când alesese să facă operația lui Rafa departe de privirile oricui ar fi putut pune întrebări ulterior. 

-Le dai afară pe toate?! Se miră și Facundo. O să avem nevoie de…

-Mai mult încurcau, ne vom descurca singuri de minune, îi susură Xavier zâmbind.

-Tu vorbești serios?

-Serios ca o criză de fiere, Facundo băiete. Ești pregătit?

-Ăăăă, da…

-Atunci, să-i dăm bice! Bistiuriu de doișpe, te rog! 

Rafael Nadal, multiplu campion de Mare Șlem și campion olimpic atât la proba de simplu, cât și la cea de dublu, se afla pe masa de operație, cu întreg spatele descoperit. Procedura ar fi trebuit să fie una aproape neinvazivă, fără sânge sau cuțite, însă doctorul Xavier avea alte planuri. Să șurubărești la discul intervertebral poate fi o treabă păcătoasă, însă nu degeaba porecla sa era ”Nerv Spinal” printre rezidenții de anul întai. 

-Ce frumos e bronzat al dracu, murmură Xavier, în timp ce lipi lama bisturiului de spinarea bărbatului.

Firicele de sânge începură să se scurgă pe șoldurile acoperite ale sportivului. 

-Hai cu retractorul ăla!

Facundo se grăbi să îndeplinească porunca mai tânărului său coleg, însă nu se simțea deloc in largul lui. Două ore trecură din operație până când își făcu curaj să spună:

-Ce facem noi aici e greșit, Xave. Vreau să te oprești acum.

-E prea târziu pentru asta, doctore. Ia uită-te aici. 

Medicul mai în vârstă își lungi gâtul și privi în pacient. Xavier Collins tocmai terminase de recoltat (sau mai bine zis de aspirat) o cantitate nici prea mare nici prea mică din măduva pacientului. În acea zona urma să fie introdusă o doză de cîțiva mililitri din ultima invenție a doctorului Collins, pe care o ținuse strict secretă încă de când se apucase să pună ideea pe hârtie, în urmă cu 10 ani. Deși detesta minciuna și falsul în toate formele sale, Xavier nu avu nicio problemă în a redirecționa sume importante din banii spitalului, pe care îi primea constant în munca lui de cercetare, înspre acest ambițios proiecțel ce-l viza exclusiv pe Rafael Nadal. 

-Ce zici?

-Cred că o să facem amândoi pârnaie pentru chestia asta, asta zic. Nu e prea târziu să te oprești, Xavier!

Însă chirurgul nici nu vru să audă de așa ceva:

-Am așteptat atâția ani pentru asta, am cheltuit atâtea milioane, am făcut mii de teste pe zeci de mii de șoareci și veverițe și cimpanzei. Am pierdut sute de nopți, cum să mă opresc taman acum? Am renunțat la orice formă de viață socială și am muncit ca un sclav, în speranța că, la o accidentare mai serioasă, va veni la noi. Și, în sfârșit, e aici. Uite-l, Facundo! E pe masa noastră, gata să fie reparat și distrus. Mai știi când ne îmbătam la Paris și visam la momentul ăsta? Mai știi, omule, finala aia din 2008 de la Paris? 6-0 ăla… cât a durut! Ce ne-am spus atunci?

Facundo își scotoci memoria:

-Ne-am spus vom schimba totul într-o zi…

-Așa, și ce facem noi aici, Facundo?

-Schimbăm totul…

-Schimbăm totul! Sfinte Francisco Fernandez de Capillas, revino-ți, băiete! Ești liber să pleci, nu te ține nimeni cu forța. Însă procedura va fi dusă la bun sfârșit fie că îți convine, fie că nu. 

Facundo nu ieși din operație. Spuse:

-Ce zici, o să meargă?

-Cred că da. Oricum, vom afla în curând. Șterge-mă pe frunte, te rog, și apoi adu fiola. Astăzi facem istorie!

Încă odată, Facundo se conformă. Îi șterese colegului său câteva broboane de transpirație de pe frunte și sprâncene, apoi deschise o trusă etanșată, de 30 pe 30 de centimetri, al cărei interior era ținut la o temperatură constantă de 4,7 grade Celsius. Acolo se afla o fiolă plină numai pe jumătate cu o pastă lichidă de culoarea lămâii. Mâinile doctorului Aldana nu tremurau, însă anxietatea îl făcea să-și muște obrajii și să-și scrâșnească dinții. Ar fi dat orice pentru două gume mari de mestecat. Poate chiar trei.

-Poftim, doctore, spuse el.

-Mulțam, îi răspunse celălalt, din spatele măștii chirurgicale. 

Xavier apucă cu mâna stângă un fel de seringă de oțel cu care scoase materia galbenă din fiolă. O inseră apoi, încet de tot, în corpul pacientului, iar acest proces dură aproape treizeci de minute, cu pauze dese. Când termină, Xavier trase aer adânc în piept și făcu cu ochiul nu doctorului din încăpere, ci pacientului de pe masă, ca și când acesta l-ar fi putut vedea.

-Partea mai grea a trecut, acum să vedem cum reacționează. Primele trei ore sunt cruciale, trebuie să-l monitorizăm foarte atent. 

-Sper că ai avut grijă la nervul iliohipogastric, Xave. Nu vrem să rămână omul paralizat.

-Sigur că nu vrem, îi răspunse chirurgul fără să pună la suflet îndoiala colegului său. 

Cinci ore mai târziu, în salonul VIP, de o singură persoană, al spitalului San Juan de Dios din Sevilla, Rafael Nadal deschidea ochii. Se uită în jur, însă nu văzu pe nimeni. Doar un televizor era acolo, deschis pe Telecinco, unde rula un reportaj despre corridă și avantajele aduse de aceasta în comunitățile spaniole. Corridele, vasăzică, nu trebuiau scoase în afara legii, conchise, cu un aer grav, reporterul Antonio Gonzalez, întrucât miza este însăși cultura și istoria măreței Spanii.

Încet, Rafa își aminti totul. Spitalul, operația, mirosul îngrozitor al parfumului uneia dintre asistente. Nu se panică deloc, nu era prima oară când se găsea într-o astfel de situație. Apăsă pe butonul de lângă pat, care o făcu pe Antonia să apară în pragul ușii numaidecât, în ciuda celor 82 de kilograme. 

-Te-ai trezit, puișor. Îl chem imediat pe bunul nostru doctor Collins…

Însă nu fu nevoie de intervenția Antoniei, pentru că Xavier era deja acolo, cu un zâmbet larg arborat de la o ureche la cealaltă.

-Hola, campeon! Cum te simți?

-Bine, rosti Rafa neîngrijorat. Totul a fost ok?

-Totul *este* ok, i-o întoarse doctorul șugubăț. În sala de operație, însă, au apărut niște complicații pe care, împreună cu colegii și colegele mele geniale, am reușit să le neutralizăm în doi timpi și trei mișcări. Ca Sergio Ramos, pac-pac, hihi. 

Antonia strâmbă din nas la minciuna cu colegele geniale care au făcut și au dres, însă Rafa păru să guste glumița referitoare la jucătorul său preferat de fotbal. 

-Ce complicații? 

-A trebui să intervenim chirurgical acolo unde laserul risca să facă mai mult rău, îi spuse Xavier. Mai exact, în regiunea cervicală din arteria vertebralis, irigarea cu sânge nu se făcea așa cum trebuie. De-acolo ți se trăgeau toate durerile. Personal, mă mir că ceilalți doctori pe care i-ai văzut nu au remarcat treaba asta. În fine, când am vrut să corijăm fluxul de sânge și traseul nenatural care se instaurase acolo, organismul tău a reacționat destul de paranoic, hehe. Așa că a trebuit să scot de la cingătoare bisturiul. Totul s-a petrecut repede și fără probleme. Recuperarea ar trebui să fie și ea super-rapidă. Apropo, nu mai ai dureri, nu?

Întrebarea îl luă prin surprindere pe Rafa. Uitase complet. Într-adevăr, nu-l mai durea absolut deloc. Nici ceafa, nici gâtul, nici umerii și nici spatele.  Nici nu-și mai amintea când fusese ultima oară când fusese capabil să stea întins în pat în acea poziție, cu burta în sus și capul ușor ridicat pe tăblia căptușită cu material moale a patului. Se lumină la față și spuse:

-Nu mă mai doare. 

-Păi, ce ți-am spus eu? Ești ca nou, tipule, îi zise Xavier mândru de isprava sa.

-Dar deloc nu mă mai doare, repetă Rafa uimit.

-În două luni ești bun de joc, dar până atunci, nu ai voie să faci niciun fel de efort serios. Nici măcar antrenament ușor. De fapt, cel mai bine ar fi să nu pui deloc mâna pe rachetă până atunci.

-Roland Garros începe peste 9 săptămâni, zise Rafa pe pilot automat.

-O să-l joci, îți promit. Dar, cum datele s-au schimbatun pic, trebuie să fim atenți. Ce, ți-e frică c-ai să uiți jocul de picioare și inside-out-ul? Hehe.

-Vă pricepeți la tenis?

Doctorul Collins ar fi preferat să nu-i fi lăsat să-i scape referirile la tenis, care-l cam dădeau de gol că știe cu ce se mănâncă sportul ăsta, dar acum era prea târziu. Și oricum, nu era foarte important.

-Eh, mă mai uit, din când în când.

-Care este jucătorul dumneavoastră preferat? îl întrebă Rafa în glumă.

Însă Xavier nu sesiză umorul, așa că își lărgi un pic nodul de la cravată și își drese glasul. Nu îi convenea să vorbească despre tenis cu un campion de talia lui Rafa, pe care, întâmplător, tocmai îl alterase pe veci, pe cale chirurgicală.

-Nu am preferați, sincer să fiu. Mă uit mai mult la dublu. Tecău e preferatul meu acolo.

-E bun, da, îi confirmă zguristul numărul 1 al planetei. 

Mintea lui Rafa îi zbură la finala Olimpiadei de la Rio de Janeiro, unde, alături de un prieten bun, îi învinsese pe Florin Mergea și Horia Tecău într-un meci absolut nebun. 

-E chiar foarte bun, zâmbi Rafa visător. 

-Okaaaay, deci în seara vei rămâne aici, dar mâine ești liber ca pasărea cerului. Ca Ramos în careu, hehe.

Nadal zâmbi, iar Marisol, care tocmai își desfăcea un iaurt, crezu că grimasa binevoitoare a sportivului îi era adresată.

-E de cireșe. Vrei o guriță?

Rafa o privi încurcat:

-Nu, nu, ăăă, nu, mulțumesc. Poate mai târziu.

***

Recuperarea se petrecea, într-adevăr, fără probleme. Rafa se simțea foarte bine și dormea ca un prunc, în fiecare noapte. Problemele de sănătate și directivele clare ale medicilor îi mai câștigaseră niște timp, măcar până după Roland Garros, în ceea ce privea întemeierea unei familii. Xisca își dorea un copil. De fapt, își dorea vreo patru, dar se mulțumea și cu unul, înainte să împlinească 30 de ani. 

-Trebuie să recunosc, doctorul ăla știe meserie, l-am judecat greșit, îi spuse ea într-o noapte.

-Nu te învinovăți, iubita, n-aveai de unde să știi. Până la urmă, așa sunt doctorii – mai ciudați. Au mulți pitici pe creier. 

-Așa este, încuviință Francesca și i se cuibări la piept, ca o pisică ce tocmai fusese salvată din copac. Apoi continuă: auzi, având în vedere că astăzi se împlinesc cele opt săptămâni indicate de doctor pentru repaos complet, crezi că am putea încerca să… 

Xisca îl sărută pe gât și îi mângăie pieptul cu două degete.  

-Nu putem risca nimic, iubito, i-o tăie Rafa scurt. Mai sunt șapte zile până începe ”concertul”    (”concert” era un cuvânt pe care Rafa îl folosea în loc de ”turneu”, dintr-o superstiție care nici el nu mai știa cum se născuse). Știi, trebuie să ne luăm toate măsurile de siguranță.

-Mda, e esențial să ne protejăm mereu, bombăni Xisca.

Aluzia deocheată îi scăpă lui Rafa, așa că o sărută frățește pe frunte și băgă cornul în pernă.

***

Tragerea la sorți de la Roland Garros avea loc într-o zi ploioasă. De altfel, întreg turneul se anunța a fi destul de problematic din punctul acesta de vedere. Era, evident, un potențial motiv de îngrijorare pentru Rafa Nadal și spatele lui, despre care știa că este sensibil. De fapt, spatele lui nu fusese niciodată mai zdravăn. Doctorul Collins făcuse minuni pe masa de operație, îl vindecase sută la sută, dar numai el și colegul Facundo știau restul poveștii. În rest, de la pacient până la fani, organizatori și Marius Copil, proaspăt calificat pe tabloul principal – toți aveau una și aceeași informație: campionul Parisului s-a operat la spate, e incert pentru Roland Garros și mai degrabă un non-factor în ceea ce privește șansele la titlu. De altfel, casele de pariuri, care, în trecut, îl creditaseră cu prima șansă înclusiv când venea după accidentări, de astă dată nu-l vedeau trecând de optimile de finală. ”A îmbătrânit și el, ce să-i faci”, chibițau înțelepții vremurilor. Însă la drept vorbind, era pentru prima oară când nici măcar Rafa nu venise să câștige, ci doar să joace. Era de neconceput să rateze turneul lui preferat, unde toată lumea îl iubea și-l îmbrățișa pe stradă. Și cum nu mai pusese mâna pe o rachetă de luni bune, așteptările sale erau destul de mici. 

-Fie ce-o fi, îi spuse Carlos Moya, antrenorul său. Dăm niște servicii?

Rafa deschise geanta unde își ținea cele mai bune cinci rachete și ridică una dintre ele. Parcă era mai grea, iar gripul, mai gros. Ceva nu părea în regulă. Luă alta, de un verde mai discret, însă nu se simți mai bine în compania ei.

-E normal să fie mai ciudat, Rafa, știi doar. N-ai mai jucat de o eternitate, îl asigură Carlos. 

Nadal păși pe teren clătinând nemulțimit din cap. Evită să calce liniile și ajunse dincolo de linia de fund, unde se simțea mai bine decât oriunde. Circa 200 de persoane se înghesuiseră pe marginea terenului mic și ferit ales de Moya pentru acest antrenament programat să dureze cam 60 de minute. Rafa simți căldura soarelui apăsându-i pe umeri, iar asta îl făcu să-și revină un pic. Își execută ritualul dinainte de serviciu și își aruncă mingea în aer pentru a o păli cu viteză moderată. Palma stângă, altă dată cotropită de bătături, era acum fină ca a unui contabil. Strânse racheta puternic, iar brațul i se încordă într-o fracțiune de secundă. Lovi mingea cu sete, mai tare decât și-ar fi dorit, însă o nimeri numai cu rama rachetei. Mingea zbură departe. Mai încercă de câteva ori, însă fără rezultate mulțumitoare. Nicio minge nu reuși să pună în teren. Renunță la antrenament înjurând, sub privirile nedumerite ale spectatorilor.

-Mergem acasă, îi spuse el antrenorului, fără să-l privească. Nu-mi vine să cred că m-am lăsat prostit de turneul ăsta. Mergem acasă și venim la anul!

Își strânse bagajele și ieși val-vârtej de pe teren. De ce simțea racheta atât de grea? De ce, parcă, nu o putea cuprinde în mână? De ce mișcarea la serviciu îi era atât de străină? Erau întrebări pe care și le punea pe repede-înainte, dar la care avea să afle negreșit răspunsurile. Trebuia să le găsească!

În primul meci, Rafa era programat să joace cu Stefanos Tsitsipas, un jucător grec venit din calificări, care avea, așadar, deja trei meciuri jucate în nu mai mult de cinci zile. Părea în formă. 

-Te duci la la Forget și-i spui că n-a fost să fie să fie anul ăsta, îi zise el lui Moya. 

-Ok, Rafa.

-De fapt, nu. Lasă că îi spun eu. 

-Ok, Rafa.

Guy Forget, directorul turneului, un francez chel și cu simțul umorului, auzise despre antrenamentul ratat al lui Nadal, așa că se aștepta la ce-i mai rău. Fanii aveau să fie dezamăgiți, iar plătitorii de bilete, mai puțini. Trebuia să-l întoarcă din drum pe Rafa, dacă acesta avea să decidă să se retragă. Gândea cu voce tare când la ușa biroului său apăru campionul spaniol. Putain, șopti dom’ director. 

-Salut, Rafa! Ascultă, am auzit de ce s-a întâmplat azi-dimineață. Ce vreau eu să îți spun este că lucrurile astea sunt inerente după o pauză ca a ta. Nu trebuie să îți faci griji, ești abia la început și jocul îți va reveni. Ca Realul în Cupă, tu sais? Hihi.

Forget își șterse palmele transpirate pe pantaloni și continuă.

-Am văzut că joci cu Tsitsipas. Vai mama lui, l-ai văzut jucând vreodată? Zici că-i foxtrotter. Praf omu, absolutment praf. 

Rafa încercă să strecoare două vorbe, dar nu fu chip. 

-Și să-ți mai spună băiatu o treabă. Adică eu. Că-s vulpoi bătrân. Poți să joci un set sau două și apoi, dacă nu te simți în stare să continui, le zici adios și pusi. Te retragi. Că oricum n-ai făcut treaba asta prea des, nu se supără nimeni. Că ai văzut și la Federer – cere îngrijiri medicale atât de rar, încât atunci când o face, nu comentează nici Wawrinka. Zic bine, campionul meu?

Rafa îi zâmbi stânjenit și-i spuse:

-Guy, nu mă retrag. Joc, stai liniștit. Am venit doar să te salut.

Forget guiță de fericire:

-Oh, Rafa,  ça c’est… oh, Rafa…

Îl îmbrățișă atât de tare, încît spaniolul se trase ușor:

-Știi, operația, Guy.

-Ah, putain! PUTAIN! Scuze, Rafa, nici nu m-am…putain!!!

-Nu-i nimic, îl liniști jucătorul. Nu mă doare, sunt chiar bine.

Rafa ieși din biroul directorului și scoase telefonul din buzunar. Reciti sms-ul primit de la unchiul Toni cu fix 30 de secunde înainte ca întâlnirea cu nevroticul de Forget să se petreacă. Mesajul era scris fără punctuație sau patos: ”am auzit că nu te doare nimic dar vrei să sari peste un turneu de grand slam eu zic să te mai gândești”. Așa că Rafa se mai gândi. Și dacă tot fusese văzut de toată lumea intrând în clădirea care găzduia birouașul directorului, a zis că nu e frumos să nu-i dea binețe omului. 

Cu numai trei ore rămase până la meciul cu grecul Tsitsipas, Nadal era, totuși, liniștit. Până la urmă, care era cel mai rău lucru ce se putea petrece? Să piardă în trei seturi scurte. Ce mare chestie? Dar nu avea să piardă în trei seturi scurte, ce Dumnezeu! Un antrenament ratat nu însemna automat eșec în ziua meciului. Ok, era primul antrenament de felul ăla în ultimii… hmm… 15 ani, dar circumstanțele erau extraordinare. Cinci luni pe bară, trei luni de dureri, zero minute petrecute pe teren. E normal. Bezmeticul de Forget avea dreptate: e perfect normal.

Cele 14.840 de locuri ale arenei Philippe Chatrier erau pline-ochi, iar ploaia se ținuse deoparte. Tsitsipas, care avea numai 18 ani și nu era deloc obișnuit cu marile turnee, darmite cu Rafa și aura sa de la Paris, tocmai se stricase la stomac de frică. La rândul său primise un mesaj de la antrenorul și tatăl său: ”dacă nu-i iei un set, să nu mai vii acasă”. Tsitsipas Senior era unul din acei părinți-antrenori care își crescuseră copiii în stres și amenințări. Dar, vedeți, uneori, karma nu doarme. Domnul Tsitsipas nu se afla la Paris în aceste zile, pentru că un labrador, jucăuș și prietenos altminteri, îl mușcase de fesa dreaptă în timp ce făcea jogging. Multe învățăminte trăsese din acel episod și avea de gând să dea în judecată tot cartierul până să afle a cui era bestia aurie care îl atacase, dar, momentan, era pe antibiotice, în Spitalul Metropolitan din Pireu. Viața era așa cum era. 

La mai puțin de două mii de kilometri depărtare de complexul de la Roland Garros, mai exact într-un pub numit ”Bodeguita Romero” din Sevilla, doi medici chirurgi se pregăteau de sărbătoare.

-Nu s-a retras până acum, Facundo! Asta înseamnă că încă nu s-a dumirit care-i treaba, spuse Xavier Collins aprinzându-și primul trabuc de când divorțase ultima oară. 

-Așa s-ar părea.

-Doamne, abia aștept să-i văd fața când o să-și dea seama că nu mai e stângaci și nu mai știe tenis. Hahahahaha.

Încă din vremuri pe care abia dacă și le mai amintea, Xavier era fan înfocat al lui Roger Federer. Îi urmărise traseul încă de când marele campion elvețian era un puști acneic care plângea după antrenamente. Însă când unchiul său, Peter Carter, i-a preluat cariera lui Federer ca antrenor, pasiunea îi crescu în intensitate. O singură dată încercă să facă cunoștință cu Roger, însă când îl văzu de la câțiva metri distanță, cu unchi-său alături, făcu un atac de panică și căzu peste stâlpul ce ținea fileul. De-atunci, Xavier se mărgini la a-l venera de la distanță. Apariția puștiului Rafael Nadal a dus lucrurile și mai departe. Xavier a decis să aprofundeze tainele medicinei și ale cercetării mai mult decât avea de gând inițial, iar cu fiecare victorie a spaniolului în fața lui Federer, obsesia creștea. Între timp, unchiul său muri, și chiar dacă nu avea chef să vorbească cu nimeni despre asta, el îl considera pe Nadal răspunzător, măcar parțial. 

Prin 2006, Xavier se hotărî să ia soarta tenisului mondial în propriile mâini. Rafa câștiga mai mereu în meciurile cu Roger, așa că își propuse să devină cel mai bun neurochirurg din Spania, astfel încât, dacă vreodată Nadal avea să-i calce pragul cabinetului, cu probleme la coloană sau altele asemenea, să intervină cumva asupra carierei sale.  Un top clar nu fusese făcut niciodată la nivel național, însă era de presupus că Xavier era cam cel mai bun neurochirurg din Andaluzia. Așteptase o bună parte din viață ca problemele de sănătate ale lui Nadal să-l aducă pe masa lui de operație, timp în care rafină metoda prin care să-i vină de hac. 

Cercetările îndelungate, banii mulți și geniul său răbdător l-au ajutat să desăvârșească o substanță capabilă să intervină la nivelul genelor PCSK6 și să negocieze o schimbare inofensivă la nivel neuronal, dar absolut remarcabilă în rest: trecerea de la a fi stângaci la a fi dreptaci. Vice-versa nu funcționa, dar Xavier oricum n-avea nevoie să caute soluții și în direcția aceea. Pentru că ceea ce îl interesa pe el, ceea ce l-a interesat dintotdeauna, era să-l împiedice pe Rafael Nadal să joace tenisul acela magnific cu brațul stâng. Atât.  

-Sper că Eurosportul să stea cu ochii pe el, spuse Xavier. Va face niște fețe… ah, ce porcărie că am operația aia în seara asta, că altfel m-aș fi dus la Paris, să văd cu ochii mei.

Facundo rămase tăcut. Se simțea destul de vinovat pentru ce făcuse împreună cu colegul său, dar mai ales, era stresat de eventualele efecte secundare ale poțiunii. Teoretic, acestea n-ar fi trebuit să existe. Practic însă, una dintre cele 53 de maimuțe pe care experimentaseră pe ascuns intrase în comă, în urmă cu 5 ani, la prima versiune a medicamentului. Între timp, produsul fusese perfecționat de briliantul medic Collins, însă maimuța nu se trezise. Ba mai mult, pentru că tot sperau să-și revină, nu i-au pus capăt zilelor, ci au continuat să o hrănească intravenos. Din respect pentru toate prin care trecuse, maimuța primi și un nume (spre deosebile de restul de 52 de exemplare, care nu erau decât numere). Așadar, pe maimuță o chema Fabio și fusese depozitată în beciul lui Facundo de pe Primvarea 33bis. Nu îi plăceau, în general, nici copiii și nici animalele de companie, dar o maimuță aflată în stare comatoasă era un compromis acceptabil pentru medicul andaluz.

-Ar trebui să fie ok azi, spuse Facundo.

-Va fi, băiete. Va fi, ai să vezi, îi răspunse Xavier.

Rafa Nadal câștigă tragerea la sorți și își alese acea parte a terenului în care umbra era mai puțină. Încă odată, își găsea refugiul în relația călduroasă cu soarele. La serviciu, Stefanos Tsitsipas, care reușise, grație echivalentului franțuzesc al Furazolidonului, să fie prezent la meci. După câteva mingi de încălzire, pe care Rafa le lovi foarte încet și fără pic de topspin, jucătorii erau pregătiți să joace primul meci din sesiunea de seară.

-All good, Rafa? All good, Stefanos? îi întrebă, pe rând, arbitrul Carlos Fernandez. Cei doi dădură din cap afirmativ, astfel că vocea arbitrului răsună în sistemul de amplificare de pe stadion:

READY? PLAY!

În bodega din vestul Seviliei, Facundo își făcu cruce în cerul gurii. 

-Facundo, o să te rog să arunci gumița, ca să ne putem concetra la meci, de acord?

-N-arunc nimic, lasă-mă-n pace, Xave!

Doctorul Collins fu înțelegător. 

Pe Eurosport, Stefanos Tsitsipas își aruncă mingea pentru prima oară la serviciu. Lovi tare, așa cum dai când ți-e frică. As. Rafa nici nu se mișcă pe linia de fund al terenului. Servi și a doua oară. Aceeași intensitate, aceeași teamă de eșec. Din nou, as. Rafa își privi racheta Babolat, care-i lucea în palmă. O simțea la fel de prietenoasă ca un cântecel nord-corean. La mingea următoare, Rafa ajunse, dar o trimise fix în burta fileului. Ultima din game fu și mai caraghioasă. Îi veni perfect, din serviciul al doilea, însă nu o nimeri. Majoritatea spectatorilor nu erau fini cunoscători ai baseball-ului, însă aceia care văzuseră filme cu sportul respectiv știau cum arăta un strike: balansare, urmată de o dureroasă lovitură în gol. 

-Vaaaai, ce păcat! comentă satisfăcut Xavier. 

-Hai că-i bine, remarcă uleios și colegul său.

Cu Rafael la serviciu, lucrurile păreau a fi și mai rele. Trei duble greșeli, urmate de un punct pierdut pe greșeli de picior. 

În tribună, Carlos Moya și Xisca Fernandez nu înțelegeau nimic, iar spectatorii cu atât mai puțin. Supoziția generală era că pe Rafa îl durea spatele, însă de mișcat părea că o face fără greutate. La scorul de 6-0 și 5-0 pentru tânărul jucător grec, arbitrul îl privi pe Rafa, care-și bea tacticos o sticlă de apă cu portocală stoarsă în ea. 

-Te doare spatele sau…

-Sunt ok, îi răspuse Nadal impasibil și hotărât să-și ducă umilința până la capat. 

Nici el nu înțelegea, nici el nu știa de ce brațul și capul nu-l mai ascultă, și lui îi venea să plângă, asemeni lui unchi-său, care, după primul set, plecă spre aeroportul din Mallorca, unde avea avea să se îmbarce în primul avion cu destinația Paris. 

Câștigase numai trei puncte în peste 40 de minute de joc. Și pe-alea numai datorită adversarului său, care dădu mingea ba afară, ba în fileu. Tsitsipas nu pricepea nici el nimic, dar continua să joace cu gândul la taică-său care, spera el, avea să fie mulțumit. 

Ca și când meciul nu era suficient de deprimant, palma lui Rafa începuse să sângereze din vreo patru locuri. La 6-0, 6-0, 3-0, schimbase deja două gripuri îmbibate de sânge, însă medicul să-și mai pună pofta-n cui, că n-avea să-l cheme nici mort. Mai bine-și lăsa toată plasma, cu tot cu globule albe și roșii, pe terenul ăla decât să apeleze, pe zgură, la sprijin specific muritorilor. Însă durerea devenise atât de mare, încât, ca să poată duce meciul la bun sfârșit, fu nevoit să-și mute racheta în mâna dreaptă. Nu doar între puncte, ci și în timpul lor. Încercă un backhand obișnuit, cu racheta în mâna dreaptă, dar rezultatul, previzibil, fu dezastruos. Nu-și putea folosi palma stângă nici măcar ca suport pentru dreapta, la backhandul cu două mâini. Epuizat și în pragul unei căderi nervoase, Rafael primi următorul serviciu al lui Tsitsipas cu o singură mână, dreapta. Mingea îi veni pe direcția corpului, cu o viteză de circa 210 kilometri pe oră, însă jocul de picioare nu avea niciun motiv să-l trădeze, așa că fandă lateral și returnă cu un slice care ajunse adânc și jos în terenul advers. Stefanos, surprins, dădu mingea în fileu. Spectatorii gustară giumbușlucul forțat al lui Nadal, însă mila nu dispăruse din ochii lor. Următorul punct fu asemănător, doar că dură un pic mai mult. Rafa îl încheie cu un forehand în lung de linie, cu același braț drept. 

În uralele spectatorilor și ale bețivanilor spanioli din cârciumă, Xavier Collins se încruntă:

-Ce dracu?!

-Interesant, spuse și doctorul Aldana, sincer intrigat.

-Norocul prostului, contemplă Xavier.

Următorul punct, însă, dovedi că nu era nici noroc și nici prostie. Schimbul de mingi dură aproape 90 de secunde, timp în care Rafa Nadal fu același jucător băgat în priză și transfigurat. Singura diferență era că juca cu mâna dreaptă. Delirul francezilor și al jurnaliștilor de pe arena Philippe Chatrier ajunse la cote culminante când Rafa încheie punctul cu un rever din alergare, în lung de linie, urmat de un ”Vamos” care cutremură toate cele 20 de arondismente ale orașului. Asemenea lovituri de backhand doar Wawrinka mai reușea, și nu mereu. Dintr-o dată, oamenii din tribune se împărțeau în două categorii: cei care rămăseseră în așa hal cu gura deschisă, încât nici măcar nu mai aplaudau, respectiv cei care plângeau de-a binelea, ca la o minune divină. 

Rafa, pentru care misterul acelei zile se transformase, în numai câteva minute, din dezolare, în uimire, câștigă game-ul la zero. Se îndreptă spre bancuță, unde îl așteptau prosoape, apă și banane, plus o surpriză: un grup de patru spectatori izbutiseră să intre pe teren. Țipau și nu păreau că-și doresc altceva decât să-l ia în brațe. Forțele de ordine fură nevoite să intervină, respectiv să ceară întăriri, pentru că semnalele venite din întreaga arenă indicau o exaltare generalizată periculoasă. Între timp, odată cu cele câteva puncte pierdute, Stefanos Tsitsipas se strică din nou la stomac. 

-Ce pântecele lui San Prudencio se petrece!? răcni Xavier după acel punct memorabil care-i amintise, spre oroarea sa, de Roger Federer. 

-Se pare că l-am făcut dreptaci degeaba, răspunse Facundo calm. 

-Ce mama mă-sii se petrece?! repetă chirurgul.

-Păi, reluă și Facundo cu același calm, se pare că unul din efectele secundare, pozitive din fericire, că mi-era că-l trecem la cele sfinte, este că tocmai l-am făcut pe Rafael Nadal mai bun la tenis decât era. 

-Imposibil! se opuse Xavier. N-are cum. Toate testele pe care le-am făcut au arătat că procesul de reînvățare este anevoios indiferent de priceperea și experiența anterioare. Nu are cum să fie, ca dreptaci, mai bun decât era stângaci. Punct!

-Așa este, îi confirmă Facundo, deși realitatea îi contrazicea pe amândoi, ca o soacră prinsă cu minciuna. 

Pe teren, Nadal își continuă dominația proaspăt dobândită, servind ași și punând scurte din toate pozițiile. Liniștea din tribune, obișnuită la meciurile de tenis, dispăru complet, iar cei doi sportivi erau nevoiți să joace într-un vacarm greu de descris. În plus, meciul fu oprit în câteva rânduri de lenjeria intimă aruncată de către fane înspre Rafa. Chiloți și sutiene zburau pe deasupra capului arbitrului și aterizau la picioarele tenismanului. În momentele alea, Rafa zâmbea încurcat și făcea semn copiilor de mingi să le pescuiască. Băieții de mingi roșeau și le apucau de dantelă cu un fals sentiment de lehamite, iar meciul continua.

Guy Forget, asemenea milioanelor de telespectatori care urmăreau cea mai ciudată, mai neverosimiliă și memorabilă transmisie live din istoria sportului, își masa tâmplele și încerca să înțeleagă cum este posibilă o asemenea seară de mai. Avea chelia transpirată și nu știa dacă să se bucure sau nu. Da, audinețele trebuie că decolaseră pe vericală, ca rachetele lui Musk, dar cum era posibil așa ceva?

Ilie Năstase din fața televizorului și Bjorn Borg din tribună clătinau din cap și aveau senzația că totul este un vis din care o maseuză îi va trezi din clipă-n clipă. 

Ajuns și el în fața televizorului, Roger Federer râdea cu lacrimi și se ruga de soție și copii să iasă din piscină și să vină să vadă ceva ce nu putea fi decât intervenție dumnezeiască.

-Dar, papa, Dumnezeu chiar există? îl întrebă una din gemene.

-Indiferent dacă există sau nu, spuse Roger, astăzi a făcut o treabă bună.

În București, în fața unui ecran de laptop care până atunci îl redase pe Harry Potter, Alexandra Dulgheru țopăia de colo-colo și încerca să fie coerentă la telefon.

-Da, Sorana, uită-te odată!!! Joacă cu dreapta și face winnere de backhand cu o singură mână, fix ca știi tu cine!!!

-Ca Schiavone?

-Ete, na… era să zic eu ca cine. Ca Federer, dragă!

Gael Monfils, care chiar atunci se găsise să iasă din arena pentru că făcea pipi, se trezi că nu mai poate intra înapoi, din cauza aglomerației de la porți. 

-Vă rog, trebuie să vad asta, imploră el bodyguardul, peste scăfârliile altor 50 de inși care aveau aceeași doleanță.

-Pas possible, spuse haidamaua către un interlocutor colectiv și din ce în ce mai neliniștit.

La 2-2 la seturi abia, lumea tenisului realiză că vechile ticuri ale lui Nadal dispăruseră cu totul. Singura superstiție pe care și-o păstrase era cea legată de liniile terenului: evita cu încăpățânare să le calce. Și tot până să se intre în ultimul set al meciului, agentul lui Rafa deja primise 14 oferte noi de la sponsori potențiali. Se preconizau între două și cinci milioane de euro pe an de la fiecare. Printre aceștia se numărau Gillette, care tocmai renunțase la colaborarea cu Federer, pentru că Mirkăi începuse să-i placă de soțul ei neras, Alfa Romeo, care voia să-și promoveze ultimul model de SUV, numit ”Cattiva Sinistra”, un producător chinez de jucării sexuale, apoi Uber, care căuta mai multă expunere pentru noua lor campanie ”Te uiți la stânga, dar și la dreapta”, Storience, o agenție românească de branding, care-și luase avânt pe cam toate piețele, de la Volga la Ebru, plus destule alte companii, mai mici sau mai mari, gata să arunce cu bani în Rafa și noua sa tehnică de joc.

În tot acest timp, deasupra Pirineilor, unchiul Toni încă avea impresia că rușinea unui triple bagel este iminentă în ceea ce-l privește pe nepotul său preferat. Habar n-avea că tocmai servea pentru a câștiga setul decisiv, deci și meciul.

Arbitrul Fernandez văzuse multe la viața lui, dar, evident, nimic asemănător cu noaptea care urma să se încheie. Nadal își aranja sticluțele de Evian la picioare când arbitrul îi spuse:

-Într-o zi, va trebui să scrii o carte despre asta.

Rafa zâmbi:

-Habar n-am ce-aș scrie, pe bune.

Cinci minute mai târziu, meciul era gata. ”Game, set et match. Monsieur Rafael Nadal.”

Picături mari de ploaie începură să cadă peste întreg Parisul, după ultima minge a meciului: un slice agresiv, urmat de o venire la fileu și un smash distrugător. Oamenii își scoaseră umbrelele și se calmară, în sfârșit. Erau sleiți și ei, asemeni antrenorilor de handbal care nu stau o clipă locului, pe margine. Zgura primea totul și ierta totul. Copiii de mingi traseră prelata verde peste teren, fără să-l scape din ochi pe cel ce avea să devină, peste nu mai mult de două săptămâni, noul și vechiul campion de la Roland Garros. Zece titluri în total, dar primul obținut în calitatea sa de dreptaci. Rafa își puse racheta în geantă și, cu ocazia asta, își dădu seama că vreme de patru ore jucase cu una și aceeași. Celelalte patru rămăseseră aranjate frumos, nedesfăcute. Își spălă de praf și sânge palma stângă, cea care îl zdrobise și-l ridicase, și se așeză o clipă să-și tragă sufletul. Îl aplaudă pe învinsul său, care tocmai părăsea terenul, însă gândul îi zbură departe, la mirosul de mosc și albul imaculat al unui halat de medic.

Interviul de după meci, sub ploaia rece și privirile a peste 14.000 de spectatori, nu dură decât două minute, dar făcu istorie.

-Rafa, nici nu știu de unde să încep, spuse Cédric Pioline, responsabilul cu interviurile imediate.

-Nici eu, răspuse Rafa râzând.

-Ce s-a întâmplat? *Cum* s-a întâmplat?

-N-aș putea spune exact. Mâna stângă nu mă mai ajuta, așa că am încercat cu dreapta, iar apoi nu mai puteam greși nicio minge.

-Dar este ceva incredibil, insistă francezul. Cum este posibil așa ceva?! 

-Păi… am o idee.

Liniștea din arenă ar fi înspăimântat pe oricine în clipele alea. Până și Zlatan Ibrahimovici încetă să mai vorbească despre el, în loja sa de pe Chatrier. Iar la etajul 44 dintr-un zgârie-nori din Dubai, Roger Federer era numai ochi și urechi. 

-După cum știți, reluă Rafa, am avut niște probleme la spate. Care nu mi-au dat pace luni întregi. Uneori, eram nevoit să mă întind pe marginea umedă a piscinei ca să pot dormi, alteori, pe gresie, în baie. Aproape că mă resemnasem. Într-un final, am dat peste un medic extraordinar, care m-a vindecat și m-a făcut mai bun decât eram. Nu știu cum sau de ce, dar a făcut-o. Cred că el m-a făcut dreptaci. 

-Ce doctor, Rafa? întrebă uimit omul cu microfonul. 

Nadal ridică privirea în înaltul tribunei, ca și când s-ar fi așteptat să vadă ochii verzi și afabili ai lui Xavier, printre fanii săi mai vechi sau mai noi. 

-Collins, doctorul Collins! spuse el mândru. Xavier, știu că te uiți acum la televizor, probabil urmează să intri în vreo operație sau ceva. N-aș fi putut face asta fără tine!

Tribunele izbucniră într-un ropot sincer de aplauze, iar Cédric Pioline aprobă din cap, în culmea extazului. Google începu să înregistreze mii, zeci de mii și milioane de căutări după acest nume misterios, ”Xavier Collins”. Câți ani avea, cum arăta, ce educație primise, unde se născuse, de unde apăruse? CINE ERA omul ăsta? 

Iar adevărul, recent și dur, era că Xavier Collins nu mai era nimeni. În clipa în care Rafael Nadal îi rosti numele în microfon, mulțumindu-i pentru tot, ceva se rupse în Xavier ”Nerv Spinal” Collins: două artere prin care inima pompa sânge. Se prăbuși peste masa de lemn a pub-ului, în acordurile Anei Belén. Cu buzele atingându-i pe jumătate scrumiera și viața scurgându-i-se din obraji, mai apucă să spună:

-E infarct, Facundo băiete. Cheamă pe cineva!

Însă doctorul Aldana mai băgă o gumiță și ceru nota.

Articol publicat original în 30-0 Pe Curat, Ediția de Print 2017

Îți place?
Cele mai noi