Exclusiv pentru membrii Treizecizero Plus

Novak Djokovic face istorie, câștigă titlul de Slam cu numărul 20!

Novak Djokovic a câștigat al șaselea său titlu la Wimbledon și al treilea consecutiv, după victoria în finala cu Matteo Berrettini, scor 6-7, 6-4, 6-4, 6-4. Djokovic este al doilea jucător din istorie care câștigă AO, RG și Wimbledon în același an, după Rod Laver.

Radu Marina 11 iulie 2021

Articol 30-0+ oferit gratuit tuturor cititorilor. Dacă îți place conținutul 30-0, susține-ne cu un abonament 30-0+. 

Novak Djokovic a câștigat al șaselea său titlu la Wimbledon și al treilea consecutiv, după victoria în finala cu Matteo Berrettini, scor 6-7, 6-4, 6-4, 6-4.

Djokovic reușește astfel câteva performanțe istorice: cu 20 de titluri de Grand Slam în cont, îi egalează pe Roger Federer și pe Rafael Nadal în clasamentul celor mai multe titluri de Slam all-time. De asemenea, el face dubla RG-Wimbledon în decurs de o lună și câștigă al treilea Slam consecutiv în acest sezon. În plus, rămâne foarte bine plasat pentru a le câștiga pe toate patru, plus aurul olimpice.

Djokovic este al doilea jucător din istorie care câștigă AO, RG și Wimbledon în același an, după Rod Laver.

Într-o finală cu o încărcătură aparte pentru el, Djokovic a depășit un start tensionat, pierderea primului set și o atmosferă mai degrabă potrivnică, regăsindu-și ritmul contra unui adversar care și-a vândut scump pielea la prima sa finală de Grand Slam a carierei.

Berrettini a revenit de la 2-5 în primul set, salvând și o minge de set, și a jucat un tenis inspirat în drum către succesul din tiebreak. Dar el n-a mai putut păstra aceeași intensitate în startul setului al doilea, când Djokovic s-a desprins repede la 4-0 și, apoi, la 5-1. Contrar senzației din primele minute, finala a rămas relativ strânsă, dar în momentele cruciale Djokovic a avut mereu ceva în plus. El a făcut break-urile decisive devreme în setul trei și la jumătatea setului al patrulea, reușind astfel un nou succes istoric.

*

Djokovic a început finala ușor ezitant, cu două duble greșeli într-un singur game, dar aceste mici momente au fost continuate cu un joc suficient de bun cât să facă primul break în meci și să ajungă într-o poziție avantajoasă. Poziție în care a condus atât la jocul din teren (și-a impus cu destulă claritate loviturile, returul a funcționat la parametrii normali, deplasarea și jocul de picioare au fost unde trebuie), dar și din punct de vedere al scorului. 

A contribuit la asta și Berrettini, care a fost părăsit complet de serviciu în primele șapte game-uri. Din cauza asta, nici jocul său n-a funcționat; fără un serviciu solid, italianului îi e greu să obțină avantajul în punct. A fost forțat să joace în ritmul lui Djokovic – iar asta e în dezavantajul oricărui jucător din circuit. Nu există, în prezent, niciun jucător care să joace (să reziste) de la egal la egal în ritmul pe care Djokovic îl propune; e prezent, e alert, e precis, e intens și poate menține starea asta de claritate și siguranță oricât e nevoie. 

Fără serviciu, cu lovitura de forehand complet defazată și fără să-și pună în valoare slice-ul atât de eficient în restul turneului, Berrettini a trebuit să accepte că e dominat. Dar, în același timp, a putut să rămână aproape – chiar și chinuindu-se. E mereu o veste bună dacă joci slab, dar diferența e doar de un break și, cumva, ești încă în contact cu adversarul tău. Și asta s-a văzut curând. Când lucrurile s-au așezat și Matteo a început să aibă un ritm la serviciu, dinamica finalei s-a schimbat: italianul a salvat o minge de set la 2-5, a egalat și a dus primul set într-un tiebreak pe care l-a jucat fără cusur. 

De la 2-5, Berrettini a crescut și mai mult viteza în execuții, iar asta s-a văzut cel mai bine în tiebreak: a atacat mai des, a pedepsit fiecare minge scurtă și și-a asumat aproape orice lovitură. A mizat pe cartea agresivității și a fost răsplătit – pentru că tiebreak-ul l-a câștigat datorită acestei agresivități în stare pură, în fața căreia Djokovic trebuie să atingă nivelul acela de defensivă inumană ca să reziste. Or, Novak n-a găsit jocul său cel mai bun mai deloc în primul set.

Istoria ne-a arătat însă că un set câștigat în fața lui Djokovic într-un Slam nu înseamnă mult. Nu înseamnă aproape nimic, de fapt. E un pas, dar nu oferă vreo garanție. Ba mai mult, înseamnă o sursă de motivație în plus pentru Djokovic. E dispus să arate contrariul, e dispus să sufere, e dispus să șteargă impresia lăsată și să revină mai puternic. 

Djokovic e periculos cu adevărat atunci când e ținut în corzi și când i se oferă o replică puternică, când e pus să muncească din greu.  Atunci iese la iveală cea mai bună versiune a lui și atunci găsește acea motivație suplimentară – de a demonstra cine e și de ce e cine e. 

Cel mai bun tenis al lui Nole apare când e bruscat puțin, când e scos din zona lui de confort, când i se pun întrebări. Are această capacitate formidabilă nu doar de a se reseta – ci și de a demonstra lumii întregi că poate fi mai bun de atât; e ceva ce mai vedem și la Serena Williams, care se hrănește din tenisul bun al adversarelor și asta o motivează să demonstreze că poate juca la fel de bine sau mai bine decât ele. E o atitudine de genul: “da, joci bine, accept că joci bine – dar eu pot juca mai bine decât tine și îți voi arăta asta în curând. Ție și tuturor celor care te susțin”. 

Când Nole ajunge în această situație, de a demonstra ceva, de a șterge anumite evoluții, devine greu de oprit. Intră într-o stare în care plutește pe teren, îi iese aproape tot ce încearcă, găsește colțurile terenului cu o ușurință fantastică și are o claritate și viziune (asupra jocului, asupra tenisului în general) rar întâlnită în istoria recentă a tenisului. Tot jocul lui e compact și agresiv, rotund și exact, clar și fără nicio fisură. 

E greu spre imposibil să îl deraiezi cumva când se deplasează atât de bine, când blochează și lovește atât de precis returul și când oricâte ai arunca spre el, el rămâne în picioare, iese din defensivă grație mobilității fantastice, transformă defensiva în atac și apoi aproape că nu vezi lovitura câștigătoare datorită modului rapid în care  schimbă direcția și accelerează. Totul în decurs de câteva secunde. 

Cu Djokovic trebuie să gândești mereu rapid și să fii constant cu un pas (cel puțin) înaintea lui pentru a avea vreo șansă. Altfel, când citește intențiile și planurile de joc, adversarul devine victimă sigură – pentru că, din nou, o altă calitate a lui Djokovic e de a insista asupra vulnerabilităților adversarului, nu neapărat evidente, nu neapărat știute dinaintea meciului. Ci pe anumite tipare de joc ale adversarului care îi oferă informații, din care simte că oponentul ezită. Djokovic le observă în timp real, apoi le exploatează. 

De exemplu, cu Berrettini a ajuns să se dueleze în dueluri de forehand cross-cross, pentru că a simțit o bună bucată de vreme că Berrettini nu mai are suficientă încredere cu această lovitură atunci când e pus să lovească în cross. Sau, la fel, în cazul slice-ului de rever: l-a tocat mărunt și a preferat să joace mult în reverul slice al italianului, pentru că a sesizat acolo o oportunitate în a-și construi atacurile. Sau, când Berrettini accelera cu forehandul, el accelera și mai tare, surprinzându-l pe italian constant prin viteza de execuție și rapiditatea cu care mingea i se întorcea. 

Sună clișeic, dar de cele mai multe ori, Djokovic dă senzația că joacă șah, pe care îl combină genial cu mișcări din atletism. Știe cum și când să mute, face cele mai inspirate mutări, mută inteligent și în general asta schimbă cursul meciului, are o mobilitate incredibilă și e mereu cu un pas sau mai mulți înaintea adversarului. 

Astăzi a fost totul despre Djokovic. E victoria lui, e încă un Grand Slam pe care-l câștigă, e încă un record pe care-l doboară. Simultan, trebuie acordat și meritul cuvenit lui Matteo Berrettini: pentru că a ajuns până aici, pentru cum a jucat în ultimele două săptămâni și pentru evoluția din finala de azi. N-a fost suficient. Uneori cu Djokovic aproape nimic nu e suficient, dar, la trasul liniei, Berrettini poate fi mulțumit și împăcat cu ceea ce a avut de oferit în această finală. 

Cât timp a avut spații de manevră, a fost spectaculos, eficient și l-a rănit pe sârb. Când Djokovic a devenit Djokovic – periculos, motivat și cu un nivel extraordinar de ridicat – multe lucruri nu s-au mai putut face. 

Nu e deloc întâmplător, așadar, că după primul set au urmat trei seturi câștigate relativ de clar de către Nole, care s-a ferit de drama nenecesară misiunii sale. Djokovic a făcut, cum spuneam mai sus, exact ceea ce face de ani de zile, în special ceea ce a făcut în ultimul sezon: ori de câte ori e jos, ori de câte ori e într-o situație complicată, revine și mai puternic. Devine imbatabil, uneori chiar și fără a juca un tenis impecabil cap-coadă (cum a fost cazul azi), alteori câștigând acele puncte foarte mari (cum a fost cazul azi), în rest menținând un nivel suficient de bun cât să facă diferența. 

Poate fi povestea carierei lui asta. Pentru că după fiecare eșec sau episod dezamăgitor, a venit cu un răspuns pe măsură. În 2017 a fost chinuit de accidentări și a avut parte de o perioadă complicată în plan personal, dar a revenit câteva luni mai târziu și a câștigat trei turnee de Grand Slam consecutiv. În 2020, a fost descalificat de la US Open, apoi a câștigat următoarele trei turnee de Grand Slam. Roland Garros a fost turneul care i-a adus cele mai mari dezamăgiri ale carierei, dar s-a răzbunat cu vârf și îndesat anul acesta, când a făcut unul dintre cele mai bune meciuri ale carierei cu Rafa Nadal în semifinale, l-a învins și apoi a mers până la capăt, câștigând a doua oară în carieră turneul.

Acum face dubla Roland Garros – Wimbledon, probabil cea mai dificilă dublă din tenis, scrie din nou istorie, ajunge la 20 de turnee de Grand Slam și numărătoarea continuă. Pentru că Djokovic pare pregătit de lucruri și mai mari de atât. 

Articol în curs de actualizare

Îți place?