Exclusiv pentru membrii Treizecizero Plus

„Emma Raducanu e una din cele mai frumoase povești din tenis. E impecabil antrenată”. Partea a II-a a interviului cu Andrei Cociașu: despre drumul său în antrenorat, mentori și curajul de-a schimba direcția

„Am fost incredibil de norocos să fiu înconjurat de cei mai buni oameni din business – Darren Cahill, Carl Maes, antrenorul Soranei, pe care îl consider principalul mentor din viața mea, care a antrenat-o pe Kim Clijsters de la 11 ani până a ajuns numărul 1, mi se pare incredibil.” [Foto: Transylvania Open]

Andreea Giuclea 28 octombrie 2021

În a doua parte a interviului pe care ni l-a acordat la TransylvaniaOpen (prima, aici), Andrei Cociașu, tânărul antrenor al Gabrielei Ruse ne povestește cum a înțeles că nu e făcut pentru o carieră de performanță ca jucător și cum și-a găsit locul în antrenorat, cum învață, ce stil și ce modele are în această meserie și ce spune despre sistemul în care s-a format Emma Raducanu. 

Gabi s-a antrenat de câteva ori cu Emma Raducanu, cum ți se pare parcursul ei de anul acesta?

E una din cele mai frumoase povești din tenis. Și cred că o să ajungă cel mai mare superstar. Bineînțeles, dacă va continua cu etica de acum. Ce mi s-a părut impresionant la ea – pe lângă faptul că e ireal de umilă și de în banca ei, pentru o asemenea campioană și pentru un asemenea superstar global – m-a mai impresionat și ambiția ei specială, pe care a arătat-o și când a jucat set de antrenament cu Gabi la Indian Wells, efectiv parcă jucau finală la US Open, nu lăsau nicio minge, dădeau tot. 

Pare că se bucură foarte mult să fie aici.

Nu numai că se bucură să fie aici, dar ne povestea că a fost un pic copleșită, nu se aștepta. Și asta vine din partea unei campioane surpriză la New York care a fost la Met Gala, a fost la premiera lui Bond la Royal Albert Hall și totuși chiar aici să se simtă copleșită. Un asemenea rezultat te schimbă, și totuși ea pare fix la fel ca acum un an, când era locul 300 și ceva. Are un spirit de luptătoare extraordinar.

Rezultatul ei de la US Open e wow. Culmea, pe mine m-a impresionat cel mai mult turul 4, contra lui Sara Sorribes. Mi se pare imposibil s-o bați cum a bătut-o Emma. Sara își dă duhul pe teren, se mișcă foarte bine, se apără bine, are un stil destul de neortodox. Am fost la meci, a fost 6-0, 5-0, și acolo vorbeam cu prietenii mei și cu Gabi și am zis: fata asta câștigă. 

Care crezi că vor fi provocările pentru ea de acum încolo

Nici nu vreau să-mi imaginez ce munte, ce Mont Blanc de presiune are ea. Lucru care, într-adevăr, s-a și văzut la Indian Wells. În același timp, să nu omitem că Aliaksandra Sasnovich a jucat fantastic, a bătut-o și pe Simona. Dar are 18 ani și totuși ea nu e obișnuită cu viața pe tur. E normal, e parte din procesul de dezvoltare al unui jucător, dar s-a văzut că n-a reușit să-și găsească zona cu care a devenit atât de celebră.

Sincer, este absolut perfect antrenată de cei de la LTA, și numai, a fost antrenată mult timp de către tatăl soției lui Andy Murray, Nigel Sears, care a avut o perioadă de colaborare și cu Sorana acum, recent. Cu Nigel, unul dintre cei mai buni antrenori, și cu sprijinul LTA, structura de antrenament și proiectul pe care sunt convins că l-au făcut pe mai mulți ani e impresionant. 

Ce e și interesant și frustrant la ea, ca adversară, e că are niște pattern-uri destul de previzibile, pe care le execută perfect, non-stop și constant, asta se aplică la doi dintre cei mai importanți stâlpi ai tenisului, serviciul și returul. Mie mi se pare că e una din cele mai bune din lume la asta. E frustrant pentru că știi ce urmează, numai că e mult prea solidă. Și cred că she gets in your head.

Mi se pare un exemplu, cine vrea să facă performanță, mai ales că circuitul e dominat de ciment, aș lua-o pe Emma și aș studia-o din cap până în picioare, este impecabil antrenată. Tehnic, tactic, fizic mai ales. Să fii atât de strong, să alunece cum alunecă pe hard, deplasarea ei laterală e absolut incredibilă. 

Și pattern-urile previzibile executate perfect. Mi se pare că are niște lucruri care te iau prin surprindere, nici nu apuci să-ți termini serviciul că te trezești cu returul la picior, nu e ușor. Categoric, joacă mult mai bine aici decât la Indian Wells, asta am văzut și la antrenamentul cu Gabi, mi se pare mult mai montată aici, o să fie o adversară de temut pentru oricine.

Povestește-ne puțin drumul tău în antrenorat, când ai știut că nu mai vrei să fii jucător?

Nu pot să zic că m-am simțit vreodată cu adevărat jucător sau că a predominat vreodată dorința de a deveni jucător. A fost mereu un love-hate relationship cu tenisul, pentru că de-a lungul copilăriei și chiar și spre 20 de ani am fost dominat de imaturitate. Am fost extrem de imatur și de nepregătit pentru sacrificiul enorm pe care-l cere acest sport. Nu-mi plăcea deloc să pierd, dar îmi plăcea foarte mult să joc set de antrenament. Detestam din tot sufletul să joc cu oricine la meci, nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat competiția, m-am luptat mereu cu niște demoni destul de intenși pe teren și nu pot să zic că mi-am dorit vreodată cu adevărat, uitându-mă retrospectiv. Nu cred c-a fost vreun lucru pe care să-l fac cu adevărat bine în parcursul meu de jucător. Asta, comparându-mă cu standardele de performanță adevărate. 

Deci n-a fost visul tău să devii jucător?

În niciun caz, eu când mă duceam la antrenament, cu metroul, eu visam numai avioane, pentru că eram obsedat de aviație, ăsta era visul meu, să devin pilot. Eram mega obsedat, ușor scary, de dimineață până seara asta visam. Pe drum spre antrenament, dacă vedeam un avion care decolează știam unde se duce, ce avion e, de ce o ia pe acolo. Mă împrietenisem cu oameni de la Tarom, am zburat în cabină, aveam un simulator acasă. Marea problemă au fost problemele la inimă, am două operații la inimă – la 18 și 22 de ani -, și ele mi-au afectat cariera, dar în niciun caz nu dau vina pe ele, pentru că sunt ferm conștient că nu am avut stofă de performanță niciodată. Dar în momentul în care mi s-a zis că nu pot să fac nici aviație din cauza asta, asta a fost destul de dureros.

M-am lăsat de turnee la 23 de ani, când am cunoscut-o pe Simona (Halep) și am început să fiu sparring-partnerul ei. Brusc, am descoperit un mediu fără presiune, înconjurat de oameni extraordinari, un mediu pe teren care chiar îmi place, unde mă simt confortabil. Am început să merg cu plăcere pe un teren de tenis și am lăsat visul cu aviația.

Nu ți-a fost greu să renunți?

Absolut deloc, visam la momentul acela de la 18 ani, ca să fiu sincer. Un an mai târziu m-am apucat de facultatea de psihologie și am început să călătoresc cu Simona în turnee, la sfârșit de 2015, până în 2016. Apoi am cochetat o perioadă cu filmul, am lucrat în producție, în reclame și la un film. Dar în octombrie 2016 mi-a scris Sorana, m-a rugat să joc puțin cu ea și apoi m-a întrebat dacă nu vreau să-i ajut pe ea și pe domnul Marius Comănescu, să merg cu ea în turnee, ca un fel de antrenor secund, dar mai mult sparring partner. Și brusc, în 24 de ore, s-a schimbat tot.

Am început să lucrez cu Sorana, să jucăm zilnic acasă, să mai merg cu ea la turnee, și până în 2019 am alternat turneele cu producția. Deși la un moment dat mă vedeam mergând înspre direcția asta, mi-am dat seama că acel love-hate relationship cu tenisul e mai intens decât credeam și că mă simt cel mai confortabil pe teren. 

Terminând și facultatea, a început să mă atragă foarte mult latura pedagogică – dar în lucrul cu femeile, asta e cea mai pare pasiune a mea. Și asta am dezvoltat-o în producție lucrând cu niște femei absolut extraordinare din România, extrem de puternice. 

Când am încheiat cu Sorana, în 2019, m-au contactat Jacqueline Cristian și Miriam Bulgaru și brusc m-am trezit cu responsabilitate deplină cu două jucătoare. Dar am avut mereu această dorință disperată de a învăța non-stop și nu m-am simțit deloc copleșit. M-am simțit pregătit și de atunci n-am nici cea mai mică ezitare, nicio zi, că asta este ce-mi doresc să fac. 

Cum ai învățat să faci meseria asta? 

Am fost incredibil de norocos să fiu înconjurat de cei mai buni oameni din business – Darren Cahill, Carl Maes, antrenorul Soranei, pe care îl consider principalul mentor din viața mea, care a antrenat-o pe Kim Clijsters de la 11 ani până a ajuns numărul 1, mi se pare incredibil. Și chiar și Lucian Nicolescu.

Unul din cele mai importante aspecte ale acestui job e dorința de a învăța ceva nou în fiecare zi, indiferent cât de mic e, că intri pe Instagram pe un profil și vezi că dacă mușchiul ăla îl lucrezi în felul acela, mușchiul celălalt lucrează mai bine. Atât timp cât vrei să înveți și îți controlezi orgoliul suficient de bine încât să accepți să înveți de la alți oameni, e un job foarte interesant. 

Tot ce înseamnă structură de antrenament, cum antrenezi diverse grupe de vârstă, exerciții, cum organizezi un proiect pe termen lung cu un jucător, toate astea le-am învățat de la Carl. Cum abordezi o relație de antrenor-jucător cu o super jucătoare și cum faci față presiunii pshice, asta o am de la Darren. Și producția m-a ajutat enorm, care e despre revolvat probleme.

Ce stil de antrenorat ai? Spuneai că ești destul de exigent.

Dincolo de exigență, sunt foarte zen, încerc să inspir mereu o stare de calm pe care jucătoarea se poate baza când vine furtuna. Îmi place ca sportiva să simtă că sunt un prieten bun care o “chinuie” pe teren în scopuri productive, iar în rest o ascultă și e acolo prezent ca un prieten.

Să fii capabil să asculți e un alt aspect vital, în afară de setea de a învăța. Și mi se pare că lumea subestimează cât de intimă e relația jucător-antrenor; în momentul în care petreci 40 din 52 de săptămâni cu aceeași persoană, zi de zi, nas în nas, nu numai că trebuie să fie o relație bună, trebuie să aibă amândoi maturitatea la un moment dat să zică: hai să facem o pauză două zile.

Apropo de orgoliu, ca antrenor ai un rol secundar, nu ești în prim-plan.

Da, mereu. La fel e și-n producție, e o similaritate mare, ești behind-the-scenes mereu, niciodată nu e spotlightul pe tine. E un pic mai mare în tenis, clar, dar trebuie să ai o relație foarte bună cu egoul tău. Și odată ce-am reușit să stăpânesc chestia asta, lucru ce nu am reușit niciodată când făceam performanță, mi se pare că mi s-a schimbat radical viața. Cum să iei în serios anumite lucruri, într-o călătorie care este ireal de scurtă? Cum să iei ceva personal și cum să simți presiune, când unica garanție umană este că se va termina journey-ul la un moment dat? 

De asta încerc să îmbrățișez fiecare zi, mai ales în perioada asta în care merge bine, pentru că mâine se poate termina, nu numai colaborarea, ci în general, trip-ul. Nu vreau să sune macabru sau nihilist, dar e important. 

Și în cariera de antrenor, nu ai niciun vis sau obiectiv, unde te vezi ajungând?

În niciun caz. Mă bucur la maxim de ce se întâmplă. Unii spun că visează să câștige un Grand Slam alături de o jucătoare, alții visează să ajungă numărul 1, eu doar visez să mă trezesc în continuare în fiecare dimineață simțindu-mă norcos, știind că lucrez cu jucătoare extraordinare și să mă bucur de acest proces longeviv, crud și extenuant câteodată, de a ajuta o jucătoare să se dezvolte. Latura pedagogică și feministă din acest job sunt foarte cool.

Articol 30-0+ oferit gratuit tuturor cititorilor. Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să ne susții să putem produce cât mai mult astfel de conținut, oferă-ți un abonament la 30-0+. Contribui astfel la un jurnalism de sport de cât mai bună calitate.

Îți place?