Exclusiv pentru membrii Treizecizero Plus

De poveste. Cum s-a scris marea victorie reușită de Simona Halep la Roland Garros 2018

La doi ani de la triumful Simonei Halep la Roland Garros, retrăim acele momente memorabile din 9 iunie 2018, când Simona a învins-o în trei seturi pe Sloane Stephens, câștigând primul titlu de Grand Slam al carierei.

Camelia Butuligă 9 iunie 2020

Articol apărut în revista „Simona, Povestea Primului Slam” și publicat acum în premieră online.

La doi ani de la triumful Simonei Halep la Roland Garros, retrăim acele momente memorabile din 9 iunie 2018, când Simona a învins-o în trei seturi pe Sloane Stephens (3-6, 6-4, 6-1), câștigând primul titlu de Grand Slam al carierei.

Înaintea finalei

În eterna comparație dintre atingerea locului 1 mondial și câștigarea unui Slam, cea mai mare diferență este concentrația performanței. Pentru clasament, se contorizează meciurile câștigate tot anul, indiferent de cât de răspândite sunt de-a lungul turneelor: un sfert de finală, un tur doi sau un titlu, toate se adună. Între ele însă jucătorii au pauze, își iau vacanțe, schimbă suprafețe, antrenori, echipe, se resetează de nenumărate ori. La un Slam, totul este pe repede înainte și cel mai mic pas greșit înseamnă eliminarea din turneu: nu contează câte victorii aduni, dacă sunt mai puțin de șapte, nu-i destul. Menținerea unui nivel fizic, psihic și tactic suficient de sus pentru a bate șapte adversare diferite, iată marea provocare a unui titlu de Slam. Practic, în două săptămâni ai șapte ocazii de a-l pierde și doar una de a-l câștiga. 

Din acest punct de vedere, cea mai mare realizare pentru Simona Halep anul acesta la Paris a fost seria de victorii contra unor adversare cu stiluri de joc foarte diferite, pe terenuri diferite, în condiții meteo diferite. Dacă ne uităm la ce tipuri de jucătoare i-a scos tragerea la sorți în cale, cu excepția lui Petkovic și Mertens (care au stiluri similare, dar meciurile s-au jucat pe terenuri cu atmosferă complet diferită), niciun tur nu a semănat cu următorul. Cu Riske, o jucătoare înaltă, cu serviciu și lovituri puternice, a trebuit să joace primul meci al zilei pe un Chatrier frigid și i-a venit greu să se activeze, pierzând primul set. A urmat, tot pe Chatrier, dar pe o vreme însorită, stângacea Townsend și loviturile ei pline de spin. În turul trei, Simona a jucat pentru prima oară pe noul Teren 18 contra lui Petkovic. „Aveam impresia că publicul stătea cu mine pe teren”, a descris ea atmosfera de cazan încins, cu tribunele foarte aproape de jucători. Programat după-amiaza, cu energia meciurilor anterioare în aer, Simona a trebuit să se țină tare pentru a câștiga primul set cu 7-5, înainte ca Petkovic să-și accidenteze glezna.

Iată-ne, deci, ieșiți din dificila primă săptămână, când o vorbă celebră spune că nu poți să câștigi un Slam, ci doar să-l pierzi. Simona sărise bine peste obstacole: cu excepția acelui prim set pierdut cu Riske din cauza emoțiilor debutului în turneu și acelui 7-5 strâns contra lui Petkovic, câștigase restul seturilor cu scoruri confortabile. Contra lui Mertens a obținut o victorie clară, belgianca nefiind în stare (și nici lăsată) să intre în meci. Eram acum pe ultima sută, „the business end of the tournament”, cum spun pragmaticii americani. Nu mai rămăseseră decât adversare de categoria grea: pe jumătatea Simonei, tabloul o propunea în sferturi pe vicleana și rezistenta Kerber, urmată în semifinală de un bombardier – fie Muguruza, fie Sharapova. 

Sfertul contra lui Kerber și semifinala contra Muguruzei au fost cum nu se poate mai diferite: o apăratoare și o atacantă, Lenglen și Chatrier, o vreme mohorâtă și un soare orbitor. Simona a jucat și tactic foarte diferit. Contra lui Kerber a trebuit să schimbe planul din mers, pentru că tenisul agresiv cu care a început contra nemțoaicei nu a dat rezultate. A redus deci viteza mingilor, obligând-o pe Kerber să-și genereze singură forța loviturilor, și a păstrat loviturile agresive pentru a o ataca pe forehand. Cu Muguruza, planul de joc ultra-agresiv cu care a început a funcționat atât de bine, încă spaniola a fost pur și simplu debusolată. 

***

Iat-o deci pe Simona înaintea finalei, cu șase puzzleuri rezolvate la activ. Însă al șaptelea era cel mai spinos, prin problemele cumulate pe care i le punea. În primul rând, adversara: Sloane Stephens navigase lin prin turneu, câștigând, cu excepția unui tur trei complicat contra italiencei Giorgi, toate meciurile în minim de seturi și cu scoruri confortabile. Mai mult, în optimi și sferturi le expediase fără prea multe discuții pe două dintre jucătoarele considerate periculoase pe zgură: favorita 25, Anett Kontaveit, și favorita 14, Daria Kasatkina. Împreună, acestea au reușit să-i ia lui Stephens doar șase gameuri. În semifinală, Sloane a trecut fără emoții de o jucătoare cu un stil care-i convine de minune: prietena și compatrioata Madison Keys. 

Sloane Stephens este o jucătoare atipică pentru școala americană, pentru care suprafața cea mai importantă este hardul, iar loviturile de bază sunt serviciul și forehandul. După ce a câștigat, chiar toamna trecută, primul ei titlu de Slam la US Open, americanca a povestit cum în copilărie antrenorii americani nu i-au dat prea multe șanse să facă performanță, dar mama sa a insistat să nu renunțe. „Părinți, nu încetați să credeți în copiii voștri”, a fost mesajul lui Sloane. Cu deplasarea ei fluidă și intuitivă, loviturile variate și temperamentul calm, Stephens poate juca bine pe orice suprafață, inclusiv zgura roșie, kriptonita americanilor. 

Mai mult, Stephens venea complet relaxată în finală, cu liniștea omului care avea deja la activ un titlu de Grand Slam și un record de invidiat: nu pierduse nicio finală de turneu din cele șase jucate în cariera sa. „Din punctul nostru de vedere, este o jucătoare realizată”, spunea Kamau Murray, antrenorul ei. „Nu trebuie să ne facem griji că nu avem ce pune pe masă la cină. Acum atitudinea este să mergem pe teren și să concurăm cât putem de bine.” Când ai viața lui Stephens, care a fost crescută de o mamă singură și Murray, care vine și el dintr-un mediu defavorizat, termenii de comparație și așteptările sunt diferite; de aici și atitudinea lor mult mai relaxată, știind că indiferent ce va face de acum înainte, Sloane este deja o poveste de succes. În plus, ea este doar una din zecile, sutele de povești de succes din sportul american. Nu cred că Stephens a avut vreodată insomnii că-și va dezamăgi compatrioții, dimpotrivă, este celebră pentru faptul că cele mai bune rezultate le obține când joacă pe pământ american. 

De partea cealaltă, situația Simonei nu putea fi mai diferită: lider mondial cu trei finale de Slam pierdute și așteptările unei întregi țări pe umeri. La ora actuală, alături de handbalista Cristina Neagu, Simona este cea mai mare poveste de succes din sportul românesc – și nu numai din sport. Ea a devenit un simbol, iar câștigarea unui Slam o obsesie națională. Deși contra lui Stephens scorul întâlnirilor directe era un confortabil 5-2 pentru Simona (ultimele patru meciuri câștigate, inclusiv singurele două meciuri jucate pe zgură), o finală de Slam nu e un meci obișnuit, tocmai prin miză, context și încărcătura emoțională. Iar Simona, în ciuda parcursului exemplar până la finală, intra pe teren sâmbătă cu cele trei finale pierdute atârnând ca niște ghiulele de picioare, plus așteptările întregii lumi care îi cerea să-și dovedescă poziția de lider mondial. Head-to-headul acela categoric devenea irelevant, căci pe lângă Sloane, Simona lupta contra trecutului, propriilor îndoieli și așteptărilor lumii întregi. 

Declarațiile și atmosfera dinaintea meciului reflectau această trepidație și încărcătura emoțională a momentului. Cele trei ratări precedente aveau și un rol pozitiv, dincolo de durerea sufletească provocată: îi cimentaseră Simonei statutul de jucătoare care nu era doar o furtună într-un pahar cu apă. În tenis, nimeni nu ajunge accidental în patru finale de Slam. În plus, cea pierdută în ianuarie, în Australia, și mai ales felul eroic în care jucase Simona tot turneul îi câștigaseră definitiv simpatia fanilor și presei străine. „E timpul să câștige, merită cu prisosință”, era refrenul mai tuturor analiștilor străini. Însă tot ei observau și faptul că nici meritul, nici simpatia fanilor nu garantează victoria, ci doar jocul de pe teren. Iar în ce privește jocul, toată lumea era de acord că pentru a trece de Stephens, o jucătoare cu un stil similar, Simona va trebui să iasă din zona ei de confort, și ca tactică, dar și mental. 

Meciul

Privită la rece, finala este ca o piesă de teatru clasică în trei acte – probleme, răsturnare de situație, triumf. Divertisment de o calitate excelentă, cu toate că primul act le-a dat fanilor români ceva palpitații. Până la set și 2-0 pentru Stephens, Simona a dat senzația că înoată contra curentului. În ciuda eforturilor ei evidente, nu putea disloca jocul pragmatic al lui Sloane; aceasta a servit excelent, a stat disciplinată în schimburi, datorită deplasării economicoase, și a deschis terenul cu prima ocazie. Timp de un set și ceva americanca s-a apărat când a fost nevoită, folosindu-și inteligent sliceurile defensive, și-a folosit forța musculară superioară lovind apăsat, mai ales când a fost împinsă în spatele liniei de fund, și a profitat de mingile scurte ale Simonei, deschizând imediat terenul. 

În tot acest timp, Simona trăgea din greu, dar cu prea puține rezultate. În primul set, procentajele ei pe serviciul unu nu au fost rele, dar cu 18%, respectiv 21% mai scăzute decât ale lui Sloane. Aceasta câștiga toate tipurile de schimburi, de la cele scurte și medii la cele lungi, și, interesant, cu cât schimburile se lungeau, cu atât Sloane avea mai multe șanse de a ieși deasupra. La loviturile direct câștigătoare stăteau amândouă cam la fel (patru-cinci), la greșeli neforțate americanca conducea cu 15-10, dar diferența s-a făcut la greșelile forțate. Aici reverul lui Sloane a fost „the money shot”, aruncând-o frecvent pe Simona în afara terenului și făcând-o să adune nu mai puțin de 17 greșeli forțate (față de doar șase pentru Sloane). Toate astea au fost facilitate de multe din mingile Simonei, care pur și simplu nu erau destul de aproape de linii și colțuri pentru a-i pune probleme americancei. 

Așa că Simona a încercat să facă schimbări încă din primul set: la 4-2 a început să înalțe mingile, fără prea mare succes. La 5-3 pe serviciul lui Sloane, Simona a început asediul: a crescut intensitatea loviturilor și a obținut în sfârșit prima minge de break. Stephens a anulat-o forțând din nou greșeala cu reverul în cros închis, iar apoi a obținut avantajul cu un serviciu câștigător. Mingea de set a fost câștigată cu aceeași schemă – rever în cros, greșeală (forțată) a Simonei.

În debutul setului doi, Halep a continuat să joace super agresiv, chiar dacă a greșit. Primul game a fost îndârjit: Sloane a avut nevoie de patru mingi de break pentru a-i lua Simonei game-ul, ultimele puncte câștigate cu un joc îndemânatic, inclusiv o contrascurtă câștigătoare și un lob excelent. După un hold confortabil pentru 2-0, gluma începea să se îngroașe. Simona avea nevoie să transmită un mesaj. 

Și l-a transmis în game-ul următor, cand și-a luat serviciul urcând la fileu pe trei din cele patru puncte câștigate. Mesajul era clar: n-avea de gând să dea înapoi. A urmat o serie de trei game-uri consecutiv câștigate, inclusiv un break și un hold închise la zero. Era 4-2 și meciul se întorcea în favoarea româncei, care începea în sfârșit să respire. 

Actul 2 era în plină desfășurare, însă cine și-a închipuit că Stephens avea să se lasă bătută cu una cu două nu s-a uitat destul la tenis. Americanca a revenit și și-a luat break-ul înapoi la zero și apoi a egalat cu un hold: acum era momentul adevărului. Servind la 4-4 și 30 egal, Simona, credincioasă în continuare filozofiei „dacă e să mor, voi muri atacând”, a împins-o în spate pe Stephens cu un lob și a urcat la fileu pentru a face punct cu forehandul. La schimbul următor, a câștigat gameul atacând cu un forehand în cros pus chiar în colțul terenului. 

Americanca servea așadar să rămână în set la 4-5. Asaltul Simonei crescuse în intensitate, dar Sloane încă rezista. În timpul ăsta, camerele video îl arătau pe Darren Cahill aplaudând cu convingere jocul agresiv al Simonei, chiar și când nu câștiga punctul. La 30 egal, Simona a luat din nou inițiativa și un forehand agresiv în lung de linie pus în colț i-a adus o minge de set. Reverul lui Sloane, piesa de rezistență a jocului său, s-a prăbușit în sfârșit și a ieșit în out: Simona egalase situația la seturi. Începea Actul 3. 

Pentru cât de triumfător arată scorul în decisiv (6-1), nu a fost chiar așa de simplu. Un singur game a fost câștigat la 15, în patru game-uri s-a ajuns la 30 egal și două au avut nevoie de câte un avantaj. Indiferent de scor însă, Halep n-a slăbit-o deloc pe Stephens, continuând să preseze și să controleze jocul. Și cum pe cei îndrăzneți începe să-i ajute și norocul, la 3-0 Simona a obținut o minge de break cu ajutorul fileului; iar apoi, pentru că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă, a urmat acel schimb magistral în care Simona, după ce a alergat pe tot terenul, a ajuns in extremis la o scurtă a lui Stephens și a încheiat punctul cu un smash de rever. A fost lovitura de grație. Adversara era doborâtă, acum singurul lucru care îi mai putea sta în cale erau propriile îndoieli. 

Va putea să-și câștige Simona Halep în sfârșit Slamul, și nu oricum, ci pe propriul serviciu, cea mai criticată lovitură a ei? Răspuns: din cele șase puncte ale ultimului game, Simona a jucat cinci cu primul serviciu, iar dintre cele patru câștigate, unul a fost un as, singurul al meciului. La revedere îndoieli, bine te-am găsit, trofeu Roland Garros!  Actul 3 se termina cu happy end și cortina cădea în sfârșit peste piesa „Primul Slam”, în uralele sutelor de români și miilor de francezi care scandaseră la unison timp de două ore „SI-MO-NA!”. 

După finală

Cred că pentru multă lume, începând cu Simona, echipa și familia ei, continuând cu fanii români și terminând cu presa, sentimentul predominant a fost un amestec de bucurie și ușurare. „În sfârșit”, a declarat Cahill, „gata cu întrebările de genul <când vei câștiga un Slam?>”. Subscriu: nu-mi va lipsi deloc această întrebare pe care am răsucit-o pe toate fețele în ultimii ani și care devenise obsedantă ca un disc stricat. 

Alt aspect ce merită subliniat este că acest trofeu nu are niciun semn de întrebare: Simona a învins convingător adversare merituoase cu stiluri diferite, ultimele trei fiind deținătoare de titluri de Grand Slam. În total, Kerber, Muguruza și Stephens au cinci tilturi de Slam, spaniola și americanca fiind campioanele en-titre la Wimbledon, respectiv US Open.

La capitolul reacții, trebuie remarcată bucuria generală și autentică din felicitările celorlalte jucătoare și jucători pe social media. Dintre toate se distinge mesajul Andreei Petkovic, cu atât mai puternic cu cât nemțoaica fusese învinsă la Paris chiar de Simona, în turul trei. „Toți cei care au spus că nu va câștiga niciodată un Slam pentru că este slabă mental – sper să vă rămână în gât! Fiecare om are ritmul lui și așa-zisele eșecuri pot fi doar etape care te ajută să progresezi în viață. Ce încerc să spun: FELICITĂRI, Simona, și mulțumim pentru tot ce ne înveți.”

Petkovic nu este departe de adevăr cu ideea că eșecurile pot fi deseori trepte necesare către succes. Simona a mărturisit după finală că a știut să întoarcă meciul și pentru că i se întâmplase exact același lucru în finala de anul trecut: adversara ei a întors meciul chiar dacă era condusă cu set și break. „Deci aș putea să-i fac și eu lui Stephens același lucru pe care mi l-a făcut mie Ostapenko anul trecut”, trebuie să se fi gândit ea. Zis și făcut. 

Acum, că am scăpat de întrebarea „când va câștiga un Slam?”, urmează întrebarea „când îl va confirma pe primul cu un al doilea?” Așa merg lucrurile în sportul de performanță: nu stă pe loc pentru nimeni, deși fanii români cred că ar vrea un time-out de câteva luni ca să absoarbă această victorie. Nici jucătoarele nu sunt diferite, având și ele nevoie de ceva timp să proceseze această mare schimbare în cariera lor; de aceea se vorbește despre „mahmureala” de după primul Slam ca despre o afecțiune reală care lovește mai toate campioanele debutante. Dacă ne uităm: după ce Kerber a câștigat primul ei Slam, în Australia în 2016, și-a revenit abia la Wimbledon. Muguruza este faimoasă pentru faptul că se mobilizează exemplar la Slamuri, dar jocul ei poate fi mediocru perioade bune de timp în restul anului, mai ales imadiat după Slamuri. Stephens a câștigat US Open în toamna trecută și a reapărut în ultimele faze ale turneelor mari abia în primăvara aceasta, când a câștigat la Miami. Întrebarea este: va urma și Simona același șablon? 

În interviul pe care l-a dat podcastului WTA Insider a doua zi după finală, Simona a declarat că a fost surprinsă să constate că se gândește deja la Wimbledon. Când a rămas în sfârșit singură în camera de hotel, în acea seară după interviuri, felicitări și sărbătorirea alături de cei apropiați, Simona a început deja să se uite la sezonul de iarbă cu poftă de joc. A sărit mai târziu peste tradiționalul turneu de pregătire pe iarbă pe care îl juca înaintea Wimbledonului, dar a fost pentru a-și proteja corpul de o accidentare mai degrabă decât din cauza epuizării psihice. Deocamdată, nu sunt semne de „mahmureală” emoțională, și asta ne readuce la întrebarea: ”când îl va câștiga pe al doilea?” 

În analizele experților străini dinaintea finalei de la Roland Garros, s-a repetat o idee: pentru Halep, primul Slam va fi cel mai greu de cucerit, din cauza celor trei finale pierdute. Patrick Mouratoglou, antrenorul Serenei Williams și analist Eurosport, era foarte convins că după ce Simona va sări peste acest prim obstacol, vor mai veni și alte titluri de Slam, și nu cu atâtea chinuri ca primul. E o idee interesantă, care merită discutată. 

Argumentele pro sunt destule: circuitul este într-o fază de tranziție, în care jucătoarele care au dominat ultimii 15 ani se apropie de amurgul carierei. Ambele trecute de 30 de ani, Serena și Sharapova încearcă să revină: una după o naștere dificilă, alta după suspendarea pentru doping. Ambele au probleme, pentru că la vârsta lor, pauzele competiționale lungi au urmări. Aceeași problemă o are și Victoria Azarenka: deși mai tânără, a trecut și ea printr-o naștere și apoi printr-un dificil proces de custodie care a secătuit-o emoțional și nu i-a permis să călătorească. Din acel an perfect 2016, Angelique Kerber nu a mai fost atât de amenințătoare în ultimele faze al turneelor mari. Faptul că ultimele șase Slamuri jucate au avut șase câștigătoare diferite, iar dintre ele, patru sunt campioane debutante, este o dovadă că circuitul WTA își schimbă liderii și există un pluton fruntaș din care pot țâșni mai multe candidate. 

Al doilea argument este că în acest pâlc de jucătoare care conduc cursa, Simona este ideal poziționată. La 26 de ani a atins perioada de vârf a carierei, din toate punctele de vedere: fizic, emoțional, tactic și organizatoric. Este în formă fizică optimă, reușind în sfârșit să țină sub control accidentările, și cele de uzură, dar și cele bruște, de genul entorselor care i se întâmplau în meciuri din cauza emoțiilor. Ca joc, și-a întărit zonele vulnerabile, cum ar fi serviciul, care îi cădea tot în momentele dificile emoțional. După cum se poate vedea, partea emoțională influențează multe alte aspecte.

Aici, Simona a luat hățurile în mână și a început o colaborare cu Alexis Castorri, un celebru psiholog sportiv, cu care au mai lucrat, între alții, Andy Murray și Ivan Lendl. Organizatoric, a încetat căutările în echipă; actuala formulă cu Darren Cahill antrenor, Andrei Pavel secund, Teo Cercel preparator fizic și Andrei Cristofor fizioterapeut pare combinația ideală. Este în top 5 de patru ani neîntrerupt (cu excepția câtorva săptămâni) și pe locul 1 de peste o jumătate de an, deci s-a familiarizat cu poziția de jucătoare emblematică pentru circuitul feminin, cu toate obligațiile și atenția care rezultă de aici. Este respectată de colege, iubită de fani (nu numai cei români) și admirată de presa din toată lumea. Simona Halep și-a aranjat în sfârșit piesele mari pe tablă, iar cu acest titlu de Slam, a bifat ultima mare bornă, care îi transformă în sfârșit cariera într-una de Hall of Fame. 

Faptul că este într-un loc bun din mai toate punctele de vedere nu garantează însă victoriile viitoare. Celelalte jucătoare nu vor sta nici ele degeaba, iar progresul pe care Simona l-a făcut în atâtea privințe va trebui întreținut permanent. Dacă reușește să rămână fizic aptă și mental deschisă la noi idei, dacă vechile îndoieli nu-și vor mai băga coada și dacă nu se va culca pe laurii primului titlu de Slam, menținându-și dorința de a concura și câștiga, Simona Halep se va număra printre pretendentele la toate titlurile de Mare Șlem care se vor juca în următorii ani, mai cu seamă cele de pe hard și zgură. 

Publicat în 2018, în revista Simona. Povestea Primului Slam

Îți place?