De ce înjurăm pe teren. Un ghid (aproape) științific de utilizare a sudălmilor la tenis

Camelia Butuligă | 26 iunie 2018

Cu toate că jucătorii știu care sunt sancțiunile, iar riscul de a fi auziți de cineva e aproape o certitudine, deseori nu se pot abține. Sincer, după ce am aflat ce-au descoperit niște cercetători care au studiat psihologia ocărilor, mă mir că tenismenii se pot abține atât de mult.

Articol publicat inițial în Ediția 2017 a 30-0 Pe Curat

 

”What fucking are you doing? What fucking are you doing??!!” (David Ferrer, către arbitru, după o decizie controversată din timpul meciului pierdut contra lui Kevin Anderson la Indian Wells 2013)

Dacă arbitrul nu ar fi fost obligat să urmeze un protocol strict și dacă ar fi fost suficient de crud cât să se joace cu nervii și așa întinși la maxim ai lui Ferrer, ar fi putut să-i răspundă: ”As you can see, David, unfortunately I’m not doing any fucking right now. I wish I was, trust me”. Din păcate pentru umoristul sadic din mine, arbitrul n-a făcut decât să-i dea spaniolului un avertisment pentru limbajul obscen (și negramatical, dar pentru asta nu se dau avertismente) și să-și vadă de ținutul scorului.

David Ferrer nu este unul din jucătorii celebri pentru temperamentul său vulcanic pe teren, ca Ernests Gulbis, Fabio Fognini sau, cea mai nouă intrare în topul ”Băieți răi în tenis”, Nick Kyrgios. Totuși, dacă faci o mică investigație pe Youtube, tot dai peste câteva momente în care stoicul David își pierde mințile, și în spaniolă, și în engleză. Așa e tenisul: singurătatea și presiunea la care sunt supuși pe teren jucătorii i-ar face și pe sfinți să scape câteva invective printre dinți. De la celebrele izbucniri ale lui John McEnroe care au scandalizat lumea tenisului în anii 70 și 80, până la Maria Sharapova, care i-a urat publicului francez să și-l bage undeva pe ”Allez”, Youtube e plin de compilații în care jucătorii, mici și mari, băieți și fete, își pierd uzul rațiunii și suduie în numeroase limbi, de circulație mai mult sau mai puțin internațională.

Însă în ultimul timp, globalizarea accelerată a jucătorilor a fost urmată și de o diversificare a naționalităților arbitrilor, așa că nici jucătorii din țările cu limbi mai necunoscute nu mai sunt în siguranță dacă vor să-și verse oful. În plus, microfoanele sunt atât de aproape de teren încât, chiar dacă arbitrul nu-i aude, îi aude toată planeta la televizor, iar în câteva secunde sa va găsi cel puțin un fan zelos de aceeași naționalitate care să pună traducerea în engleză pe Twitter. Nici sudălmile nu mai sunt ce-au fost…  Și cu toate astea, în tenis plouă în continuare cu avertismente și amenzi pentru limbaj obscen. Cu toate că jucătorii știu care sunt sancțiunile, iar riscul de a fi auziți de cineva e aproape o certitudine, deseori nu se pot abține. Sincer, după ce am aflat ce-au descoperit niște cercetători care au studiat psihologia ocărilor, mă mir că tenismenii se pot abține atât de mult.

***

Una din principalele idei care se desprind din aceste studii făcute de psihologi și lingviști este că înjurăturile sunt un limbaj mai special, legat de emoții și ca atare, sunt produse și stocate într-o parte diferită a creierului față de restul vocabularului. Se suspectează că este și motivul pentru care înjurăturile sunt mult mai rezistente la traume suferite de creier decât restul cuvintelor. De exemplu, unul din primele cazuri de afazie înregistrate a fost un preot francez care a suferit un atac cerebral în 1843. Singurele cuvinte pe care le mai putea spune erau ”je” și ”foutre”. Alt caz mai recent, un pacient american, a rămas cu șase cuvinte: ”well”, ”yeah”, ”yes”, ”no”, ”shit”, ”goddammit”. Benjamin K. Bergen, cercetător la Universitatea din San Diego și autorul cărții ”What the F”, are un caz și mai radical, al unui pacient care și-a pierdut toată jumătatea din stânga a creierului, dar nu și capacitatea de a spune: ”Goddammit”. Și-l spunea destul de des, dată fiind situația sa, să recunoaștem, destul de enervantă. Partea bună, spune dl. Bergen, este că poți să înjuri liniștit și doar cu jumătatea dreaptă a creierului.

Se pare, deci, că obscenitățile sunt stocate într-un sertar separat, mai instinctiv al creierului, mai… neintenționat comparativ cu restul limbajului. Știm din experiență sau observație că atunci când cineva scapă un obiect greu pe degetul de la picior sau se taie tocând ceva sau petrece ore în șir în travaliu, nu se apucă să recite poezii. Emoțiile puternice sau bruște (deseori produse de durere fizică) declanșează cuvinte puternice.

Altă caracteristică ce diferențiază injuriile de restul limbajului (cel puțin în engleză): deseori nu au sens din punct de vedere gramatical. Celebrul ”fuck you” din engleză, este una din puținele propoziții fără subiect într-o limbă care trebuie musai să aibă subiect în toate propozițiile. ”Who’s doing the fucking?” se întreabă, pe bună dreptate, Bergen. Dacă se află vreodată răspunsul la această întrebare, poate ar trebui informat și David Ferrer?

***

Pe lângă stocarea într-un sertar separat în creier a ocărilor, alt lucru interesant pe care l-au descoperit aceste studii este legătura (cu dublu sens) dintre starea (fizică sau psihică) și injurii. Richard Stephens, un psiholog de la Universitatea Keele din Anglia, crede că este posibil ca înjuratul să fie o formă de management al durerii; ba chiar mai mult, poate să ajute la creșterea performanței fizice. În 2009, el a rugat câțiva voluntari să-și țină mână cât pot de mult într-o găleată cu apă și gheață. Unora, în timp ce aveau mâna în apă, le spunea că pot înjura. Altora, le spunea să zică un cuvânt neutru, ca ”lemn”, sau ”maro”. Cu foarte puține excepții, cei care au putut să înjure și-au ținut mâna scufundată în apă cu 40 de secunde mai mult, în medie, față de restul.

Împreună cu un coleg de la Universitatea Long Island, Stephens a făcut un nou experiment, în care a rugat un grup de voluntari să pedaleze pe biciclete setate la dificultate maximă timp de 30 de secunde și alt grup să strângă în mână un dispozitiv numit dinamometru, care măsoară forța mușchilor palmei. La fel ca la experimentul cu gheața, unii aveau voie să înjure, alții nu aveau voie să zică nimic sau doar anumite cuvinte neutre. Cei care au înjurat au avut performanțe mai bune în ambele grupe: între 2% și 4% mai bune pentru cicliști și cu 8% mai bune pentru dinamometrul de mână.

Cum am spus, legătura este cu dublu sens. Așa cum stările fizico-emoționale intense provoacă sudalme, la fel și invers: cei care înjură manifestă apoi reacții fizice ce semnifică stări emoționale intense. Anume, conductivitatea pielii lor crește (nu înjurați cu voce tare când sunteți prinși într-o furtună cu descărcări electrice!) și ritmul cardiac urcă și el. Se pare că puterea de a provoca reacții emoționale a înjurăturilor este atât de mare, încât nici măcar nu e necesar să fie spuse cu patos: voluntarii asupra cărora s-au observat efectele fizice de mai sus fuseseră rugați să repete cuvintele injurioase în mod neutru, fără afectare.

Am și eu o anecdotă personală în sensul ăsta. Acum câțiva ani, am răspuns la telefon unui amic spaniol, care m-a întâmpinat cu o înjurătură românească, spusă pe cel mai relaxat ton. Omul voia doar să-și etaleze recent acumulatele ”cunoștințe” de română, dar mie aproape că mi-a scăpat telefonul din mână și mi-a luat minute bune să-mi revin, în ciuda tonului bonom pe care fusese emisă grozăvia. Impactul emoțional puternic al înjurăturilor este și mai evident atunci când realizăm că e mult mai ușor să înjuri într-o limbă străină decât în limba maternă, tocmai pentru că limba străină este învățată mai târziu și nu are greutatea emoțională a cuvintelor din limba maternă.

***

Intrigat de aceste rezultate, Stephens a investigat mai departe. Dacă injuriile reprezintă un limbaj emoțional și în același timp măresc rezistența la durere și efort, atunci niște subiecți cu emoțiile accentuate vor fi mai rezistenți la durere și fără puterea magică a înjurăturilor? Următorul experiment a implicat folosirea de jocuri pe calculator. Primul grup a fost rugat să joace timp de 10 minute un shooter violent, al doilea grup un joc domol de golf. Imediat după, ambele grupuri au fost supuse la experimentul cu mâna scufundată în apa înghețată. Nesurprinzător, cei care jucaseră shooterul au rezistat mai mult. De asemenea, ambele grupuri au fost apoi rugate să enumere cât de multe înjurături pot în interval de un minut. Ghici cine a fost mai productiv? Grupul care jucase jocul cu împușcături.

Majoritatea tenismenilor care ascultă muzică înainte de meciuri (unii, ca Victoria Azarenka, Serena Williams sau Nick Kyrgios, intră pe teren cu căștile în urechi) mărturisesc că playlisturile lor abundă fie în hip-hop, renumit pentru versurile presărate cu invective, sau muzică dance cu ritm rapid. Până acum, n-am auzit pe nimeni care ascultă muzică clasică înainte de un meci.

Din toate aceste studii reiese că înjurăturile cresc toleranța la durere și capacitatea de efort, cel puțin pe termen scurt. ”Sunt două posibile explicații: fie înjuratul cu voce tare îi distrage pe oameni de la durere, sau înjurând, ei se simt mai relaxați și îndrăznesc să creadă că pot face mai mult efort.” Dar pe termen lung? Dacă înjuri non-stop, vei deveni un monstru de rezistență fizică? Nu prea. În alt studiu, Stephens a făcut experimentul cu bicicletele pe oameni care înjurau mai mult decât media în viața lor de zi cu zi. Chestia asta nu i-a ajutat foarte mult să aibă performanțe fizice mai ridicate la pedalat decât semenii lor mai reținuți.

Magia înjurăturilor pare să funcționeze pe perioade scurte. În studiile făcute de Stephens, perioadele în care subiecții au fost testați fizic și lăsați să înjure concomitent au fost limitate la câteva zeci de secunde. Însă cum se aplica asta în tenis, unde meciurile de tenis durează ore în șir? Ruperea unei rachete sau câte un urlet la ceruri pot funcționa ca o descărcare și un șoc menit să bage în priză emitentul, dar intrarea într-o spirală nesfârșită de tirade și nervi ce efecte are? Încă nu avem studii în acest sens, dar din observațiile noastre, sunt multe stiluri de exteriorizare pe terenul de tenis: este stropșitul non-stop gen Andy Murray, lider la frecvența înjurăturilor per meci (și aș zice eu, și la creativitate: „I’m trying my tits off, man!”) sau Nick Kyrgios, căruia îi cășună pe toată lumea (de la arbitru și copii de mingi până la spectatori). Sunt cei care fumegă și spumegă mai ales non-verbal (sau foarte puțin verbal), și aici le menționăm pe Serena, Sharapova sau, pe vremuri, Simona. Mai sunt cei care rabdă în tăcere până când le sare muștarul, se descarcă și apoi își văd de treabă (gen Wawrinka sau, mult mai rar, Federer) și apoi mai sunt cei ale căror ieșiri frizează teatrul sau, dacă-i întrebi pe unii, circul: Troicki, Djokovic, Fognini, Monfils sau Paire.

Până la urmă, întrebarea care se pune este cât de mult îi ajută sau nu aceste ieșiri temperamentale pe teren pe jucători.

***

Când eram mică, eram un copil cuminte. Adulții mă descriau ca ”serioasă” și ”matură pentru vârsta mea”. Dar ei, bieții, nu mă văzuseră pe un teren de tenis. Atunci, copilul cuminte și timid se transforma într-un fel de Hulk. Maică-mea nu venea prea des la antrenamentele mele, dar mai bine; în rarele ocazii când a venit, a plecat absolut traumatizată, întrebându-se cine era micul monstru care striga și trântea racheta la fiecare câteva mingi și pierdea meciuri din cauza asta.

Mai târziu, când am reînceput să joc tenis ca adult, mi-am redescoperit temperamentul incendiar pe teren, dar din fericire, aveam ani de experiență în plus și o înțelegere mult mai nuanțată a propriului psihic. Am realizat destul de repede că furia mea era cauzată de un perfecționism nerealist – mă enervam atunci când greșeam lovituri pe care consideram că trebuie să le reușesc, dar, să fim serioși, nu mă antrenam suficient de des cât să am pretenția să le reușesc tot timpul. Cu timpul, am mai observat ceva: ca și în copilărie, cu cât eram mai furioasă, cu atât jucam mai prost. Trebuia făcut ceva. Dar cum să combat niște reacții atât de instinctive și automate că uneori aveam senzația că sufăr de sindromul Tourette? La mine, o primă metodă de rezolvare a problemei a fost umorul: mă exprimam în continuare, dar în loc să fiu furioasă, făceam mișto, râdeam (mai știți zâmbetul acela permanent, aproape maniac, al lui Hingis?), sau eram dramatică à la Jankovic sau Gavrilova. Era mai bine, dar am realizat că și manifestările astea artistice de teatru de estradă, oricât de amuzante și drăguțe, aveau în continuare un schepsis: mă oboseau la fel de tare ca cele furioase.

Tot nevoia te învață și într-o zi în care eram mai obosită decât de obicei, nevoia de a-mi conserva energia m-a învățat: am greșit o minge odioasă și n-am avut nicio reacție, pentru că nu mai aveam putere să am nicio reacție. Am trecut la următorul punct ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am făcut așa câteva puncte și s-a întâmplat ceva miraculos: s-a făcut liniște nu numai în jurul meu, dar și în capul meu, am intrat într-un fel de curgere neîntreruptă. Trebuie să experimentezi ca să crezi, când zici nu pare mare brânză. Dar atunci parcă descoperisem Sfântul Graal. Și Sfântul Graal pentru mine în tenis e să nu mă manifest nici negativ, nici pozitiv, vorba lui Gallwey, cel cu cartea despre zenul în tenis. Nici să nu mă bucur, nici să nu mă enervez, pentru că ambele îmi mănâncă energia. Ideal este să nu mă gândesc la nimic când joc. Am înțeles astfel de ce unii dintre cei mai buni jucători arată ca niște zombie somnambuli (Sampras), sau ca niște ”roboți” fără expresie (Borg, Graf sau Federer). Chestia asta, pe lângă că le conservă energia emoțională și fizică, mai are un efect: de intimidare, pentru că nu dă nicio informație adversarului, care nu știe ce se întâmplă dincolo de masca impasibilă.

Nu toți jucătorii profesioniști sunt capabili însă de a implementa zilnic acest zen pe teren. Mai mult, pe unii zenul nu-i ajută. McEnroe a mărturisit că juca bine abia după ce se enerva. Connors adora să se agite și să-i provoace și pe adversari. Alții, ca Safin sau Gulbis, au spus că se eliberează după ce fac scandal sau rup rachete. În sportul profesionist, când miza este câștigarea traiului zilnic și câștigarea meciurilor mai des decât pierderea lor e un imperativ, zenul zboară pe fereastră deseori. Tenisul, ca toate sporturile de fapt, a fost la început un mod de petrecere a timpului liber, nu o meserie. Lumea modernă a adăugat latura de profesie a sporturilor și astfel, a modificat radical dinamica lor psihologică. Aristocrații englezi care jucau tenis la garden party-urile de la început de secol XX își permiteau să fie nonșalanți: finanțele lor nu depindeau de câștigarea sau pierderea meciului. În afară de orgoliul rănit, poate doar pierderea simpatiilor vreunei tinere dintre cele ce-i priveau de sub o umbrelă de pe margine să-i fi durut în caz de înfrângere.

Așa că, din această dublă perspectivă (de fost mic McEnroe care a avut nevoie de 20 de ani ca să găsească oarecum zenul în tenis și de om care înțelege că ce-mi face mie bine pe altul îl poate omorî) îi înțeleg și pe cei care se revoltă și strigă la ceruri pe teren, și pe cei care își țin sub control furia și emoțiile. ”Whatever the fuck works, man” a fost replica unui personaj dintr-un film american, un tânăr campion al luptelor greco-romane când a fost întrebat care era strategia sa de a câștiga meciuri. ”Când ești la pământ, strivit de strânsoarea adversarului, faci orice funcționează ca să ieși de acolo”. Uneori, asta presupune să te comporți ca un zombie somnambul, alteori să înjuri, să rupi rachete și să țipi la lojă, sau să întrebi (din greșeală) despre viața sexuală a arbitrului. Whatever the fuck works.

Articol publicat inițial în Ediția 2017 a 30-0 Pe Curat

 

 

***

Simona Halep este, de acum, campioană de Grand Slam. O performanță istorică, a cărei însemnătate merită contextualizată. Cu șase ani de experiență în spate, echipa Treizecizero s-a pregătit pentru a putea pune în pagină Povestea Primului Slam. Nu o rata!

“Simona Halep. Povestea Primului Slam” este, la fel ca toate celelalte apariții editoriale Treizecizero, o revistă atent îngrijită, un produs premium de pus în colecție. Dedicată unei performanțe unice, publicația este o combinație între cuvânt și fotografie, între frumusețea detaliilor de atmosferă, profunzimea analizelor și emoția imaginilor. Ea oferă o imagine amplă asupra drumului parcurs de Simona Halep pentru cucerirea Primului Slam: apariția în elită, ratările premergătoare marelui triumf, oamenii care i-au fost alături și, bineînțeles, punctul culminant – turneul la care s-a petrecut totul.

Interviuri, invitați surpriză și articole captivante – asta te așteaptă într-un produs editorial de neratat.

Precomandă revista de aici.

 

Îți place?
Cele mai noi