DailyRG | Lungul drum al lui Novak Djokovic către titlul de la Roland Garros. Despre piedici, eșecuri, progres, dezamăgiri crunte și triumf

Radu Marina | 6 iunie 2020

Câte o amintire pe zi din atmosfera și istoria turneului parisian.

Istoria lui Novak Djokovic la Roland Garros este, poate, cea mai bună definiție a rezistenței de orice fel. Rezistență mentală, rezistență în fața eșecului, a adversității sau dezamăgirilor. E și despre cum să te ridici  – pentru că dacă vrei un exemplu elocvent despre cum arată și cum se manifestă acea ambiție de a nu renunța despre care vorbim atât de des în tenis, cazul lui Djokovic la Roland Garros e edificator: timp de zece ani a fost mereu aproape și foarte aproape de trofeu. Simultan, și foarte departe. După ce a încasat lovitură după lovitură și înfrângeri care mai de care mai dureroase – pe care le-a acceptat răbdător și din care a ieșit, de fiecare dată, mai întărit, Djokovic a reușit, până la urmă, să-și vadă visul împlinit. 

Se spune că măreția unui campion e măsurată de rezistența acestuia în fața greutățiilor și a eșecurilor. Iar Djokovic exact asta a arătat vreme de zece ani la Paris (nu doar acolo, dar în special acolo). Când n-a fost Rafael Nadal (2006, 2007, 2008, 2012, 2013, 2014), a fost Roger Federer (2011). Când n-au fost cei doi, a avut parte de înfrângeri premature și relativ surprinzătoare, care au fost atât de dure încât l-au determinat să se gândească la retragere (2009, 2010). Când n-a mai fost nimic din toate acestea și cărțile păreau făcute pentru el (2015), a dat peste un Stan Wawrinka absolut încântător și imposibil de bătut, care i-a retezat fără milă toate șansele la titlu. Nimic din toate astea nu l-au oprit însă să creadă că, într-o zi, va fi campion la Paris. 

*

Djokovic a debutat la Roland Garros în 2005, anul în care îl vedeam pe Rafael Nadal câștigând primul titlu. A fost, de altfel, și prima oară când a trecut de turul 1 într-un Slam, învingându-l pe Robby Ginepri în trei seturi (două dintre ele, la zero), înainte de a se retrage în turul al doilea în fața lui Guillermo Coria.

Simona

Dar lungul drum al lui Novak Djokovic către Cupa Mușchetarilor a prins formă din 2006, când a urcat până în sferturi. Cumva paradoxal cu ceea ce avea să urmeze, calificarea sârbului în sferturile de finală – la doar a doua prezență la acest turneu – era cel mai bun rezultat al lui într-un Slam la acea vreme, în condițiile în care nu trecuse niciodată de turul trei în vreun Grand Slam. 

După victorii solide, la Horna, Fernando Gonzalez, Tommy Haas și Gael Monfils, în sferturile de finală Nole a dat peste Rafa Nadal, campionul din 2005. Neobișnuit cu meciurile și traseele lungi (era prima dată în cariera lui când juca atât de mult într-un timp atât de scurt), Djokovic s-a retras la 0-2 la seturi pentru Rafa.

Nadal, de altfel, avea să fie mereu un obstacol prea puternic pentru sârb în acei ani. Rafa i-a oprit turneul în trei rânduri consecutiv: 2006 (sferturi), 2007 (semifinale), 2008 (semifinale). 

În acest interval, Djokovic a reușit să-l învingă pe Nadal pe alte suprafețe (Miami 2007, Rogers Cup 2007, Indian Wells 2008). Dar nu pe zgură și nu la Roland Garros. Pentru că, multă vreme, Nadal pe zgură a fost un mare mister pentru Djokovic: în primele trei întâlniri la Paris, Djokovic a pierdut categoric, în minimum de seturi. 

În anii următori, Nole nu a mai ajuns la Nadal, dar nici n-a putut profita de faptul că sorții nu i l-au adus în cale. În 2009, Djokovic încasa prima înfrângere la Paris în fața unui jucător care nu se numește Nadal, fiind eliminat încă din turul trei, pe Court 1, de Philipp Kohlschreiber în trei seturi clare. Iar în 2010 a primit una dintre cele mai dureroase înfrângeri: Novak era întors de la 2-0 la seturi de Jurgen Melzer, în sferturile de finală. 

„Acea înfrângere cu Jurgen Mulzer din sferturi a fost, într-adevăr, foarte dificilă pentru mine din punct de vedere emoțional. Am plâns mult după acea înfrângere și am avut un moment de confuzie; nu mi-am mai dorit să continui să joc și am vrut să renunț la tenis”, povestea Nole. 

Înfrângerile din 2009 și 2010 au săpat la nivel de încredere pentru că așteptările erau foarte mari. Djokovic era clasat constant în top 3, era câștigător de Grand Slam și deja devenise un jucător foarte greu de învins pe zgură. Doar un exemplu: în 2009 sârbul ajungea în finală la Monte Carlo, joacă finală la Roma, câștiga titlul la Belgrad și mergea până în semifinale la Madrid. Înfrângerile? Rafael Nadal.

Dar, cu toate astea, Djokovic progresa și se îmbunătățea constant. Deja Djokovic părea că înțelege ce și cum trebuie să joace contra lui Rafa: era mai intens, începuse să descopere mici slăbiciuni pe care le tot pistona (reverul, crossul de rever, unghiurile scurte), era mai încrezător. 

Asta a făcut ca meciurile lor să crească în calitate și echilibru: de la înfrângeri seci și clare, Djokovic devenise un competitor absolut pentru Nadal pe zgură. Evoluția meciurilor lor arăta că Djokovic se apropie de el: în finala turneului de la Monte Carlo 2009 sârbul câștiga în premieră un set pe zgură contra lui Rafa; la Cupa Davis 2009 a repetat performanța.  

Iar meciul care a produs declicul și a schimbat într-o măsură considerabilă dinamica rivalității lor a fost reprezentat de semifinala jucată la Madrid, în 2009: patru ore și două minute, cea mai lungă semifinală Masters din Era Open, trei mingi de meci salvate de Rafa și un tiebreak decisiv. Ca să înțelegem nivelul la care ajunsese Djokovic pe zgură – într-un timp atât de scurt –  e de precizat că Rafa nu mai fusese dus într-un tiebreak decisiv pe zgură de șase ani. 

Cumulat, toate aceste mici detalii nu au făcut decât să aducă și mai multe semne de întrebare pentru Novak la Paris, implicit multă frustrare și dezamăgire. Juca atât de bine pe zgură, era atât de aproape de Nadal și totuși nu putea să depășească pragul de la RG. Ba mai mult, față de anii anteriori, pierduse devreme, la jucători mult mai slabi clasați. 

Anii ce au urmat nu i-au adus prea multe răspunsuri concrete. A devenit dominant și aproape imbatabil; saltul valoric făcut de el în 2011 e unul din cele mai impresionante din istoria tenisului. Seria lui formidabilă din acel an l-a transformat în jucătorul numărul 1: 43 de victorii la rând, 7 turnee câștigate consecutiv. Printre ele, victorii la Nadal, nu doar la Indian Wells și la Miami, dar, foarte important, la Madrid și la Roma. O finală între cei doi la Paris părea inevitabilă.

Și așa ajungem la meciul cu Roger Federer din semifinalele RG11 – o altă lovitură brutală încasată de Djokovic. Cu puține excepții, nimeni n-ar fi crezut că Federer, care venea după trei înfrângeri consecutive contra sârbului, va câștiga meciul cu Djokovic – jucătorul dominant, neînvins în 2011, care câștigase toate turneele la care luase parte în acel sezon. Dar Federer a jucat perfect în victoria 7-6, 6-3, 3-6, 7-6, iar Djokovic își vedea din nou visul oprit și trebuia să mai aștepte încă un an pentru a putea spera la un titlu. Acela a fost, de altfel, unicul Slam pe care nu l-a câștigat în 2011.

Ce a urmat apoi pentru Djokovic a fost o luptă mentală. Primise toate confirmările posibile, îl putea învinge pe Nadal și era într-o formă fantastică, deci problema nu mai era, în principal, matchup-ul. Problemele erau presiunea, așteptările și faptul că deja câștigase trei din cele patru titluri de Grand Slam, iar Parisul era în continuare inaccesibil. 

În 2012, Djokovic și-a luat revanșa în fața lui Federer în semifinale și reușea prima lui calificare în finala turneului de la Roland Garros, pe care o pierdea relativ clar în fața aceluiași Rafael Nadal. Anul următor, s-a repetat scenariul în semifinale; Nadal a câștigat de data asta greu, în cinci seturi, fapt ce l-a încărcat cu speranțe pentru anul următor pe sârb. Ca mai apoi să primească în 2014, în finală, un Nadal pur și simplu imbatabil, care l-a pus serios pe gânduri cu privire la șansele lui la Roland Garros. 

Confuz, dar deloc împăcat cu gândul că nu poate câștiga acest turneu și teribil de motivat, Djokovic a luat-o de la capăt anul următor. În 2015, aveam parte de o nouă mostră de dominație djokoviciană: titlu la Australian Open, titluri la Indian Wells, Miami, Monte Carlo (cu victorie clară în fața lui Rafa în semifinale). Titlu la Roma. 

Ajuns la Paris într-o formă uluitoare, Nole rămânea precaut în declarații și încerca să transfere presiunea către Nadal – pe care-l considera favoritul principal. Dar Nadal nu era într-un an prea grozav, iar când cei doi s-au întâlnit încă din sferturi, printr-o ciudățenie a sorților, pe Philippe Chatrier plutea un aer de inevitabil: aceea avea să fie ziua.

Motivat, într-o formă fizică extraordinară, foarte precis cu absolut fiecare mișcare și lovitură, sârbul reușea să treacă de marele lui obstacol la Paris, eliminându-l pe Rafa în trei seturi clare. Zarurile păreau a fi aruncate. Toată lumea aștepta inevitabilul, toată lumea considera că, în sfârșit, Djokovic va pune mâna pe trofeul de la Roland Garros. 

Doar că nimeni nu avea să anticipeze ceea ce avea să se întâmple în finală. Într-o adevărată demonstrație de forță, Stan Wawrinka l-a scos pur și simplu de pe teren pe Novak, după o evoluție de-a dreptul formidabilă. O lecție de forță și precizie pentru cărțile de istorie, pe care Novak n-a uitat-o, cu siguranță, nici acum. Iar Djokovic pleca, din nou, după înfrângerea în patru seturi cu Stan, fără trofeul de la Paris. 

Lui Novak îi era tot mai greu să treacă prin ceremoniile de premiere de după finala de la Paris, dar s-a întâmplat ceva în acea zi cu Wawrinka. Publicul francez, mai degrabă indiferent la eforturile lui Nole de peste ani, a decis că sârbul pierduse suficient, că-și plătise birurile și că era cazul să îi arate puțină afecțiune. Francezii au acest obicei cu challengerii care încearcă din nou și din nou să spargă zidul. Acele secunde lungi de standing ovations au fost îmbrățișarea de care sârbul avea nevoie, o manifestare de simpatie cum rar a avut parte Nole.

Cum a răspuns Djokovic? A luat-o de la capăt și a continuat să creadă că va veni și acea zi în care titlul de la Roland Garros va fi al lui. Doar că acum, cu lecțiile învățate, și-a calculat mai bine pașii și a reușit ca forma lui maximă (fizică, sportivă) să fie atinsă exact când avea cea mai mare nevoie. 

În 2016, Djokovic nu a mai trebuit să treacă prin reduta Nadal, pentru că spaniolul s-a retras în turul trei din cauza unei accidentări, înaintea meciului cu Marcel Granollers. Dar asta nu i-a ușurat munca, ci din contră, misiunea lui a devenit mai grea pe plan mental. Pentru că toată presiunea și privirile erau asupra lui și, din nou, se afla în situația din 2015, când era văzut drept favorit și cu trofeul în brațe după retragerea lui Rafa. “Dacă nici acum, atunci când?”, s-au întrebat mulți. 

Roland Garros era un must-win. Trebuia să-l câștige cu orice preț. Făcuse din acest turneu un adevărat obiectiv și reprezenta totul pentru el. Astfel că, chiar și fără Rafa, avea în față o provocare imensă căruia trebuia să-i facă față. O provocare mentală și istorică. Un prag de care s-a lovit ani de zile și pe care voia cu disperare să-l treacă. 

Mult mai matur, cu o grămadă de lecții învățate – dintre care cea mai importantă a fost aceea că în sport nimic nu e garantat – și la fel de dominant, Djokovic a ajuns, din nou, în finală – a patra a carierei la Paris. 

De data asta, pentru primul său titlu la Roland Garros, misiunea lui era să treacă de Andy Murray, cel care îl învinsese recent, în două seturi, în finala turneului de la Roma. Amintirile de la ultima finală jucată la Paris erau extrem de prezente, amintirile de la înfrângerea cu Murray erau și mai recente, iar dubiile erau și ele acolo, știind câte a avut de pătimit și prin câte a trecut în acești ani la Paris. 

Dar aceea era ziua. 

După patru seturi nu tocmai echilibrate și după o finală care, cu mici excepții, a mers doar către sârb, Djokovic era, în fine, campion la Paris. Așteptarea luase sfârșit, visul lui tocmai se împlinise, iar istoria avea să fie rescrisă: Djokovic completa Marele Slam și devenea primul om de la Rod Laver încoace care deține simultan toate turneele de Slam. Roland Garros se lăsase greu câștigat, dar și când a fost cucerit, i-a completat foarte frumos o colecție sclipitoare.

Toate astea după un drum chinuitor parcurs în 10 ani de zile în care a fost mereu nevoie de mai mult. Mai multă stăpânire de sine, mai multă maturitate, mai multă rezistență, mai multă răbdare, mai multă acceptare, mai multe căutări.

Citește toate poveștile din seria #DailyRG

Patru meciuri absolut formidabile de la Paris, cu Kuerten, Chang, Soderling și Federer

Thrillerul dintre Monica Seles și Steffi Graf din 1992 rămâne în topul celor mai intense finale de la Paris

Roland Garros, locul special al jucătoarelor din România: momentele cheie de după epoca Virginiei Ruzici. Am avut de așteptat

Roland Garros, locul special al jucătoarelor din România: performanțele istorice reușite de Magda Rurac și Florența Mihai

Gaudio – Coria, o nebunie absolută. Finala din 2004, întoarsă de la mingi de meci, a însemnat practic sfârșitul pentru Coria

Cel mai important rezultat în Slamuri al lui Andrei Pavel, sfertul de la Paris 2002, n-a mai fost, dintr-o dată, așa de important

Steffi și Martina, serva din mână la minge de titlu, și drama finalei din 1999, ultimul Slam câștigat de Graf

Grozavul sfert de finală la Paris al lui Adrian Voinea la 21 de ani, cu victorie la Boris Becker pe un traseu început din calificări

Păcatele plătite de Jennifer Capriati, dramatismul finalei vs Clijsters și cel mai lung set decisiv din istoria finalelor feminine de la Paris

Când un meci îți schimbă cariera și viața: Serena Williams – Virginie Razzano, întâlnirea care n-a avut o învinsă

Primul meci al lui Rafael Nadal la Roland Garros l-a evidențiat direct favorit la titlu

Atunci când Roger Federer a debutat într-un turneu de Grand Slam, la Roland Garros ’99, pe Suzanne Lenglen

Prima divă a tenisului: Suzanne Lenglen și impactul avut asupra tenisului, regulilor vremii și drumul deschis femeilor în sport

Îți place?
Cele mai noi

Ai ce asculta în drum spre job sau în timp ce îți faci înviorarea 🙂

Simona Halep, intervievată de Raluca Olaru, în cel mai recent episod din Players' Lounge, pe 30-0 »» https://t.co/x1vUrSgtRS