Cea mai frumoasă finală dintre toate. Fedalul de la Wimbledon 2008 e parte din sufletul și din cultura tenisului

Treizecizero | 6 iulie 2020

Se împlinesc 12 ani de la meciul considerat de majoritatea specialiștilor și a fanilor drept cel mai frumos meci de tenis din istorie

Avem trei promoții în Shop, în săptămâna în care aniversăm un an de la titlul Simonei la Wimbledon!

Probabil nu există iubitor al tenisului care să nu fi auzit de finala masculină a Wimbledon 2008. La exact 12 ani distanță, e considerat și azi cel mai bun meci de tenis din istorie și, chiar dacă perspectiva asupra a ce înseamnă „bun”, „frumos” sau „excelent” poate fi o chestiune subiectivă, semnificația culturală supremă a acestui meci-eveniment este incontestabilă. E greu să aduci în discuție un alt meci de tenis care să propună atâtea fire narative precum Federer – Nadal 2008, care să fi avut atâtea semnificații, care să fi generat un impact comparabil cu acesta. Sunt oameni care au început să se uite la tenis și să iubească acest sport datorită acestui meci. Au fost scrise sute și sute de articole despre acea finală care a făcut ca, timp de o zi, toată planeta să vorbească despre tenis, înainte de orice altceva. Carierele celor doi, oricum legate una de alta, au devenit, aproape inevitabil, conectate într-un fel unic după acea zi. Nadal a devenit cu adevărat un jucător de legendă după finala Wimbledon 2008, iar Federer a devenit cu adevărat un jucător care nu mai arăta drept invincibil. Amândoi au câștigat legiuni de suporteri după acea zi; Nadal își extindea limitele și impresiona fani noi, Federer atingea inimile unor privitori care au început să-l placă abia când l-au văzut, în sfârșit, învins.

Este, poate, punctul culminant al celei mai frumoase rivalități din istoria tenisului și primul moment în care s-a făcut un transfer de putere între cei doi titani.

Pe 6 iulie 2008, așadar, Rafael Nadal îl învingea pe Roger Federer cu 6-4, 6-4, 6-7 (5), 6-7 (8), 9-7, în patru ore și 48 de minute, un meci cu mai multe întreruperi cauzate de ploaie, care au contribuit la drama majoră din jurul finalei, și care s-a încheiat aproape în întuneric. A fost prima (și singura) oară când Nadal îl învingea pe Federer pe iarbă, o evoluție senzațională în doar câțiva ani în care Nadal avansase de la statutul de copil-minune la cel de specialist precoce pe zgură, până la cel de campion imbatabil la Roland Garros. Dar iarba rămânea teritoriul de neatins, acolo unde Federer își construia, an de an, propriile recorduri, în paralel cu dominația lui Nadal de pe suprafața roșie.

Simona

În contextul lui 2008, elvețianul câștigase de cinci ori la rând Wimbledon, între 2003 și 2007, și căuta un record de șase titluri la rând, ceea ce l-ar fi făcut primul om din Era Open care să câștige Wimbledon șase sezoane consecutive. Dincolo, campion an de an la Roland Garros începând cu 2005, Nadal începuse să progreseze spectaculos de repede pe iarbă, demontând rapid prejudecățile potrivit cărora jocul său nu e făcut să aibă succes pe suprafața verde. După două eliminări timpurii în 2003 și 2005 (a absentat în 2004), spaniolul a ajuns în meciul pentru trofeu în 2006 și 2007. Învins cu 3-0 la seturi de Federer în prima sa apariție în finala de la Londra, Nadal a dat o replică mult mai puternică în finala din anul următor, forțându-l pe elvețian la un set decisiv, eveniment considerat aproape cât o victorie morală la vremea respectivă – atât de mare era favorit Federer pe iarbă.

În 2008, cei doi se reîntâlneau așadar pentru al treilea an la rând în meciul pentru titlu de la Wimbledon. Cu doar o lună înainte, se văzuseră tot pentru al treilea an la rând și în finala Roland Garros, cea care a însemnat și cel mai clar succes al lui Nadal contra rivalului său elvețian într-o finală de Slam (6-1, 6-3, 6-0). Mulți s-au întrebat dacă duritatea acelui scor nu a contribuit la dinamica finalei de la Wimbledon, iar peste ani, Federer a admis că înfrângerea atât de clară suferită la Paris a produs stricăciuni importante în moralul său venind la Wimbledon. Altfel spus, în termeni de context, lucrurile erau impecabil pregătite pentru un meci de ținut minte.

Cei doi supergrei au început meciul cu o întârziere de 35 de minute, provocată de ploaie. Când au început, primul punct a dat tonul pentru ce avea să urmeze, cu un schimb spectaculos de 14 mingi, luat de Rafa cu un forehand în lung de linie. Confirmândul sentimentul care parcă plutea asupra finalei, cum că o surpriză sau un eveniment major este mai posibil ca oricând, Nadal a câștigat remarcabil primele două seturi, 6-4, 6-4, revenind în al doilea de la 1-4, cu o serie de cinci game-uri consecutive. În setul al treilea, norii începuseră să se adune la propriu, deasupra arenei, și la figurat, deasupra lui Federer, care a ratat patru mingi de break în game-ul șase, apoi, la 3-3, s-a văzut condus pe serviciu cu 0-40.

Când Federer conducea cu 5-4, la 16:51, ploaia a oprit meciul, forțând o întrerupere de o oră și 20 de minute. Într-o epocă în care Twitter-ul, deși lansat de doi ani, nu era ce este azi, iar rețelele sociale nu jucau rolul de „al doilea ecran” pe care-l joacă azi în timpul evenimentelor sportive majore, oamenii au rămas țintuiți de micile ecrane pentru reluarea meciului. În vremea asta, Federer s-a dus în cabinetul fizioterapeutului și s-a întins pe un pat, în vreme ce Nadal și-a refăcut bandajele la degete și a ascultat muzică.

Federer avea să spună, ulterior: „Problema mea e că pierdusem la Rafa într-un mod teribil finala French Open. M-a distrus. Așa că atunci când am intrat în finala de la Wimbledon, am gândit ceva de genul Oh, Doamne, o să fie foarte dificil! Mi-a luat două seturi să scutur senzația asta și probabil că prima pauză de ploaie m-a trezit un pic. Atunci mi-am zis că, dacă e să pierd, măcar să pierd luptând”.

Atunci când finala a revenit, s-a jucat aproape cu sufletul la gură pentru tot restul zilei. Jucând cu sabia înfrângerii asupra capului, Federer a câștigat următoarele două seturi în tiebreak, forțând decisivul. La 4-5 în setul al treilea, care a mers cu serviciul până în tiebreak, Federer a fost din nou într-o situație limită, revenind dintr-o groapă de 0-30.

Tiebreak-ul setului patru merită el însuși un capitol aparte. La rându-i, este considerat poate cel mai spectaculos și mai important tiebreak al tuturor timpurilor. Nadal a condus cu 5-2 și urma cu două servicii, și perspectiva, dacă le-ar fi luat, de a câștiga finala chiar acolo. Dar întâi o dublă greșeală, apoi un rever în fileu l-au readus pe elvețian pe serviciu. Federer a avut minge de set la 6-5, dar a trimis în fileu. Nadal a avut minge de meci la 7-6, dar Federer a servit un as. La 7-7 s-au întâmplat două puncte glorioase unul după altul; întâi, Nadal și-a făcut rost de o minge de titlu, cu un forehand perfect în lungul liniei, o lovitură excepțională, care a produs rumoare. Cu totul pe masă, cu sentimentul că înfrângerea e pe cale să se producă, cu gândul la ocaziile neluate până atunci în meci, Federer a răspuns cu propria sa execuție perfectă, un passing de rever în lung de linie dintr-o poziție dificilă, care i-a salvat mingea de meci. Plin de elan după ce ieșise dintr-o asemenea încurcătură, Federer a câștigat apoi tiebreak-ul. În doar câteva secunde, totul se schimbase. Ținând cont de miza uriașă și de încărcătura momentului, vorbim poate de două dintre cele mai mari puncte jucate vreodată în tenis.

Totuși, Rafa nu era gata. În observațiile sale din documentarul Stroke of Genius, Nadal a remarcat: „Aș fi putut să pierd finala aceea, dar nu aveam de gând să o fac eșuând în ce mi-am propus. Eram gata să lupt până la capăt. Federer putea să câștige, dar nu pentru că eu aș fi pierdut finala, ci pentru că ar fi câștigat-o el”.

Aveam, așadar, set decisiv, și totul părea posibil. Federer avea avântul celui care vine din spate și e pe val; dar Nadal nu părea că are de gând să coboare vreun pic nivelul, în ciuda faptului că avusese mingi de meci în tiebreak-ul setului patru.

La 19:53, cu scorul egal, 2-2, o altă întrerupere cauzată de ploaie avea să amâne deznodământul și să ne țină pe toți cu respirația întretăiată în fața televizoarelor. După o altă jumătate de oră în care au stat la vestiare, cei doi au revenit pe teren, cu întunericul deja dând semne de prezență. Vorbim despre ultimul an de dinaintea instalării acoperișului la Wimbledon. Mai era maxim o jumătate de oră în care se putea juca. Dacă nu ar fi putut fi încheiat, meciul ar fi trebuit, astfel, reluat a doua zi, lunea.

Familia și prietenii lui Rafa începuseră să creadă că nu o să fie ziua lui. La pauza de 2-2 din decisiv, tatăl lui Nadal, Sebastian, a spus că e sigur că fiul lui e „condamnat să piardă”. La rândul său, ajuns în vestiar în acea pauză, Toni Nadal i-a spus lui Rafa să lupte „oricât de mică ar fi posibilitatea victoriei”, presupunând, probabil, că Nadal va fi afectat de mingile de meci neluate. În autobiografia sa, Nadal scrie că Toni l-a citit greșit în acea zi, plecând de la premisa că se va repeta scenariul din anul anterior. „A fost surprins de răspunsul meu. I-am spus: Relaxează-te, nu te îngrijora. Pot să câștig. Nu voi pierde cum am făcut-o anul trecut”.

Cei doi au mers cap la cap, iar Federer a fost cel care s-a apropiat primul la două puncte de victorie și de al șaselea titlu. Conversia punctelor de break a fost, finalmente, cea care l-a costat major pe elvețian, el încheind meciul cu un bilanț de un break din 13 oportunități. La 4-4, mingea de break a elvețianului a fost salvată cu un smash de Nadal, obținut după un forehand masiv. Publicul era dezlănțuit și împărțit. Pe rând, se auzea „Roger! Roger!” și „Rafa! Rafa!”. La 5-5, Federer a ieșit dintr-un alt 15-40. Lumina se ducea cu viteză. La 6-6, Andrew Jarret, arbitrul turneului, le-a spus că vor mai juca două game-uri. Când s-a trecut peste ora 21:00, Nadal și-a ținut serviciul după un alt game greu, pentru 7-7. Aveau să se oprească la acest scor? Jarret le-a spus să mai joace alte două, ultimele.

În realitate, era mai întuneric decât se simțea la televizor, iar sistemul Hawkeye a încetat să mai funcționeze. Planul era să se mai joace maxim două game-uri, iar jucătorii să fie retrași de pe teren la un scor egal, la un eventual 8-8, informație confirmată ulterior de arbitrul finalei, francezul Pascal Maria.

Servind la 7-7, Federer s-a văzut finalmente trădat de serviciu. Deși a salvat trei mingi de break în acel game, un forehand în out la a patra minge de break i-a oferit lui Nadal break-ul mult căutat și șansa de a servi pentru titlu. Avea să fie ultimul game al zilei, indiferent dacă Nadal îl câștiga sau nu. La a treia minge de titlu, după cele două din setul patru, Federer a avut încă o dată răspuns, cu un retur de rever la care Nadal nici n-a apucat să pună racheta. Dar fusese ultimul moment grozav al lui Federer în acea zi. Două puncte mai târziu, un forehand în fileu al elvețianului punea capăt nebuniei, la ora 21:15, după aproape șapte ore de la start, ore trăite într-o tensiune extraordinară. Nadal s-a prăvălit pe iarbă. Câștigase un meci extraordinar. O bătălie istorică. Era noul campion de la Wimbledon.

În luminile blitz-urilor, cei doi s-au îmbrățișat și au participat la o ceremonie de premiere emoțională. Imaginile cu cei doi zâmbind pe beznă au sporit și mai mult farmecul acelor momente.

Nadal a câștigat cu doar cinci puncte mai mult decât Federer (209 la 204), iar conversia mingilor de break a fost 4 din 13 la el. Roger a reușit 89 de lovituri direct câștigătoare, venite la pachet cu 52 de erori neforțate; Nadal a avut un raport de 60-27. Deși a venit, ca de obicei, mai mult în față, Federer a avut un procentaj de succes la fileu mai slab decât al lui Nadal, 56 la sută (42 din 75 de veniri), versus 71 la sută (22 din 31). Finalmente, diferența a fost făcută de mingile de break și, poate, de ascendentul pe care Nadal deja și-l formase asupra marelui său rival, cu finala French Open având o contribuție majoră.

La 22 de ani, Nadal reușea astfel o dublă istorică Roland Garros – Wimbledon, considerată performanța poate cea mai dificilă din tenis; la ora aceea, doar Bjorn Borg și Rod Laver o mai reușiseră. Federer avea să o obțină și el un an mai târziu, iar Nadal a repetat dubla în 2010.

Consecința directă a triumfului de la Wimbledon a fost că, o lună mai târziu, Rafael Nadal devenea pentru prima dată lider mondial, după aproape patru ani petrecuți pe locul al doilea, oprind astfel supremația istorică de 237 de săptămâni consecutive, un record, a lui Federer. Curând aveau să înceapă, de altfel, și primele discuții și întrebări despre declinul și eventuala retragere a lui Federer, care, abia 27 de ani pe atunci, se vedea detronat din fruntea clasamentului ATP. Cum știm, elvețianul s-a întors pe locul 1 în alte trei ocazii ulterioare, două dintre aceste întoarceri pe locul 1 survenind după alte titluri la Wimbledon, în 2009 și 2012.

Dar până atunci, dinamica întâlnirilor dintre cei doi a continuat cu o altă bătălie titanică. Întâi, Federer a pus capăt „crizei”, câștigând US Open 2008 într-o finală cu Andy Murray și încheind, totuși, anul său dificil cu un titlu de Slam (elvețianul a fost diagnosticat cu mononucleoză la început de sezon; Novak Djokovic a câștigat primul său titlu de Grand Slam la AO 2008, punând capăt acolo seriei de titluri a lui Federer; Nadal a luat apoi trofeele la Paris și Londra).

Când s-a schimbat calendarul, Roger și Rafa s-au regăsit față în față în finala de la Australian Open 2009. Iar pentru fiecare părere potrivit căreia finala Wimbledon 2008 e cel mai mare meci din toate timpurile, există probabil o altă opinie, care contraargumentează că finala AO 2009 dintre cei doi a fost chiar mai spectaculoasă și mai intensă, doar că i-a lipsit un decisiv la fel de dramatic. Pentru a doua oară într-o jumătate de an, Nadal îl învingea pe Federer într-o finală de Slam în cinci seturi și părea că începe propria sa dominație. Dar brusc, sezonul său a luat o altă turnură, o combinație de accidentări și probleme personale contribuind la eliminarea sa de la Roland Garros 2009 și la absența de la Wimbledon. Scăpat ca printre urechile acului de o eliminare la rându-i suprinzătoare la Paris cu Tommy Haas (la 0-2 la seturi și minge de break în setul trei, elvețianul a găsit un winner de forehand în cross comparabil ca importanță cu mingea de meci salvată în finala Wimbledon 2008), Federer a reușit unicul său titlu la French Open, venit exact la timp ca să-i panseze marile înfrângeri suferite cu Nadal în cele două finale amintite, și să-i reclădească încrederea. O lună mai târziu, Federer își completa vara istorică triumfând și la Wimbledon, tot într-o finală dramatică, cu Andy Roddick (16-14 în setul decisiv; Roddick, care a făcut meciul vieții, a avut set și patru mingi de set consecutive în al doilea; apoi două mingi de break la 8-8 în decisiv). Era ocazia specială a lui Roger, care ajungea la 15 titluri de Slam și îi depășea recordul lui Pete Sampras. În septembrie, la US Open, Federer a ratat oportunitatea unui hat-trick de Slam-uri, ratând titlul după ce a condus cu 2-1 la seturi în finala cu Juan Martin Del Potro. Elvețianul a obținut însă trofeul câteva luni mai târziu, la Australian Open 2010, cel care avea să fie și ultimul pentru o vreme.

La rându-i, Nadal s-a întors cu forțe proaspete în 2010, an pe care îl consideră cel mai bun al carierei. A devenit primul om din istoria tenisului care câștigă Slamuri pe trei suprafețe diferite în același an calendaristic, perfomanța pe care Federer o ratase la mustață cu un an înainte. Nadal a câștigat French Open (în finală cu Soderling), Wimbledon (în finală cu Berdych) și US Open (în finală cu Djokovic), ajungând la nouă titluri de Slam la 24 de ani. Dintre toate, și cele alte zece care au urmat, cel de la Wimbledon 2008 s-ar putea să rămână cel mai prețios.

Îți place?
Cele mai noi