Ana Bogdan: „M-am săturat efectiv să pierd meciurile astea. Dar poate că mai am ceva de învățat. Și trebuie să mă dau cu capul de peretele ăla până când reușesc să-l sparg”

Adrian Țoca | 2 iulie 2022

(Londra)

„Îmi vine să-mi mușc degetele!”

Ana nici nu mai așteaptă prima întrebare și se lansează în ceea ce este una dintre cele mai pasionante explicații pe care le-am auzit după un meci de tenis. Pasionantă și încurajatoare, pentru că tot ce spune Ana mai jos – gânduri înșirate la vreo oră după înfrângerea frustrantă cu Petra Kvitova, uneori cu năduf, alteori cu umor, alteori cu frustrare, alteori cu optimism – are tot ce-ai vrea să auzi de la atletul pe care îl urmărești, de la care vrei să vezi reacția potrivită când dă de greu, de la care cauți inspirație.

Ana are dreptate: de la un punct încolo, nu mai e despre scor. „Dă-l încolo de scor!”, cum zice ea. Ce contează e „fericirea mea de a fi aici, și bucuria mea de a face puncte și de a mă lupta”. „Că de aia iubesc sportul ăsta”.

Și s-a luptat, într-adevăr. N-a reușit, deși a fost foarte aproape să împingă mingea într-un decisiv în care, la cum mergea meciul, ar fi avut șanse mari. A eșuat într-un final și a fost eliminată. Dar, într-un fel poate puțin vizibil acum, a și câștigat. Și pe lângă ea, a mai câștigat și oricine i-a receptat mesajul.

Dacă a lăsat vreodată impresia că nu încearcă suficient – și dacă s-a întâmplat asta, e, cel mai probabil, doar o problemă de comunicare și de împachetare a mesajului – Ana a reușit, în aceste câteva zile de la Wimbledon, să schimbe complet narativul acela. Ana chiar încearcă, încearcă de-i sar capacele. Caută soluții, caută căi, caută răspunsuri. Și, dacă o ține tot așa, cu siguranță că va reuși să găsească ceea ce caută.

Mai jos am lăsat practic nefiltrată întreaga conversație cu Ana de după meci, tocmai în ideea că e mai valoroasă dacă o citim așa.

*

„Îmi vine să-mi mușc degetele!

Asta este, ce să fac, nu mai poți întoarce nimic din asta. Ideea e că o să învăț din asta și trebuie să învăț. 

Ce-mi dau seama și ce realizez acum, la cald, e că trebuie să mă antrenez mai mult cu astfel de jucătoare. Să găsesc oamenii cu care să mă antrenez cu oameni care nu dau ritm. Pentru că ea nu e o jucătoare care să-ți dea ritm, cu care să poți să schimbi, să se lege ceva. Nu, pur și simplu nici n-apucam să servesc, să dau returul sau să ating mingea.

Efectiv de la începutul meciului mi-am zis că trebuie să stau acolo punct cu punct, indiferent că îmi iau bătaie cu 6-0, nu conta. Să stau punct cu punct și să mă agăț, efectiv, de absolut orice minge. Nu înțeleg de ce atât n-a funcționat la fel de bine primul serviciu ca în meciul trecut, poate n-am împins la fel în picioare, poate n-am aruncat mingea cum trebuie, poate am gândit prea mult. O să văd care a fost problema, că nu m-a ajutat serviciul.

La un moment dat în setul 2, la 5-2 pentru ea, mi-am zis: stai un pic, că eu am venit aici să joc cu bucurie și cu iubire. De ce naiba sunt stresată? Da, ok, e 6-1, 5-2, dar dă-l încolo de scor, că până la urmă nu scorul contează, contează fericirea mea de a fi aici, și bucuria mea de a face puncte și de a mă lupta, până la urmă de aia ești acolo pe teren. Indiferent cum se termină. De ce să plec acasă cu regretul că nici măcar asta n-am făcut azi? De ce nu m-am bucurat? Efectiv să joci cu iubire, că de asta faci ceea ce faci. Altfel, dacă nu mi-ar mai plăcea și nu aș mai iubi sportul ăsta, m-aș lăsa în secunda doi. 

Și din acel moment am avut o altfel de energie, o altfel de atitudine. Zâmbeam, la un moment dat și mă gândeam că îmi place să mă aflu aici. Îmi place toată atmosfera asta. Nu conta că ea dădea cu 200 la oră returul de nici nu vedeam mingea, am zis că mă agăț de fiecare punct. Și scot ce-am eu mai bun în secundele astea. Ce pot eu mai bine. Și în momentul în care reușeam să-i scot serviciul sau să servesc bine și să am ocazia să dau în următoarea minge, simțeam clar că în schimbul de mingi reușeam să o mut, să o mișc. Și când o mișcam, știam că asta era șansa mea. 

Proiect oferit de

Asta a fost, a lipsit o minge să iau setul doi. 

Și nu e ca și cum ai multe să-ți reproșezi la cele două mingi de set.

La mingile alea de set cumva am ținut un pic mai mult exteriorul, că așa îmi servise anterior, numai pe rever. În schimb, ea a servit de două ori la T, perfect. Da, normal că îți pare rău, dar asta e. 

Nu vreau să plec de aici cu supărare. Vreau să rămân cu tot ce-a fost pozitiv, cât de bine mi-am controlat stările în primul meci, cât de bine m-am controlat azi, că era 6-1, 5-1. Că toată lumea ar fi zis, gata, îmi iau bagajul și plec acasă. Mi-am zis, stai puțin că tu ești încă aici, nu în vestiar. Tu încă ai de muncit, pune mâna și muncește. 

Mă doare că n-am mers mai departe. Că e normal să-ți dorești să stai mai mult la astfel de turnee. Dar am zis, ok, la anul. La anul, și la anul, și la anul, până când mă va ține corpul. 

Serveam în primul set, îmi zic, ok, dă mai tare. Când dădeam mai tare, ea dădea și mai tare. Zic, ok, nu mai dau tare (râde). Hai să dăm slice. Am dat slice exterior cu primul, un serviciu super bun, s-a întins, efectiv, s-a agățat, și a dat crossul ăla scurt. Zic, of, fir-ar, bine, dau corp. Adică tot setul 1 am încercat să găsesc soluții. La fiecare punct am căutat soluții. Că n-a fost în favoarea mea, asta e, a fost mai bună ca mine. Setul 1 și chiar în setul 2 a jucat fără greșeală. Dădea numai colțuri, linii, servicii, ași. 

E greu să-ți păstrezi liniștea când ea lovește așa?

Nu ești chiar liniștit. Îmi ziceam eu, fii rea, aleargă, mișcă-te. Fii activă. Dar nu cred că-s singura jucătoare căreia îi e greu să joace cu cineva care nu dă ritm, care vine și-ți bubuie în colțuri. Trebuie să te agăți de retururi, s-o scoți cumva. Și să nu intri în panică. Mă mir, pentru că înainte, în astfel de momente, intram în panică. Totul era aoleu. Azi n-a fost aoleu. Am zis, ok, accept. Că și eu, la rândul meu, pot să am o zi ca asta, când îmi intră absolut totul. Așa că stau aici, cu fruntea sus, până la final. 

Și atitudinea asta e un câștig, nu?

Da, eu nu vreau să iau ca pe ceva ce am pierdut. Pentru că am învățat foarte multe din turneul ăsta. Și cred că dacă voi continua să fac acele exerciții de mental, dar așa, în fiecare zi, la un moment dat tot îți vine vremea, îți vine momentul. Trebuie să stai acolo, că tenisul nu-ți dă ție când vrei tu, așa, eu mă duc la turneul ăsta, gata, e al meu. Nu, trebuie să stai acolo. Și la un moment dat ți se leagă lucrurile. Și când ți se leagă, ai altă încredere. Le simți altfel. 

Și la un moment dat îți va veni rândul să câștigi unul din meciurile astea dramatice pe care le tot joci. 

Da. Și pe care le-am tot pierdut. Zic, dar m-am săturat efectiv să pierd meciurile astea. Dar poate că încă n-am găsit soluția. Poate că mai am ceva de învățat. Și trebuie să mă dau cu capul de peretele ăla până când reușesc să-l sparg. 

Ai simțit la un moment dat că ai găsit soluția?

Să-mi iau picioarele la spinare și să alerg după fiecare minge. Chiar dacă mi se părea la un moment dat că e imposibil să găsesc unele mingi, dar îmi ziceam du-te la ea. Pune-o dincolo. Pune mingea dincolo! Să mai treacă o dată fileul, că nu știi niciodată. Îi sare prost, nu se așază bine, dă cu rama, n-o vede bine. Tot timpul trebuie să dai o minge înapoi, cu una mai mult ca cealaltă.

Ți s-a părut că se panichează un pic și ea?

Da, am văzut-o că era un pic. Și am simțit-o, și am și profitat de momentul în care nu i-a mai intrat primul. Atunci am zis că asta e șansa. 

Ai avut mult contact vizual cu oamenii din boxa ta.

Întotdeauna îmi place să am contact vizual cu persoana care-i acolo în tribună, că îmi dau energie, îmi dau încredere, și eu am nevoie de lucrurile astea. Chiar dacă pe teren ești singur și la un moment dat trebuie să găsești soluțiile singur. Dar faptul că ei au fost acolo a contat enorm. 

Faptul că tata e acolo îmi transmite putere. El m-a antrenat atâția ani și atât de bine mă cunoaște, încât e ca un stâlp pentru mine. El e sursa mea de putere. Și faptul că îl vedeam acolo, ziceam, da, pot. Sper să le permită timpul să mai vină și la alte turnee cu mine. 

Și vreau să continui pe calea asta. 

La un moment dat văzusem o poză care m-a inspirat foarte tare. Și în momentele de genul ăsta mă gândesc la ea. Era un om care săpa într-un perete, iar în spatele acelui zid era un diamant. De partea cealaltă era un alt om, care săpa într-un alt perete, la fel, cu un diamant. Omul din stânga a săpat, a săpat, a săpat și a abandonat misiunea. Pe când celălalt care a săpat ani de zile, la un moment dat și-a găsit diamantul. Și atunci fix asta simt că mi se întâmplă mie. E ca și cum mă dau cu capul de un perete. Și eșecurile astea-s dureroase, că dacă pierdeam cu 6-1, 6-1 era ok. Dar atunci când sunt meciuri de genul ăsta, la fel ca și cel cu Badosa, înfrângerile astea sunt… E atât de puțin. Trebuie să merg înainte. La un moment dat o să vină. 

„Nu am antrenor momentan. Îmi caut. Încerc să găsesc și să apară omul potrivit care să-mi ofere informațiile necesare să mă ducă la nivelul următor. Am avut câte o etapă în carieră și fiecare om care a apărut mi-a arătat ceva. Acum simt că e o altă etapă și trebuie să găsesc pe cinev care să mă ajute să mai fac un alt pas.”

Foto: Profimedia Images

DRIVEN este o serie editorială oferită pe 30-0 de Porsche. De-a lungul anului, citește interviuri, analize și reportaje clasice 30-0 cu și despre jucătoarele de top din România și nu numai.

 

*

Abonează-te aici gratuit la noul nostru newsletter de sport – pentru comentarii și idei despre momentele relevante din sport și despre personajele care contează cu adevărat! De până la 4 ori pe săptămână, ATLT la 8 dimineața, la cafea

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Cele mai noi

Madison Keys, care a câștigat acest turneu cu trei ani în urmă, o elimină în optimi la Cincy pe numărul 1 Iga Swiatek, 6-3, 6-4.

Și ce fain gestul acelei voluntare care a consolat-o pe Iga în drumul către vestiar.