Am fost la Wimbledon Champions Dinner ca s-o vedem pe Simona intrând nu doar în clubul, ci în inima Wimbledonului. “Poți să-i spui, când o mai vezi, că inspiră oamenii?”

Articol apărut în publicația Simona, al doilea Slam. Povestea de la Wimbledon (disponibilă pentru comenzi aici).

Comandă revista pentru mai multe articole ca acesta și susține, astfel, jurnalismul 30-0.

Suntem la sfârșitul unei zile de neuitat; Simona a câștigat azi Wimbledon și între timp s-a făcut prea devreme ca să pricepem ce moment istoric trăim. Îmi petreceam primele clipe de respiro ale zilei alături de câțiva colegi din presa străină, la rândul lor bucuroși de bucuria noastră, atunci când a venit mailul: “We invite one journalist from each of the singles Champions’ nations to come and enjoy (as well as cover) the Champions Dinner tomorrow night, and wondered if you’d like to come?“

Wait, what?! 

Cred că a fost un prim moment în care am început să înțeleg mai bine ce se întâmplase, de fapt, în acea zi. Urma faimosul bal al Wimbledon, unde Simona urma să fie vedeta serii, și, pentru că eram dintr-o “Champion’s nation”, aveam oportunitatea de a fi prezent. 

“Would you like to come and represent the Romanian media?”, se încheie mailul și mi-am adus aminte de imnul din 2014, când, la fel, am realizat ce la ce eram martor abia când mecanismul implacabil al unei ceremonii oficiale se pusese în mișcare și ne includea și pe noi. În 60 de secunde, cât mi-a luat să verific ce presupune anularea unui bilet de avion către casă deja checked-in, confirmarea era trimisă.

22 de ore mai târziu, mă regăseam în măruntaiele Clubului Însuși, o șansă rară de a vedea din interior o mică parte a Aparatului (așa cum a numit Brian Phillips mașina organizatorică impecabilă de la Wimbledon, într-un articol grozav, pierdut prin măruntaiele Google). La All England Club se taie iarba la milimetru, se bea șampanie la prânz, pe o colină cu nume schimbător, și se păstrează zeci de costume de ocazie într-un dressing room mare și arătos ca un apartament prezidențial.

Abia s-a terminat finala masculină, probabil că Novak Djokovic nici n-a ajuns la vestiare, și abia ce-mi trag sufletul, după ce am alergat de pe Centre Court. Programul e riguros până la virgulă. Un oficial media netulburat de agitația din jurul nostru îmi deschide calea, cu un badge minune, către Zona Unde Nu Intri. Înțelegi repede de ce: la fiecare filtru de pază sunt oameni sigur aduși din filmele cu agenți secreți, cu totul diferiți de stewarzii de pază vizibili pe afară. Sunt incredibil de politicoși și de intimidanți, în același timp. Dăm să trecem, după ce primim clearance, doar că imediat vine și anularea lui: “Wait!” Omul se înfoaie brusc, ne înfige un braț vânjos în cale și ne explică de ce trebuie să nu ne mișcăm de pe loc. Tocmai ce a primit prin cască informația că există o șansă, mică, dar există, ca Ducesa de Cambridge, care tocmai ce decernase, în premieră pentru ea, trofeul de simplu, să treacă exact pe unde ne regăsim noi acum.

Ducesa de Cam… Pff. Totul pare realmente rupt dintr-un film care a înlocuit realitatea de mai devreme. Dar și realitatea de mai devreme – Centre Court și finala istorică Djokovic vs Federer – tot dintr-un film părea. Care înlocuise realitatea de sâmbătă, cu titlul Simonei. Care, stai, bătuse orice film.  

Ducesa de Cambridge s-a decis între timp că nu are treabă în vecinătatea noastră, așa că putem avansa. După alte două filtre și câteva uși masive, ajungem la destinație. Încap pe mâinile unor distinși domni, care mă măsoară din cap până în picioare. Dintr-o dată, am fost elevat de la unul dintre sutele de jurnaliști de aici la statutul de Asset prețios, care trebuie escortat, îmbrăcat, împachetat și livrat în condiții impecabile la Bal. Oamenii și convențiile lor uneori amuzante. Sunt același, dar, dintr-o dată, sunt privit altfel.

Realizarea acestui gând mă relaxează. Nu mai am de ce să mă stresez, o să fie bine. Vine prompt o cămașă un pic cam largă. Try this on, Sir. Apoi o a doua, care vine ca pe comandă. Very well, Sir. Apoi sacoul, pantalonii, papionul, toate, ca scoase din cutie, la propriu. Do you also need shoes, Sir? Yes, I need. Nu era nimeni pregătit pentru așa ceva. Nu-ți împachetezi lucruri pentru Balul Wimbledon, just in case! So, yes, I will need your shoes, dragă Wimbledon. And your socks! No worries, Sir.

Apuc să mă uit în cameră. Câțiva metri de mine e Ivan Dodig, campion la dublu mixt, actualmente în chiloți și în frac, și el în mod evident nepregătit. Dar Clubul are o soluție la orice. În câteva minute, hainele în care venisem sunt frumos împachetate, un contract, semnat, iar eu sunt gata de Bal. Și nici situația neanticipată de Aparat, cea în care Asset-ul va trebui să plece de la Bal direct la hotel, iar de acolo, direct la aeroport pentru un avion de dimineață pe care încă nu l-a identificat și nu l-a cumpărat, nu-i încurcă cu nimic. Un domn angajat al clubului va prelua costumul de la hotel, după plecarea mea de acolo. Firește. Deranjul pe care și-l asumă acești oameni impecabil organizați nici măcar nu mă mai miră. 

Omul de la Media vine să mă recupereze și ieșim pe altă parte, de data asta. “Poate te alegi cu niște scandări din partea fanilor“, râde el, arătând întâi către mulțimea numeroasă care-l așteaptă pe Novak să prezinte trofeul, apoi spre podul pe care trec jucătorii și pe unde trebuie să o luăm și noi acum. „This is going to be awkward„, se amuză el.  

Dar fanii și-au păstrat strigătele pentru Nole, așa că ajung în Media Room să-mi iau lucrurile. Courtney râde cu poftă când mă vede schimbat și echipat și mă îmbrățișează de plecare. “Shaaarp! You look like the new 007, man!”. Pentru o clipă, mă copleșesc iar toate emoțiile, dar energia cu care îmi urează să mă bucur de ocazie e molipsitoare, așa că decid că, orice ar fi, trebuie să mă bucur. Să uit de stres și de toate problemele și gândurile din afara momentului. Just enjoy the moment. This is a chill year. 

*

Guildhall este într-o altă parte a Londrei, ajungem acolo în mai bine de 40 de minute cu una dintre mașinile turneului. Vom fi primiți într-o clădire de tip Grade 1, adică de interes excepțional pentru patrimoniul Londrei, oraș pentru care a servit drept sediu de primărie pentru sute de ani. Construcția a început în 1411 și a fost desăvârșită 29 de ani mai târziu; e singura clădire de piatră non-bisericească ce a supraviețuit până în ziua de azi în Londra, dacă sunteți interesați de genul ăsta de detalii. La capătul străzii, un pâlc de fani de ocazie.

Ocolim, intrăm în piațeta din fața clădirii, unde suntem livrați direct pe covorul roșu. Câteva perechi de hostesse îți fac cale spre sala de recepție. Ok, let’s do this! Șampania calmează orice urmă de emoție, dar, paradoxal, realizez că nu am niciuna, oricum. Să fii din țara campioanei de la simplu ajută, atât ca stare, cât și la conversații. Orice discuție a început prin a fi felicitat călduros pentru Simona, ca și cum aș fi contribuit eu cu ceva. Însă e un sentiment foarte plăcut să vezi impresia puternică pe care le-a lăsat-o noua campioană de la Wimbledon acestor oameni.  

Se fac poze cu trofeele și se schimbă impresii. Sunt aici Rod Laver, la fel de energic cum îl vedem în toate aparițiile, Manolo Santana, Tim Henman, Barbara Schett, Anne Keothavong, Daniela Hantuchova, Su-Wei Hsieh, Marion Bartoli, Max Mirnyi, Xavier Malisse, o serie de vedete locale, fotomodele, personalități tv, oameni de afaceri, o mulțime de juniori, campionii de la wheelchair tennis. Campionii au, fiecare, mai mulți invitați. Darren Cahill își face pentru puțin timp apariția în cameră. O salutăm pe Virginia Ruzici, care ne spune că a început să simtă că Simona va câștiga titlul după ce a văzut-o cum a jucat cu Victoria Azarenka, în turul al treilea, și că este absolut încântată de nivelul de joc pe care l-a atins Simona. 

După o oră, un announcer invită audiența să se mute în Great Hall, o splendoare arhitecturală medievală care poate găzdui până la 900 de oaspeți. Pe timpuri a găzduit procese, acum găzduiește evenimente de toate soiurile. Mixul de vechi și nou e spectaculos: tavanul boltit, vitraliile și sculpturile din lemn ale lui Gog și Magog vin la pachet cu o instalație de sunet impecabilă, monitoare pe care să urmărești transmisia întreruptă ocazional cu fotografii și video-uri de la Wimbledon, și multiple camere tv care asigură producția din cât mai multe unghiuri. 

 

Nu e un Bal, propriu-zis, ca în filme, cu dansuri de societate. Invitații și-au ocupat cele 31 de mese – campionii de la simplu au stat împreună la masa 1; Simona, însoțită de echipa și de familia ei – și s-au bucurat de un cvartet care a început seara cu o reinterpretare emoționantă a Heroes, cântecul lui David Bowie, și au anticipat finalul ei cu o altă reinterpretare, de data asta pentru Nessun Dorma. Tood Woodbrige, perfect ca maestru de ceremonii, e cel care a făcut onorurile. Alături de Luminița Paul, am stat la aceeași masă cu un grup consistent de jurnaliști britanici și soțiile lor, care ne-au chestionat, aproape toată noaptea, câte și mai câte despre Simona. Cel mai des răspuns pe care l-am dat a conținut „genuine„.

Precedată de proiectarea unui film-metaforă-de-tipul-Nike, care i-a prezentat parcursul către titlul la Wimbledon, Simona a intrat în sală cu trofeul în brațe, a urcat pe un podium și l-a arătat invitaților cu un zâmbet larg. S-a descurcat impecabil cu toți ochii pe ea. Era imposibil să nu te bucuri sincer pentru ea. Novak i-a urmat ceva mai târziu, și nu ești singurul care observă o diferență: “La Simona, primirea a fost mai călduroasă”, îmi spune unul dintre colegii britanici.  

 

La interviul cu Todd Woodbrige, l-a corectat pe australian când a venit vorba de cifra de spectatori care au primit-o pe National Arena după titlul de la Roland Garros: “N-au fost 10 mii, ci 25 de mii. Cred că vor fi mai mulți acum“, a spus ea, obținând râsete din partea audienței. “Abia aștept să împart acest moment cu oamenii din țară. Ador să fiu acasă și ador să fiu aproape de românii mei, pentru că m-au susținut mereu și mi-au dat o energie pozitivă”. Miercuri seara, va avea o ocazie să fie alături de ei. Iar românii ei își arată și ei susținerea: Steaua României, port-drapel la Tokyo și o energie colectivă foarte frumoasă în ultimele zile.

Când li s-a alăturat și Novak Djokovic pe scenă, Woodbridge i-a spus Simonei că are oportunitatea să mai câștige alte câteva Slamuri. “Ei bine, sper să fac asta”, a răspuns Simona. “Trebuie să-l întreb pe el cum a reușit. Dar știu că implică multă muncă”, a adăugat ea indicând spre Nole, și felicitându-l pentru toate reușitele.

Novak i-a răspuns în aceeași notă, repetând ce îi spusese și la masă: că e impresionat cum a răspuns Simona unei provocări imense în prima ei finală de Wimbledon. “Simona a arătat de ce este o campioană atât de mare și cu certitudine îi urez mult succes pe mai departe. Are tot ce-i trebuie pentru asta. Are jocul, are spiritul de luptă, acum are și experiența. Și e grozav să vedem că două țări atât de mici precum România și Serbia, țări vecine, se descurcă atât de bine în tenisul mondial“. “Domină chiar, putem spune“, a adăugat Woodbridge.

Curând, cei doi campioni coboară de pe scenă și sunt asaltați de cereri de fotografii din sală. E finalul unei seri speciale, o seară cum nu știm când sau dacă… Nu, de fapt, în acești ani nu mai e cazul să ne lamentăm. Chiar nu mai e. Poate că nu știm sigur dacă va mai fi una. Dar știm cu certitudine că sunt șanse reale ca asemenea ocazii să se tot repete. Știm că suntem pe mâini bune. Iar asta e un sentiment al naibii de liniștitor. 

 

***

E 2 dimineața, Londra e tăcută și îngândurată. Am plecat de la Guildhall, iar una dintre cele peste 50 de mașini oficiale ale turneului care răspândesc prin oraș o parte dintre invitații la Bal se chinuie să se decidă la o direcție. Doamna care o conduce are de făcut o alegere. Pe de o parte, a primit de la supervizorul ei niște instrucțiuni clare de urmat în ce privește ordinea traseului, iar eu, în spiritul zilei, eram beneficiarul lor. Pe de altă parte, are în mașină un domn ușor bully, care nu suportă ideea de a ajunge el ultimul acasă. “Bloody hell, nu vreau să fac turul Londrei acum! Brixton e mult mai aproape decât Earl’s Court”. Gentlemanul agresiv, însoțit de un tată ușor surd, care mă chestionează de zor despre Simona Halep și care încearcă să-l convingă că nu e nicio grabă, își impune până la urmă punctul de vedere. “Dad, sleep in the back, all right!”, strigă el răstit. „I got this”.

Femeia de la volan tace jenată, tatăl adoarme curând, iar mașina înaintează în noapte ca să-l livreze mai repede pe gentleman la somn. 

“Te rog să mă scuzi, să știi că nu toți englezii sunt așa”, începe ea, după ce rămânem, într-un final, singuri. Știu. Șoferii parcului auto de la Wimbledon sunt cu toții oameni respectabili, care au avut sau încă mai au o carieră frumoasă în alte domenii și care fac asta de plăcere, unii dintre ei de ani și ani. Doamna din poveste îmi spune cum l-a dus acasă pe Rafael Nadal într-un alt Wimbledon, și cum Rafa e atât de politicos și de binecrescut și cât de frumos i-a vorbit și cu câtă modestie și naturalețe s-a comportat. “Simona e la fel ca Rafa”, îi zic eu. “She is, isn’t it? Such a lovely girl. I thought she is such a wonderful story! The gentleman from earlier should take a page out of Simona’s book“, răspunde ea, într-o suflare. 

Discuția se însuflețește, iar doamna îmi povestește că a văzut finala Simonei împreună cu soțul și că ai fi putut să simți încă de la intrarea pe teren că ea va câștiga. “Când i-am văzut privirea la intrare, am fost atât de impresionată. Pentru mine, a părut ca și cum a apăsat pe un buton și a trecut la nivelul următor”, spune ea. Dă semne că știe destule despre Simona sau, cel puțin, că știe multe despre tenis. Mă întreabă ce cred că s-a întâmplat ca Simona să atingă acel nivel exact la momentul potrivit, așa că îi povestesc câte ceva din drumul Simonei: urcarea, anii de îndoieli, criticile, șocurile încasate în 2017, demnitatea cu care le-a primit, felul în care a ieșit mai puternică din toate acele încercări. Îi spun că și-a acceptat în mod public defectele și nereușitele și că asta i s-a întors înapoi ca o superputere. Că și-a pus pe tavă sufletul. Că mie mi se pare că victoria ei cea mai mare nu e pe teren, ci în afara lui, pentru că a reușit să se schimbe și să-și învingă temerile și toate stările care o frânau. Doamna, mamă de băiat perfecționist până la chin, suspină amar și înțelege.

Aproape am ajuns la hotel, trebuie să ne despărțim. În câteva ore voi fi plecat, via Zurich, pe singurul traseu disponibil care mă putea aducea acasă la ora necesară pentru următorul proiect, iar această zi-mamut, începută sâmbătă dimineața, urma să se termine luni seara, alături de prietenii din echipa Treizecizero și Lead. Experiența a fost atât de intensă. Și de glorioasă.

Mă întreabă de ce mi se pare mie atât de importantă schimbarea din afara terenului a Simonei. Pentru că știu că e cea mai grea dintre toate, îi răspund. Pentru că am avut norocul să-mi fie ușor să o înțeleg pe Simona în anii ei de început în tenisul mare, când puțini știau de unde să o apuce, pentru că m-am luptat cu obstacole autoinduse asemănătoare, și pentru că o găsesc un exemplu de urmat pentru mine și pentru mulți.

“She is! When you’ll meet her next, can you please tell her she is such a inspirational figure? Thank you!”.  

 

Fotografii: AELTC