Dacă respiri, ești bine. Ce îl mână în continuare în luptă pe Horia Tecău

Treizecizero | 4 martie 2020

Simona

„Când te retragi?” e o întrebare pe care o aude orice jucător de cursă lungă. Dar Horia Tecău vrea aurul olimpic.

De Diana Bădica
Fotografii de Alex Gâlmeanu

Text publicat inițial în DoR#39, care poate fi comandat de aici.

Horia Tecău merge în spatele gardianului care însoțește jucătorii la vestiare la finalul meciurilor. Se oprește din când în când pentru autografe. Unii oameni îl felicită, alții îl întreabă ce înălțime are. Băiatul care mai devreme lovea mingea verde aprins cu 200 de kilometri la oră, aici, pe culoarul dintre terenurile de tenis, pare timid. Răspunde încet și ridică privirea la fel de încet. Zâmbește doar pentru câteva secunde. Nimic de pe chipul lui nu arată rezultatul meciului.

E 4 iulie. Afară sunt în jur de 30 de grade Celsius și e trecut de ora patru după amiaza. Pe tricoul alb are pete mari de transpirație după o oră și douăzeci de minute de joc. Duce în spate geanta cu rachete racordate special pentru el, jucătorul român de tenis la dublu de 1,93 m, 90 de kg și 35 de ani care tocmai a câștigat primul meci la Wimbledonul din 2019.

Dacă ar termina acum cu tenisul, Horia ar fi împăcat cu el. La vârsta lui, alți jucători s-au retras deja, dar îi vine rar gândul aceasta în minte. E ceva care apare mai clar când se accidentează. Joacă tenis de pe la șase ani. Ziua lui se împarte între planificarea obiectivelor și identificarea soluțiilor, antrenamente și zboruri. E departe de familie și prieteni în majoritatea timpului. Vrea să se așeze locului, să împărtășească din experiența lui celor aflați la început de drum. 

A câștigat trei turnee de Grand Slam, la dublu și dublu mixt, a fost numărul 1 mondial și campion la Turneul campionilor – are toate motivele să se oprească.

Doar medalia de aur la Jocurile Olimpice îi lipsește. 

În 2016, la Rio, a luat argint în proba de dublu masculin, împreună cu Florin Mergea, prietenul lui din copilărie. Bucuria câștigului mai mic a fost mai mare decât tristețea ratării primului loc. De fapt, medalia de argint e tot un câștig. Înseamnă că ești a doua cea mai bună echipă din lume, că ești înaintea câtorva sute de echipe din lumea întreagă. Pentru un jucător de tenis, perspectiva din care privește e lucrul care face diferența între evoluție și regresie. Dincolo de Jocurile Olimpice, Horia împarte terenul cu olandezul Jean-Julien Rojer, Juls, cum i se spune. Clasamentul ATP la dublu la final de 2019 cuprinde aproape 2.000 de jucători. Pe locul șase apare numele lui Horia.

Așa că nu vrea să se retragă. Și-a ales un sport în care mereu rămâne ceva de învățat, însă probabil în niciun alt sport nu se întâmplă să simți atât de des înfrângerea ca în tenis. Săptămână de săptămână sunt meciuri de jucat, nu există sezoane ca la fotbal – ai un an competițional care durează aproape un an calendaristic. E doar o mică pauză în noiembrie-decembrie. Te oprești dacă te accidentezi sau nu vrei să joci, ceea ce li se întâmplă rar celor din Top 50.

La Wimbledon, unde m-am dus să-l văd jucând, șase echipe vor fi înfrânte: nu contează dacă în primul meci sau în finală ori dacă într-un meci de 50 de minute sau de patru ore jumate – contează că sunt șanse mai mari să fii învins decât învingător. 

Horia știe azi că a pierde e parte din drum. Se simte mai echilibrat emoțional, dar mai provocat fizic. Din 2003, când a trecut la profesioniști, a adunat aproape 450 de victorii și 250 de înfrângeri, deci a fost învingător și înfrânt de atât de multe ori, încât nu mai arată pe chipul lui rezultatul meciului. Oricum, între „a face” și „a arăta”, va alege întotdeauna „a face”. Îmbătrânirea îl interesează mai puțin decât uzura fizică. Până acum câțiva ani, avea antrenamente mai lungi, dar acum e în căutarea celor mai potrivite exerciții prin care să ajungă la aceleași rezultate într-un timp cât mai scurt. Face orice ca să evite inflamațiile tot mai dese. Uneori, când merge la gimnastică medicală se întreabă și el ce se întreabă cei care-l urmăresc – „Horia, când te retragi?” –, dar asta este o întrebare pe care o poartă cu el orice jucător de cursă lungă, iar în vară urmează Olimpiada de la Tokyo. 

„De fiecare dată când apare [întrebarea] trebuie să găsești în tine ce-ți dorești cu adevărat”, mi-a spus toamna trecută. „Acum eu sunt în momentul în care mă îndrăgostesc din nou de tenis și de plăcerea de a juca sănătos, și de a merge, și de a fi competitiv, și de a juca la Wimbledon meciuri din astea dramatice, și de a mă antrena, și de a încerca să trăiesc lucrurile astea din nou și asta mă motivează să mai încerc, să fiu acolo, și atunci renunț la întrebarea asta.”

În 2018 a avut ruptură pe fascia plantară a piciorului drept, o structură de rezistență a corpului care conectează călcâiul cu degetele de la picior. El, un om care aleargă zilnic, abia putea să pășească. 

Atunci s-a întrebat mai des când se retrage, dar s-a refăcut și pentru că n-a fost singur. Când ești accidentat patru luni, „să vină partenerul la mine și să-mi spună: «Horia, du-te și fă-ți recuperarea, ia-ți cât timp ai tu nevoie, trei luni, patru, șase-opt luni, ia-ți cât timp ai tu nevoie ca să fii fit din nou, nu te grăbi să revii în circuit de teamă că nu joci, că pierzi puncte sau că eu m-aș duce să joc cu altul, te aștept aici. Când ești gata, vii înapoi și reluăm jocul.»” 

Așa a făcut Juls, l-a așteptat. 

**

Echipele de tenis la dublu au un punctaj care se reflectă în clasamentul pe echipe, dar fiecare jucător are și un punctaj propriu care trebuie îmbunătățit în vederea menținerii în top și a calificării la Turneul Campionilor sau la Olimpiadă. Punctele se atribuie în funcție de cât de departe ajungi într-o competiție și de tipul turneului, care poate fi de maximum 250, 500, 1.000 sau 2.000 de puncte – un Grand Slam. Punctele sunt extrem de importante, dar loialitatea este lucrul pe care Horia îl prețuiește cel mai mult în tenis.

„Asta e mai important decât a merge și a câștiga la Monte Carlo, săptămână de săptămână să fii acolo, pe podium, dar să nu ai lucrurile astea”, mi-a spus. „Poate să ai parteneri diferiți și să nu înveți toate lucrurile astea, să câștigi doar prin abilitățile tale sportive sau să-ți fie date așa niște șanse să câștigi, cum ar fi să câștigi la loto, dar tu să nu știi ce ai făcut ca să ajungi până acolo și atunci e posibil să strici tot foarte repede sau să nu înțelegi nimic.” 

Poate tocmai de aceea echipele care ajung în top sunt echipe sudate, unde partenerii se așteaptă și se susțin în caz de nevoie, cum o fac americanii Mike și Bob Bryan, gemenii identici care sunt echipa cu cel mai mare palmares la dublu din istoria tenisului și unii dintre cei mai premiați sportivi din SUA. Anul acesta împlinesc 42 de ani și se vor retrage în vară, după US Open. Dar ei, ca și Horia și Juls, sunt un tip de echipă rar întâlnit, deoarece există mai degrabă jucători de dublu care joacă, de fapt, simplu pe terenul de dublu. Își văd de jocul lor, fără să aibă o comunicare cu partenerul. Unul joacă pe stânga, celălalt pe dreapta, își stabilesc pozițiile în teren pentru că e obligatoriu să o facă, dar asta e tot. 

Câștigi ușor în fața unei astfel de echipe. 

Tenisul la dublu presupune mai mult decât a aduce doi tenismeni împreună pe un teren cu o lățime de 2,74 m mai mare decât cel utilizat la simplu. Tenisul la dublu nu e un sport singuratic, cum spune Andre Agassi despre ce-a jucat el timp de 20 de ani. 

Horia a avut puțini parteneri până acum. Îi place să fie statornic și să construiască împreună cu celălalt o relație, apoi un plan de bătaie. Un plan care înseamnă să învingă fiecare echipă din competiție, să câștige minge după minge, pas cu pas până la ultimul punct din ultimul set. Până la trofeu. Un plan care presupune să știe că se poate baza pe partener, chiar și când are o perioadă mai proastă ori o accidentare.

Loialitatea e valoarea pe care Horia și Juls și-au construit relația și care îi face o echipă solidă în circuit. Au câștigat Wimbledon în 2015 și US Open în 2017, pe lângă alte 20 de turnee ATP. La dublu e ca într-o relație de cuplu. E nevoie ca puterea să alterneze, deciziile să fie luate când de unul, când de celălalt. Nici o relație nu merge dacă unul ia în mod constant 70% din decizii, iar celălalt restul. Atunci când partenerii de dublu stau cu mingile strânse în pumni ori la gură sau când cel de lângă fileu face semne din degetele mâinii de la spate, echipa își stabilește strategia – în ce parte a terenului să plece serviciul, unde să lovească celălalt. 

Horia e considerat stânca echipei, omul care își încurajează partenerul din priviri, care în 15 secunde îl calmează și motivează pe celălalt, stabilind și strategia. Orice secundă de enervare poate influența jocul. Te cerți cu arbitrul, te deranjează grimasa adversarului, ai pierdut primul serviciu, ai pierdut starea de flow, game-set-match.

Horia avea 30 de ani atunci când a câștigat primul Grand Slam, la Wimbledon. Dar, ca să ajungi aici, e nevoie să știi că un meci e doar un meci, tu ești cel care-i dai importanță. La ieșirea din vestiarele arenei centrale de la Wimbledon stă scris „If you can meet with Triumph and Disaster and treat those two impostors just the same” – asta e mantra pe care și-o repetă un tenismen de cursă lungă zi de zi ca să reziste în circuit. 

Indiferent că au câștigat sau au pierdut, spune Horia, important e să se întoarcă după și să analizeze. „Ăia sunt centimetrii pentru care ne antrenăm, uneori antrenamentul e mental sau de execuție, de pauză, dar se poate întâmpla așa și să pierdem meciul. La fel, după ce s-a încheiat meciul, mă întorc la mine. Horia, jucătorul de tenis a pierdut meciul sau a învățat ceva din meciul ăsta, deci tot e o experiență câștigată, dar nu merge mai departe să joace următorul tur.”

 Râde și-i sclipesc ochii căprui-verzui. 

„OK, și ce s-a întâmplat? Eu în continuare sunt bine, liniștit, aici, înăuntru.” Duce mâna la inimă. „Care-i problema? Respir, sunt bine.” Respiră, deci poate merge mai departe.

Horia și Juls au ajuns în punctul în care se antrenează pentru momentele în care le scade concentrarea în timpul meciului. Cele mai multe dintre meciurile pierdute sunt pierdute la un scor strâns. Lui Horia îi este remarcat serviciul impecabil și capacitatea de concentrare. La meciurile lui, auzi oamenii din tribune strigând „Good serve!”, „What a man!” și câte un „Hai, Horia” răzleț. Din players’ box, fizioterapeutul strânge pumnul la câte un punct câștigat și își exprimă încântarea în română: „Bine, bă, băiatule!”. 

***

Când mergi la un meci, înțelegi puțin din structura demografică a locului. Numărul în creștere al migranților români determină și creșterea numărului de spectatori în tribună. Însă Horia jucătorul rămâne doar în mintea spectatorilor, deoarece meciurile ajung rar la cei de acasă, din fața televizorului. Uneori se întâmplă ca, intrând pe teren după un meci la simplu, să vezi că operatorii se retrag. Intri pe teren, iar camerele se închid. 

Cine s-ar uita la un meci de tenis la dublu când grila de canale conține alte cinci, șase posturi sportive? Undeva poate se difuzează un meci de fotbal din Liga a II-a. Intri tu pe teren și cea mai mare parte a spectatorilor pleacă. Cine ar rămâne să urmărească un meci la dublu după ce-a stat țintuit în scaun cel puțin o oră la meciul de dinainte? Undeva, pe un teren alăturat, sigur joacă la simplu doi tenismeni care se privesc în ochi, se enervează, sunt ca doi lei în arenă, nu ca patru care cooperează ori își fac semne pe teren. 

E nevoie de atât de mult efort ca să schimbi percepția asupra tenisului la dublu, încât nici nu știi de unde să începi. Când abia intrase în circuitul profesionist, Horia voia dreptate. Toți tenismenii se antrenează la fel de mult, sacrifică la fel de mult din viața lor personală, au aceleași dureri după un meci de patru ore. Atunci voia egalitate, acum vrea altceva. 

Se bucură de joc și de tot ce construiește împreună cu Juls. Dincolo de diferența de câștiguri, jucătorii la dublu au mai puțină prioritate și la terenurile de antrenament, și la vestiare sau la numărul de acreditări. Dacă un meci se termină mai repede, dar camera în care se face recuperarea în căzi de gheață este ocupată, rămâi în soare sau în antecameră până se anunță prin stație că s-a eliberat. Aștepți, în realitate nu e mereu ca în meciurile de la televizor unde jucătorii ies imediat de pe teren.

La meciurile lui Roger Federer îi recunoști în players’ box părinții, cei patru copii, bonele, soția și antrenorul sau fizioterapeutul. În players’ boxul lui Horia poți recunoaște doar trei oameni – antrenorul, fizioterapeutul și un prieten. Dacă are doi prieteni, unul stă pe unde apucă sau intră acolo cu acreditarea altui jucător, care are doar antrenorul cu el. Jucătorii se organizează cum pot, spunându-și „dă-mi tu săptămâna asta la Madrid acreditarea ta, ți-o dau eu la Roma”. (Jucătorul de dublu beneficiază de trei acreditări, iar numărul nu e negociabil, cum este la simplu, unde jucătorul primește de la cinci acreditări în sus.)

Sindicatul jucătorilor de tenis, ATP Player Council, încearcă să schimbe lucrurile în ceea ce privește vizibilitatea jocului de dublu, dar schimbările vin greu. Totul înseamnă costuri suplimentare pentru organizatori. Un meci televizat înseamnă o echipă de filmare care trebuie plătită. În loc să filmeze un meci de simplu de două ore, trebuie să filmeze două meciuri de câte două ore. La meciurile de simplu de pe terenurile centrale este liniște profundă în tribune. Tot ce sparge tăcerea sunt aplauzele sau sunetele scoase de public la o minge ratată. Meciurile de la dublu sunt, de cele mai multe ori, jucate pe terenuri de antrenament, deschise, care permit un număr mic de spectatori. Uneori spectatorii sunt doar în trecere, se opresc să vadă cine joacă și merg mai departe. 

Jucătorul de dublu joacă așa cum poate. Joacă atunci când lumea se foiește și atunci când în jurul lui se aud loviturile sau deciziile arbitrilor de pe terenurile alăturate, terenuri adesea despărțite de un rând de bănci și de un culoar de cinci metri. Horia observă lucrurile astea doar când e spectator. Când e pe teren, intră în tunnel vision, un proces care presupune mai mult decât îngustarea câmpului vizual. Lumea stă în loc. Mingea, partenerul și scopul sunt tot ce contează pentru el. 

**

Când a început tenisul, tot ce conta pentru Horia era să câștige. La șapte ani nu căuta să înțeleagă ce s-a întâmplat. Voia să câștige și atât. Se enerva, țipa, dădea cu racheta de pământ. Abia după ce o spărgea își amintea că părinții lui au făcut eforturi să-i cumpere una mai bună. Îi părea rău, dar răul era deja făcut.

„Ai spart-o, asta e racheta ta acum. Ai spart-o, joacă cu ea spartă”, i-a zis odată tatăl său, când a venit acasă cu racheta crăpată după o criză de nervi. 

Un timp, a mers cu ea așa la antrenamente. Îi era rușine de colegi și de antrenor, dar rușinea e un sentiment care n-are ce să caute în mintea unui tenismen. Sau în inima lui. Mulți tenismeni sunt considerați roboți, având o față împietrită, neștiind să zâmbească ori să se bucure. Dar Horia nu-și impune să nu zâmbească; e doar concentrat pe ce are de făcut. Nu vrea să piardă niciun moment concentrarea. Ce dacă un meci doar ce s-a terminat? Mâine va juca altul. 

Va bea un pahar de șampanie și va pleca spre următorul turneu. Uneori se întâmplă să nu aibă timp nici măcar pentru a sărbători o reușită – check-inul pentru următorul zbor s-a deschis deja. 

Una din calitățile lui este capacitatea de uitare. Intri cu stângul în meci, dacă te gândești că data trecută ți-ai bătut adversarul în două seturi. Sau că joci o finală pe care ai pierdut-o de trei ori în viața ta, consecutiv. Horia a pierdut finala de la Wimbledon în 2010, apoi a luptat să-și ia revanșa în 2011, apoi a crezut că în 2012 titlul de Grand Slam e al lui. Să ajungă acolo era ce-și dorise din copilărie. Să joace bine în Cupa Davis și la Wimbledon. Câștigase de două ori titlul la juniori, în 2002 și 2003, cu Florin Mergea – de ce nu ar fi câștigat și la seniori? 

N-a fost așa ușor; a devenit campion la Wimbledon abia în 2015, când amintirea eșecului se ștersese. 

Citește articolul complet în noul număr DOR.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Cele mai noi