Vintage Federer face un meci fantastic, îl oprește pe Djokovic în China. Iar locul 1 se joacă

Adrian Țoca | 11 octombrie 2014

Roger Federer îl va întâlni în finala de la Shanghai pe Gilles Simon. Scorul meciurilor directe dintre cei doi este de 4-2, dar ultima victorie a lui Simon datează chiar de la Shanghai, în 2008. Bilanțul meciurilor între Federer și Djokovic devine acum de 19-17 în favoarea elvețianului.

În ceea ce a fost una dintre cele mai bune și complete evoluții ale lui Roger Federer în ultimele câteva sezoane, elvețianul l-a învins pe Novak Djokovic în semifinalele de la Shanghai, 6-4, 6-4. Federer îl va întâlni pentru primul său titlu la Shanghai pe Gilles Simon, care l-a eliminat pe Feliciano Lopez. 

Victoria lui Federer pune capăt seriei de 28 de victorii consecutive a lui Djokovic în China. Nu e prima oară când elvețianul îi oprește un winning streak lui Novak: în 2011 îi provoca primul eșec sârbului după 43 de victorii consecutive.

Dacă va câștiga și titlul, Federer va reduce la 990 de puncte diferența care-l separă în Race de Djokovic, dându-i o șansă la locul 1 pe un final de an în care, în teorie, elvețianul joacă un turneu în plus (Basel) față de rivalul său. Elvețianul a ajuns la 60 de victorii în acest sezon, 13 dintre ele venind contra unei opoziții din Top 10 (cel mai bun record din ATP la acest capitol).

Federer n-a câștigat azi doar un meci cu Djokovic, a câștigat și un meci cu el însuși. De-a lungul anului, evoluția lui către o strategie mult mai ofensivă a fost lentă, dar, în același timp, sigură. Un proces întreg, din care n-au lipsit sincopele, pașii greșiți și ezitările, ceea ce, laolaltă cu numeroasele finale pierdute, a făcut întreaga metamorfoză mult mai puțin credibilă. Oamenii spuneau: “Da, ok, vine mai mult în față, dar…”. Dar nu câștigă lucrurile cu adevărat importante, ceea ce e corect. Finala de la Wimbledon, de exemplu, n-a câștigat-o, deși a urcat în față mult, deși a aruncat în luptă totul pentru acel atât de dorit al 18-lea Slam. A pierdut-o nu pentru că n-ar mai fi făcut față fizic (capitol rezolvat, în comparație cu anul trecut), ci pentru că jocul n-a fost suficient în ziua respectivă.

În fapt, nu e vorba doar de joc. E o combinație de factori. Spre exemplu, dezastrul din 2013 a fost un blessing in disguise. Forțat de împrejurările nefaste, Federer a trebuit să accepte, într-un final, că nu mai are nicio șansă în lupta cu rivalii săi mai tineri dacă nu schimbă nimic. Un joc surd de pe baseline, trendul către care tenisul s-a îndreptat nu de ieri, de azi, ci de ani buni, îl plasa în dezavantaj nu doar cu Djokovic, Nadal sau Murray ci, treptat, și cu alți jucători din categoriile valorice imediat inferioare. Așa au apărut în peisaj întâi un regim draconic de antrenamente în intersezon, racheta cea nouă și Stefan Edberg, omul care l-a convins că armele pentru a susține un joc infinit mai agresiv există deja, trebuiesc doar descătușate. Federer știa și singur, bineînțeles, că are arsenalul unui joc bazat pe multe urcări la fileu, dar se convinsese singur că n-are nevoie de asta ca să rămână la cel mai înalt nivel, conservându-și locul ajutat de talentul nativ, de instinct, de procentajul mare de la serviciu. Un pachet care, de la un punct înainte, pur și simplu n-a mai fost de ajuns.

Spuneam că tot acest proces a avut nevoie de timp și de perseverență, precum și de ajustări. Sezonul de zgură și nașterea noii perechi de gemeni au deviat un pic cursul inițial, regăsit la Wimbledon. Rene Stauffer, biograful lui Federer, spunea un lucru interesant în interviul pe care l-a acordat pentru Treizecizero. Menționa că, la cum l-a simțit el pe Federer, acesta n-a avut atât de multă convingere nici la Wimbledon, n-a crezut în totalitate că, da, chiar ar putea câștiga acel titlu. Dar parcursul de acolo l-a convins definitiv că e pe drumul cel bun. Cu alte cuvinte, înfrângerea dramatică de acolo ar fi doar anunțul pentru ceea ce va să vină, ceva mai mare de atât. Ca de atâtea ori, Roger prefera să vadă partea plină a paharului, ignorând elementul de dramă al înfrângerii, în favoarea părților pozitive ale parcursului din turneu. Stauffer a concluzionat arătându-se convins că Federer poate câștiga chiar până la două titluri de Slam. O afirmație care mi s-a părut riscantă, dar pe care încep să o văd plauzibilă acum.

Și nu doar pentru că Federer l-a bătut încă o dată într-un meci de două seturi din trei pe Djokovic. Ci pentru că Federer a ajuns abia acum la mixul perfect între joc ofensiv ȘI ÎNCREDERE. Mi se pare că abia acum el crede cu adevărat în eficiența acestui plan și întrevede unde-l poate duce aplicarea cu succes a acestuia. La asta se mai adaugă motivație: în ultimele luni, Federer joacă de parcă ar avea undeva de ajuns. Ca un om cu o destinație și cu un plan. Care are un rost, o treabă de făcut și care s-a prins ce trebuie să facă în așa fel încât să-și atingă destinația. Așa a fost posibil acest “meci perfect”, după cum l-a catalogat Novak Djokovic. O combinație ideală între agresivitate, tactică și rezistență la adversitate, la care se adaugă și puțină motivație de revanșă. Nu asta a fost resortul principal care să-l facă pe Federer să clickăie, dar niciodată nu strică o porție în plus de motivație, în special într-un meci cu cineva despre care nu poți să fii sigur că l-ai bătut decât atunci când l-ai văzut la vestiare. Iar felul în care a reacționat Federer atunci când jocul s-a echilibrat, iar Djokovic a început să pună întrebări, a dat valoare și context demonstrației de forță de până în acel moment: a fost contrar ceea ce am văzut în multe alte meciuri recente cu Djokovic, în care Federer, după un start foarte bun, se îndoia și se pierdea la primul turning point serios. Meciul de azi a avut vreo două potențiale momente critice, dar de fiecare dată elvețianul le-a neutralizat potențialul efect, refuzându-i revenirea în meci lui Djokovic. Dominant trei sferturi din meci, Federer a putut fi de neclintit în celălalt sfert.

Pilonul principal al tacticii a fost urcarea la fileu, tactică asumată cap-coadă, fără jumătăți de măsură. 20 de puncte din 35 de urcări poate nu sună la fel de impresionat, însă printre acele 20 de puncte câștigate așa s-au strecurat și câteva dintre cele mai importante ale meciului. Da, Djokovic l-a pasat în mare stil de câteva ori, însă presiunea la care a fost supus sârbul a fost imensă: “Nimănui, oricât de bun ar fi la asta, nu-i convine să trebuiască să execute passing după passing, în special în momentele critice”, spuneau comentatorii TennisTV, intuind devreme ceea ce începea să-l apese pe Djokovic. Cu alte cuvinte, uneori contează mult mai mult întrebarea, și nu neapărat răspunsul. Disponibilitatea lui Federer de a urca din nou și din nou, chiar și asumându-și să fie pasat, a dat tonul și direcția meciului. Ceilalți piloni au fost serviciul și siguranța arătată pe rever, parte de pe care Federer s-a putut angaja în rally-uri în cross pe BH, apoi să atace dreapta sârbului și să obțină erori sau mingi scurte, pe care să le urmărească la fileu.

Pattern-ul și intențiile elvețianului au fost vizibile încă din primul game, când un forehand copleșitor a smuls interjecții aprobatoare din partea comentatorilor. În același prim game, un slice de rever susținut de o urcare în față autoritară anunța ce avea să vină în restul setului. Tot pe o urcare la fileu Federer l-a obligat pe sârb să arunce în fileu o minge în care am citit neliniștea care începuse să-l cuprindă pe Novak, împins dintr-o parte în alta a terenului. Roger a urlat Komm Jetzt!, iar restul setului a fost o splendoare de tenis ultraagresiv și imparabil, la adăpostul breakului. Game-ul de 47 de secunde de la 5-3, trei ași și un serviciu nereturnat, a venit ca un slam-dunk care agită tribunele și transmite un mesaj fără echivoc.

Setul secund a început în același ritm dezlănțuit, iar nu a trecut mult până când Federer flirta cu un dublu break. Djokovic s-a salvat din ghearele disperării la 1-3, semn că se apucase de meci și începea să se cațere înapoi. A început cea mai bună parte a meciului; n-a mai fost doar o execuție, ci o luptă din cale afară de spectaculoasă și de tensionată.

La 3-2, Federer a reparat un 0-30, iar pe serviciul său următor și-a arătat disponibilitatea de a ataca din nou și din nou. Djokovic a revenit de la 0-40 și au urmat, în total, cinci egalități. “Absolut oricine are un plan, până când e pocnit în față”, e o frază faimoasă a lui Mike Tyson. În cazul de față, era de văzut dacă planul lui Federer, mult mai ușor de pus în practică atunci când presiunea e mai mică, mai poate fi aplicat la fel de eficient când miza devine atât de mare, la fel și potențiala pierdere. Dar elvețianul s-a păstrat consecvent și a continuat să atace, amintind pe undeva de determinarea din semifinala de la RG 201. A săpat după câteva volee joase și a urcat la fileu până și pe serviciul al doilea, înainte de a face hold la a opta minge de game.

Eliberat, Federer a redevenit mai liber în game-ul următor, bătând iar agresiv la poarta break-ului. Cele două mingi de meci salvate excelent de Novak ar fi putut însemna iar un turning point, dar Federer a răspuns la întrebarea de 1.000 de puncte, “Poate să închidă?” cu ce altceva decât un alt punct câștigat la fileu.

Djokovic n-a jucat deloc rău, i se pot reproșa destul de puține lucruri, numai că tot la fel de puține lucruri au depins, de fapt, de el. „Cred că Roger a jucat și a făcut tot ce a vrut. Așa am simțit. A jucat meciul perfect”, a spus sârbul.

“Ce poți să faci când jocul curge astfel?”, l-a întrebat Jason Goodall pe Robbie Koenig la microfonul TennisTV, iar răspunsul a venit, după o clipă de tăcere, implacabil: “Nimic. Trebuie să ai încredere și să aștepți să treacă furtuna, iar când se oprește, să speri că vei putea reintra cumva în meci la prima șansă de care beneficiezi”. Novak și-a făcut partea lui: s-a agățat de game-uri pe serviciul lui ca și pierdute, evitând dublul break, a pus întrebări pe serviciul lui Federer, dar, la adăpostul unui procentaj de 68 de puncte câștigate pe primul și 61 la sută pe al doilea, viitorul număr doi mondial a fost de neclintit.

În pauza de la 2-1 în setul doi, un domn din tribune și-a cerut prietena de soție, în uralele întregii arene. Ce-i drept, bărbatul cu pricina și-ar fi putut găsi cu greu un meci de tenis mai spectaculos la care să pună Marea Întrebare (plecând de la premisa că un changeover de 90 de secunde e potrivit pentru așa ceva; și da, răspunsul a fost da). Dar dacă tot vorbim de legăminte, Federer tocmai ce și-a reînoit “jurămintele” vechi cu un stil de tenis aproape dispărut, puțin accesibil multora dintre jucătorii actuali, și poate cea mai bună alternativă pe care Federer o are la a-și prelungi prezența în elita ATP. Vintage Fed nu e doar o formă de alint, e o referință la ceea ce elvețianul juca în primii ani ai carierei. Dacă Roger va declanșa cu adevărat un asalt asupra locului 1, și în clipa asta arată că o poate face, dacă Roger va mai conta în lupta pentru titluri de Slam, și în clipa asta se poate spune că da, atunci drumul către locul 1 va trece, indubitabil, pe la fileu.

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi