Ziua în care toți erau așteptați să fie

Treizecizero | 27 ianuarie 2018

De pe strada Niculescu, unde locuia el, avea mai întâi de luat tramvaiul, pe linia Radwanska-Hsieh. Trebuia să coboare în stația Sevastova, de unde avea metrou.

de Mona Ioniță

 

 

Deschise aplicația Clear și verifică încă o dată dacă to-do-listul e complet.

*de împărțit corespondența „some girls”.

*de cumpărat flori pentru soție (nu uita să compui un La Mulți Ani în versuri!!!)

*Unt, pâine, vin

*Clementine, 1 kg

*Mâncare pentru pești

*sună la Flori pentru programare masaj

*de răspuns lui Nicky pe forum

*dacă mai e timp, treci și votează la referendum, dacă nu…

*…Neprețuitul – seara, la 6 jumătate la „Pive”

Se încruntă un pic și scoase calculatorul de buzunar. De când Primăria anunțase că, în cinstea victoriei cu micuța și neînfricata Davis, se trece la ziua cu 28 de game-uri în loc de 24, avea ceva probleme cu managementul timpului. Cât naiba însemna 18:30 în noul sistem? Stai, deci se înmulțește cu 1.166….parcă…ăăă… adică 21 virgulă 57…adică pe la 10-11, 0-40, trei mingi de break și de meci Lauren. Aha, se întâlnea la o oră bună. Exact de pe aici începuse aia mică să „sape în ea până la statuie”.

Își luă teancul de ediții „some girls”, se mai uită o dată să vadă dacă peștii sunt bine, apoi merse la seif, tastă ziua de naștere a lui Djokovic. Deschise seiful și scoase de acolo câteva foi. Le puse cu multă grijă într-o mapă de pe coperta căreia Simona zâmbea legendar cu toți dinții la vedere, le așeză sub celelalte hârtii în geantă, stinse lumina și ieși pe ușă.

De pe strada Niculescu, unde locuia el, avea mai întâi de luat tramvaiul, pe linia Radwanska-Hsieh. Trebuia să coboare în stația Sevastova, de unde avea metrou. De la ceva distanță, văzu că tramvaiul se apropie de refugiu și încercă să grăbească pasul, dar se simți tras de mână și auzi o voce candidă: „E roz, nenea!” Se întoarse. Era un adelin, aflat probabil în drum spre școală, că avea în spate un ghiozdan mai mare decât el. „Ce e roz?”, îl repezi pe ăla mic, trăgându-și mâna. „Semaforul, nenea!” Privi dincolo de stradă, avea dreptate, semaforul indica roz. „Ce culoare tâmpită”, gândi și își reprimă o ocară la adresa lui Nike, noul sponsor al Seviciului Circulație din orășel, care obținuse, pe perioada asta, dreptul de a înlocui roșul semafoarelor cu culoarea șorțului lui Nadal. Îi mulțumi posac adelinului și se gândi să-i dea un exemplar din „some girls”, dar renunță. Nu-i prea plăceau adelinii, făceau mult zgomot și din când în când îi spărgeau geamurile.

Parcă pentru a fi pedepsit că fusese morocănos, în tramvai fu înconjurat de încă și mai mulți adelini agitați, care-l izbeau constant cu ghiozdanele peste picioare în timp ce sporovăiau zgomotoși. În plus, tramvaiul se mișca cu jumătate din viteza cu care se duce mingea din slice-ul Monicăi atunci când vrea să pună un „stop”.

Încercă să facă abstracție de ei, concentrându-se pe peisajul de afară, că tot avea tot timpul din lume să o facă. Rând pe rând, tramvaiul trecu pe lângă Fabrica de Flag-uri, Spitalul de Chirurgie Plastică Clona, Studioul de Gifuri și clădirea Facultății de Mental-Coaching din cadrul Universității Cahill. Coborâ, în sfărșit, se duse la facultate și lăsă câteva exemplare pentru clienții de acolo, apoi se îndreptă glonț către florăria aflată chiar lângă intrarea în stația de metrou, pentru a tăia ceva important de pe lista de cumpărături din ziua aceea.

În locul unde era florăria, fusese cândva un magazin de brânzeturi. De lucrul ăsta ți se reamintea de cum intrai, pentru că în florărie persista și acum mirosul de brânză, constată el. „Săru’mâna, Rose”, o salută pe blonda subțire din spatele tejghelei, ce mânuia cu spor o foarfecă, fezandând niște grigorovi, apoi începu să studieze oferta.

„Cam cât mai e un buchet de trandafiri?”, întrebă el, două servicii ale Sharapovei mai încolo. „1 nadal șaizeci firul de gilou. 4 rogeri e buchetul de trei grigorovi roz și 2 fedali e thiemul imperial”, primi răspunsul. Se căută prin buzunare și scoase zornăind, nici el prea convins, câțiva djokovici. Îi așeză pe suportul de plastic de lângă casa de marcat. Blonda aruncă o privire spre monede, apoi spre el. Iar spre monede, iar spre el. Vocea îi sună blajin, ca atunci când vorbești cu un copil: „Glumești, nu? Dacă veneai acu’ o săptămână mai era ceva, dar acum… Ăștia nu mai valorează nici cât un chung zilele astea. Imaginează-ți asta! Sau, cum ar zice unii, imaz-inează-ți. I-aș lua doar așa, pentru colecție și ca să aștept să le mai crească valoarea, nu știu, mai spre toamnă, dar nu prea am chef… altceva nu ai?”

Deschise portofelul și scoase o bancnotă nou nouță. „Ymeri primești?” Blonda îi luă bancnota, o studie un pic. „Auzi, ai noroc că mi-a mai trecut supărarea și că sunt în toane mai bune azi! Mi-i dai pe-ăștia și îmi reproduci măcar două strofe din Balada lui Richie Alimoș într-o ediție de some boys care să-mi meargă la inimă. Sau altfel, data viitoare îți tai zulufii din barbă. Deal?” Un time out medical mai târziu, bărbosul ieșea victorios cu thiemul ambalat frumos și cobora treptele spre metrou.

Din grabă, aproape se ciocni cu cineva care părea cunoscut. „Ce faci, Alex?”, îl interpelă pe tânărul îmbrăcat într-un tricou cu logo-ul Ghost Buster, doar că având poza lui Federer pe post de fantomă, tricou inscripționat „Toată Elveția e mișto, mai puțin un individ”.

„Hei, G! Ce să fac, bine, mă duc să prind antrenamentul Belindei pe vreun stream, ceva” „Nu te rețin mult, doar voiam să te întreb: ai terminat de făcut analizele alea în legătură cu viteza mingii pe suprafața de joc la openul ăsta?…totuși, cum pare a fi?” Tânărul scăpă un rictus a lehamite: „…as expected, presupun! N-am mai stat să văd exact la laboratorul de acasă și prin twittosferă, că prea m-am bucurat de Simona și… știi cum e, dacă nu ne bucurăm acum, atunci când?, așa că n-am vrut să mă indispun și am renunțat la calculele exacte. Așa, din ce am apucat să verific puțin la birou, ochiometric, dar și pe ookla punct com… părea tot cam mare pentru gustul meu, le-am dat ălora acele peste cap… dar ce mai contează ce face Pensionarul anul ăsta, dacă Simo se premiază odată cu el! Semnez oricând pentru asta!… Hai că am fugit, că trebuie să prind și demonstrația de moon-ball-uri a Timeei, bye!”

Îl salută și el și își continuă drumul, căutând o hartă a metroului. Nici până azi nu se familiarizase cu ea, nici nu prea avea cum, pentru că se schimba mai mereu, în funcție de unele meciuri ale Simonei. De exemplu, linia care deservea suburbia orașului era acum compusă din stațiile Svitolina-Konta-Woz. Nu știa pe nimeni să se aventureze prin zona aia, în afară de Laur și de Quiss, nici nu avea vreodată treabă pe acolo, dar ca idee, așa, observă că nu mai exista stația Baroni. Pe asta o găseai acum la suprafață, din ce apărea afișat pe un alt panou luminos, era una dintre stațiile liniei TGV Penko-Coco, celelalte fiind Giorgi, Osaka și Keys. Se întoarse la panoul cu harta metroului. Bun, deci trebuia să ajungă în stația centrală Halep, numai că nu avea direct, urma să o facă din bucăți. Ar fi putut și să coboare în stația Roger și apoi să ia un taxi, dar renunță la idee, astăzi era foarte aglomerat pe acolo și el mai era și cu geanta și florile în mână. Plus că nu-i plăcea stația aia. „Ok, deci cobor în Williams Vest, trec pasajul pietonal în Williams Sud și iau linia roșie încă 4 stații”, își făcu el o notiță mentală și o luă spre peron, parcă se auzea venind garnitura.

În timp ce vagoanele defilau prin fața lui, atenția îi fu reținută de un puști cu cagulă care agita un spray de graffiti, cam la un careu de serviciu mai în dreapta lui. Când metroul era gata să se oprească, puștiul țâșni către vagonul din fața lui și aplică, din fugă, câteva jeturi pe laterala acestuia. Un gif își făcu apariția instantaneu: era cel cu pisica pregătită de atac și cu Simona în așteptarea servei. Puștiul sări apoi pe scările rulante, le parcurse alergând și dispăru. „Nici nu a apucat să vadă dacă i-a ieșit…”, gândi bărbosul și intră calm în vagon, încercând să ochească un loc liber.

 …Pe care și-l alese prost, întrucât abia după ce se așeză observă că în fața lui erau un preot și o măicuță pe care ținuta îi trăda ca făcând parte din Ordinul Bocitoarelor. Forma de gleznă a șiragurilor de os ce alcătuiau mătăniile pe care și le roteau meticulos între degete dovedea limpede acest lucru. „Dacă se apucă să-și cânte repertoriul între stații, mă strâng singur de gât”, gândi bărbosul privindu-i circumspect printre gene. Se săturase de bocitoare, le întălnea zilnic peste tot.

„Atenție se închid ușile! Urmează stația Petra Kvitova cu peronul, ca și forehandul, pe partea stângă”, se auzi vocea de robot.

 Metroul se puse în mișcare și toți oamenii din vagon intrară în procedura standard: se prefăcură ocupați. Așa se întâmplă ori de câte ori oamenii sunt nevoiți să stea împreună cu necunoscuți, cum ar fi în lifturi, dar și în mijloacele de transport în comun. Odată puse în mișcare, toată lumea e preocupată brusc de ceva important: lecturarea unei cărți, scrollul pe telefonul mobil sau privirea meditativ-interesată de un punct fix, bine ales ca să nu se intersecteze cu al altuia. Bărbosul optă pentru lectură. Scoase una din edițiile some girls și mimă că citește. În realitate, îi studia cu coada ochiului pe Bocitori, atent la cel mai mic semn că începe recitalul. Dar aceștia erau liniștiți, stațiile Kvitova, Sveta, Berdych au trecut, pe rând, într-o ordine netulburată de evenimente deosebite.

Căscând, se mai uită pe harta luminată de deasupra scaunelor. Mai avea ceva, abia intra în cartierul Medelin, urma stația Sharapova, cu peronul pe partea stridentă. Nu coborâse niciodată aici, deși trecuseră vremurile când cartierul ăsta putea fi considerat, pe drept cuvânt, rău famat. Razia de prin 2016, venită în urma unui pont dintr-un e-mail, paradoxal, necitit de nimeni, curățase locul de dealerii (sau „doctorii”, cum se numeau ei în jargonul local) ce îi creaseră o faimă îndoielnică. Tot auzise prin mass-media că întregul cartier fusese primenit, că era acum o zonă mondenă în care producătorii de bomboane, mașini, ceasuri, imprimante 3d, bibelouri, gume de mestecat sau de orice altceva își lansau cu pompă produsele, dar tot nu îl tentase să coboare vreodată. A, da, aici locuia Alina Maria, ăsta ar fi fost un motiv. „Alina e de treabă. Tigrul are dreptate, Sharia nu o merită!”, gândi și zâmbi. Apoi își aduse aminte de Alarabiei. Și el locuia aici. Se posomorâ la loc și continuă să se prefacă interesat de foile lui.

Tangajul molcolm al vagonului, dar și zgomotul înfundat îi cam lipea genele, printre care mai arunca uneori o privire piezișă către vecinii de vizavi…Măicuța bocitoare își deschisese, de ceva timp playerul eurosport pe o tabletă și privea reluarea unui meci plictisitor ca mersul trenurilor: Bertens-Wozniacki. Vreo două stații se păstrase pe comentariul în engleză, dar trecuse apoi la corineză. Bărbosul nu viziona meciurile decât în comentariul oficial live treizecizero, nu pricepea nimic din ce auzea acum, dar nici că era curios ce s-ar fi spus despre un asemenea meci în corineză.

…Încet, încet, pe fondul sonor al comentariului de neînțeles, genele căzură pradă atracției dintre ele, iar imaginea măicuței se transformă, ca într-un gif ieșit din tubul de graffiti al vreunui puști…

Așa apăru, brusc, Ostapenko în scaunul din fața lui. Avea pe chip expresia aia, mirat-siderată. „Uite și la ăsta!” făcu ea și îi dădu un cot vecinei ei, pe care bărbosul o recunoscu și mai surprins ca fiind Sorana. Aceasta se aplecă să se uite în tabletă si pufni și ea: „Da, djokosmash! Băi, ăsta nu o să învețe niciodată sa comenteze corect, chestiile astea le știi de la juniori sau nu te mai învață niciodată, nimeni să le faci!” „La ce live-comment va uitați?”, se auzi o voce din dreapta bărbosului. Era Kiki Mladenovic. Chiar lăngă el! „La comentariul de la meciul lui Nadal. Vezi că e ultimul stream pus pe Fast”, o informă Sorana. Kiki își privi tableta, bărbosul, din mimetism și oricum uluit de compania în care se găsea, privi și el în tabletă. Recunoscu imediat formatul Disqus. Kiki tocmai dădu un scroll și se opri pe un comentariu al @guestului. Râse scurt. „Băi ce dreaptă fulger are băiatul asta! Când prinde linia rămâi mască, ura și la gară…”, chicoti Kiki. „Nu se compară cu Nicky!”, se auzi o altă voce. Bărbosul știa vocea asta guturală, ca de fumătoare veterană. Se aplecă să vadă dincolo de Kiki și, da, ea era, Jankovic. „Nimeni nu mai are slice-ul ăla tipic de trei semne de întrebare și moon-ballurile ălea de muuuulte puncte-puncte…un deliciu când e în formă”, continuă vocea guturală. Ostapenko făcu una din grimasele de zile mari: „Nicky! Seriously? Cam ce palmares are el față de Laur al meu?” „Laur ăla al tău nu are serviciu!”, se auzi o altă voce. Bărbosul ridică privirea.

În picioare, sprijinită de ușă și ușor gheboșată ca să încapă în metrou, era Karo Pliskova. „Mulți nu or avea servicii pe 30-0, dar Laur nu e unul dintre ei, crezi că ar putea să se plimbe pe la toate turneele dacă nu ar avea un serviciu bun? Ești doar heităriță!”, ripostă Ostapenko rotindu-și, într-o grimasă dezaprobatoare, capul, ochii și limba, în același timp, dar în direcții diferite. „Toate ăstea fac cât un voleu drive în fileu sau cât o dublă greșeală”, ripostă cineva în stânga bărbosului. Era Sharapova și asta chiar îl făcu să sară în picioare. Steaua în cinci colțuri nu o făcu, dar scăpă printre dinți un Om-Mani-Padme-Hum. Era deja prea mult pentru el!

Nebăgându-l în seamă, Maria continuă discuția cu celelalte: „Credeți-mă că știu ce zic. Poți să ai forehand, BH, serviciu bun…toate se pot sparge la un moment dat, dacă nu ai un mental bun, daca nu reziști la tăvăleală. Cu sau fără adjuvante. Singurul care are asta, tot Novak e! Câți nu s-au perindat prin bătăliile de GS forumistic, aveau like-uri peste like-uri și au dispărut? Ha?… Câți nu aveau verbele și cuvintele și lirismul necesar dar n-au fost în stare să facă ceea ce trebuie să facă un forumist adevărat: să reziste, să posteze acolo, până la victoria finală? Orice ați zice, Novak va rămâne ultimul pe forumul 30-0, el va împacheta ultimul gif, va băga toate like-urile în seif, va închide ultimul topic și va stinge lumina!”

Disputa continuă în felul ăsta ceva timp, dar bărbosul deja nu mai era atent la ea. Retras undeva lângă ușa de care se sprijinea Pliskova, doar le fixa cu privirea pe celebritățile astea, scufundându-se în suprarealismul situației și încercând să înțeleagă ce se petrece.

Și-apoi, dintr-o dată, înlemni. Recunoscu pe loc silueta înaltă. Și legănatul. Sau, mai exact, lipsa lui. O singură persoană din lume ar fi putut merge unduit într-un asemenea stil, încât să anuleze tangajul inerent într-un vehicul aflat în mișcare și sa pară, astfel, că plutește perfect drept… Legănata!

Își scoase febril unul dintre cele peste 20 de creioane aflate în mai toate buzunarele, cu gândul să o interpeleze pentru un autograf.

Dar Garbine era deja în fața lui. Un pic mai mică decât el, reușea, cumva, să-l privească de undeva de sus. De muuult mai sus! Era mai frumoasă decât la televizor iar buzele i se mișcau incredibil de senzual, observă el, realizând abia după câteva secunde de contemplare că diva începuse, de fapt, să-i vorbească. Lui! Surprinderea era atât de mare, încât fu nevoit să facă eforturi mari de concentrare pentru a putea auzi ce i se spune.

…” asta cu greva spontană de tip taiwanez e inadmisibilă! În primul rând, că ar trebui să fie japoneză, așa se spune corect, iar eu pe japoneze, spre deosebire de taiwaneze, le bat de le snopesc. Bardule, muncitorii tăi din uzine au luat-o complet razna! Îți reamintesc că nu tolerez așa ceva! Subminați toate eforturile mele! Muncesc ca tâmpita la antrenamente și pe teren, îl suport și pe Fester ăla, că bine îi zice Anca, fac eforturi ca disperata, nu ca să mă păstrez în elită, căci eu SUNT elita, barbă-sură, dar ca să ajung matematic El Lider Maximo, iar muncitorii fac grevă?!? Serios, poetule? Grevă taiwaneză, bardule?” Garbine își umezi buzele în super slow motion, își potoli un pic fulgerele din ochi și coborâ ușor fruntea, lăsând să se vadă ochii ca printr-o fantă de sub cozoroc. Păreau și mai frumoși așa. „Am înțeles, vrei tu să te ocupi și de… some girls, ăstea… whatever, I don’t really care… Dar nu uita care e menirea ta cu adevărat!”

O privea paralizat, fără să poată să îngaime ceva. Încerca, dar nu reușea să se scoată din acea stare de perplexitate numită științific sindromul Pliskova-în-fața-Simonei.

„Entiende? La muncă cu toții! Bamos! Muncitorii în uzine, tu cu poeziile. Vreau să fiu Lider Maximo până la RG! Anul ăsta, da? Apoi vreau să îmi fac o cupă mare din haldele de lut garrosian, să recoltez tooaată lucerna britanică și să construiesc o fabrică de ciment peste luncile inundate din New York. Avem mult de lucru, menestrelule! Văd că ai creion, folosește-l!”

Îl prinsese de mâna cu care ținea creionul. Senzația era… well, …surprinzătoare. Mâna ei părea cumva aspră. În tot cazul, complet nepotrivită cu aspectul eteric al Splendidei. Bărbosul nu își putu stăpâni un gând rebel: „pentru un astfel de trup, mâna ei e ceea ce ‘z’-ul din transcrierea numelui e față de pronunția lui magnifică de ‘s‘ interdental…”

Impietatea gândului îl trezi brusc. Cu fața ridicol de apropiată de a lui, Preotul Bocitor încă îi scutura mâna. „Ați adormit și v-au căzut hârtiile, domnule!” Buimăcit, îsi adună hârtiile de pe jos, rememorând fragmente sparte din visul ciudat. „Băi, trebuie sa mai las dracu’ lucrul noaptea, sa mai apuc și eu să dorm ca omul”, își spuse în barbă și își aruncă o privire pe geam, încercând să dibuiască numele stației în care tocmai intrau. Îl ajută difuzorul: „Urmează stația Williams V, cu peronul pe partea dreaptă, corespondență cu Williams S. Trenul circulă în direcția Nadal. Pentru direcțiile Halep și Federer, vă rugăm, coborâți!”

Odihnit bine de puiul de somn prins mai devreme, se mișcă bine în restul zilei. Rând pe rând, rezolva mai punctele de pe to-do-list. Împărțitul edițiilor some girls mersese si el strună. Lăsase câteva până și la agenția de pariuri Unii-Beți. Avusese timp și să vadă câțiva prieteni dragi, inclusiv pe Neo-Unabomber, pe care îl găsise la catedra lui de la Academia de Jinx.

Îi spunea Unabomber, pentru că era un Kaczynski al orășelului, teririzând susținătorii felinei zeițe cu tot felul de epistole explozive, concepute pe lânga cazanul cu prune din jungla urbană unde stătea. La un moment dat, amenințase ca dacă nu i se publică manifestul său „Tenisul Pasiv și Non-Viitorul Lui”, va panota unul din bill-boardurile gigant din centrul orașului cu o poză nud a Elinei. Manifestul, compus din câteva fraze ce se repetau pe 200 de pagini, încerca să explice științific (sau, cum susțineau unii, în mod enervant și repetat) că o Simonă fără agresivitate și cu mentalul “defrișat” va duce la extincția oricăror șanse de slam.

Din fericire, agentul analist Liviu l-a descoperit pe baza analizei textului și l-a deconspirat ca fiind ceea ce și era, adică un jinxer de mare clasă. La propunerea agentului, lui Neo, în loc de pedeapsa cu blockul, i se repartizase o catedră la academia de profil și remunerația dorită de mii de like-uri pe postarea care făcea să se îndeplinească opusul ei.

Bărbosul avusese timp să ajungă și să voteze la referendumul din orășel, cel privind recomandarea pentru un nou sponsor de echipament pentru Simona. Pe listă se găseau Adidas, Nike, Umbro, UnderArmour, Fila, No-name-made-in-China…dar el tăiase toate câmpurile și adăugase cu pixul o altă căsuță în care scrisese „11”. Apoi, nelămurit dacă fusese explicit, desenase și o săgeată care pleca dinspre căsuță înspre un cerc, în care scrisese încă o dată, dar pe litere, „eleven” precum și „Venus Williams”, ca să fie clară opțiunea. „Aleg lucruri care nu pot fi luate în considerare… ce o spune asta despre mine?”

Zăbovise puțin asupra gândului. Cam cât i-ar lua Svitolinei, iubitoarea de cricket, să pronunțe cu accent monegasc numele legendarului Talebulamaineiilikenamainavaleniveivakabulaimainakulalakebalau.

Se făcuse seară și bărbosul mai avea un singur punct pe ordinea de zi: întâlnirea de la „Pive”. Dacă pe munți există locuri numite „La doi pași de moarte”, în orășel era un birt numit „La două puncte de victorie”. Pentru că numele fusese prea mare pentru a încăpea pe vitrina mică, aceasta fusese inscripționată, mai simplu „2PV”, așa că nu a durat mult până să capete porecla de „La Două Pive”. Și și-o merita, pentru că era locul perfect unde să bați apa în piuă cu grație. Avea treabă aici.

Intră și se strecură printre mesele ocupate deja cu mulți mușterii, salutând în treacăt niște cunoscuți. Se duse glonț către cortina de lângă bar, o dădu cunoscător la o parte și apăsă clanța ușii ascunse in spatele cortinei. Mulți știau de ușa asta, puțini intrau pe ea. Ea ducea către o încăpere ascunsă într-o pivniță.  Și unde, spre deosebire de localul propriu-zis, se putea fuma. Orice. La liber.

Locul fusese creat special de proprietarul localului, nimeni altul decât șeful Arhivelor Video din orășel și se afla, cumva, la limita legalității. Făcea parte din orășel, dar, în același timp, nu făcea. Autoritățile orășelului toleraseră chiar și reclamele făcute pentru acel loc, deși nu puteau face vreun control acolo și deși știau că de acolo nu vin venituri pentru municipalitate. Acest nobody’s land era tolerat oarecum, așa cum o supapă de eliberare a presiunii e tolerată, uneori chiar necesară, unei oale sub presiune, cum este orice orășel. Aici coborau „băieții” sa se mai „răcorească”. Uneori, se mai lăsa și cu trozneli.

Într-un cuvânt, nu era chiar pentru sufletele gingașe încăperea aia. „Poate de asta nici nu coboară prea mulți la fumat….Ăăă… Dublă negație! Fără duble negații în nobody’s land! Poate de asta nu coboară mulți”, își rectifică gândul bărbosul, continuănd să coboare treptele ce duceau la Făzănarie, cum era poreclită  pivnița. Dintr-o nișă a zidului din cărămizi ce însoțea și delimita pe o parte scara spiralată pe care cobora, își luă una din insignele aflate acolo. Pe ea scria „Citizen”. Continuă să coboare, atent să nu se împiedice sau să calce peste petele roșii ce apăreau ici, colo și a căror proveniență o cunoștea prea bine. „Bietul doctor!”, se pomeni gândind și fu surprins de empatia emisă. Ajunse în pivniță.

Câteva mese erau ocupate și aici, de către cei refugiați de sus, ca să poată priza un off-topic de calitate marfa întâi, provenită, hăt, tocmai de prin Wikipedia, Youtubia sau adunate de ei, în timp, de prin viață. La o masă era Arză-i-ar-focu’, cu grupul lui de tenismeni și cu un fotograf. La alta, erau Speologul, Ochiosul, Vlad și Refresh. Într-un colț, îl zări pe John Snow. Își curăța spada, privind țintă către cineva din grupul de tenismeni. Zilele trecute încercase să-l convingă pe Snow să mai iasă de acolo, să urce sus cu el, să mănânce ceva, să se plimbe prin oraș. Fusese refuzat, din nou, deși folosise argumentul suprem: se apropia ziua cea mare, ziua în care toți pribegii ar fi trebuit să se întoarcă în centrul orașului și să se pregătească de sărbătoare, îi spusese că el crede că până și Andrej se va întoarce pentru ocazia aia, dar totul fusese în zadar.

„Winter is here”, îi spusese Snow cu vocea stinsă, ștergându-și niște broboane de transpirație de pe frunte, căci pe vremea openului ăsta, căldura se făcea simțită chiar și în pivniță. „Sus nu mă mai întorc”. Și-i explicase apoi că oamenii care trec aproape de moarte, când revin, nu mai sunt cei care erau. El, John Snow, știa bine asta. „Moartea e ca o gaură de vierme, absoarbe tot, tu poate reușești, cumva, să scapi, dar lumina, strălucirea ta, e luată pentru totdeauna. Vei fi mai profund, mai sibilinic, mai atent cum calci, cum vorbești, mai înțelept, dar nimic nu va aduce înapoi veselia, nonșalanța de a încerca și de a greși, chiar cu zâmbetul pe bune. Entuziasmul ăla inocent, lumina aia… e pierdută pentru totdeauna! Sus nu mai vin, nu aș mai fi eu!”

Bărbosul îi făcu semn cu mâna ca revine mai târziu la masa lui și se îndreptă spre omul cu care avea ultima chestiune de rezolvat din taskurile fixate de dimineață. O prietenă a bărbosului îl numea Omul-Lichen, din cauză că îi plăceau prea mult testele de orice fel, că se juca des cu hârtia de turnesol, substanță care e făcută din licheni. El îl numea Neprețuitul.

Se așeză lângă el și primi prima replică: „Doamne, iar ai fața aia serioasă! Muncitorii au oprit lucrul în uzine sau ce?” „Mă apucă de fiecare dată când te văd. Ce bei acolo?” „Ne știm de ieri? Ce-aș putea avea în pahar, vin alb cu lămâie?”

Bărbosul zâmbi, îi făcu semn chelnerului să vină să-i ia și lui comanda, apoi cotrobăi prin geantă si așeză pe masă mapa cu fotografia Simonei pe ea.

„Neprețuitule, uite ediția ta speciala!”. Celălalt privi coperta. „Iar Simonica? Iar vreo poezie? Sau e o interpelare la adresa vreunei nemernicii spuse de mine recent?” „Nimic de genul ăsta”, dădu bărbosul din cap „Ăăă…Datele statistice pe care le-ai găsit despre Simona, de când a apărut ca o cometă pe cerul nopții prin acest oraș în urmă cu ceva timp si până acum. Este? Asta e?” Bărbosul negă iar din cap. „Hai măi, trebuie sa fie ceva care să-mi arate progresul fetei ăsteia minunate si fără defecte…văd că ediția e numită some girl, fară s, fără plural…e prima oară când văd asta la tine… e vorba despre ce?… aceea fată…. ce mai fată…hai măi, zi-mi odată ca nu am timp să citesc toate prostiile, am o întâlnire foarte tare dupa asta, mă întâlnesc cu un coleg de breaslă, personaj important în business. Ca idee, nu ca să mă dau mare, e unul dintre cei care au renegociat contractul de sponsorizare cu aia mică… O să mă scuzi că mă laud acum, nu mi se întâmplă des, dar impresia aia a mea, despre marketabilitatea prietenei noastre comune, îmi e împărtășită total de amicul ăsta important. În fapt, chiar ăsta a fost motivul pentru care contractul nu s-a prelungit. Asta nu apare probabil în dosărelul tău, dar află de la mine acest breaking news: feblețea ta și a acestui oraș nu e un brand!, prieten drag și caduc. Și ce reprezintă un brand dacă nu un cuvânt cu o semnificaţie mai mare decât ce denumește, mai mare decât el însuşi? Asta e toată treaba și nu trebuie să o iei personal, mai ales că nu-i vorba de tine. Simona nu e, în esența ei, mai mare decât ea însăși. Nu e o Șarapovă!” Zâmbi și sorbi din pahar.

Bărbosul trase un fum adânc, scutură un pic de scrum, apoi zise „Spune-i prietenului tău că îmi pare rău că va fi dat afară. Sigur anul ăsta. Dar poate chiar sâmbăta asta!” „Îmhî… bine…” zâmbi băutorul de gin „Dincolo de pasiunile noastre, cifrele nu mint. Dincolo de speranțele unora, rămâne doar aprecierea, fiorul consumatorului. Nu român, nu treizecist, pe ăla îl prostești ușor că e obișnuit cu așteptări mici. Pe Internațional. Și ca aprecierea ăluia să vină, trebuie bifate niște borne. Și trebuie să recunoști că cea mai importantă bornă a fost de neatins pentru felină. Deși aproape a atins-o de două ori. Asta-i o circumstanță mai degrabă agravantă, dar tu nu poți pricepe asta! Sigur, o să îmi spui ca mâine…bla bla. Nu e suficient!”

Bărbosul sorbi din pahar. „Nu despre asta e vorba aici. Dosarul ăsta nu conține ce crezi tu. Știi ce e acolo? Toate tâmpeniile de hater pe care un non-hater, cum te declari tu, le-a spus de-a lungul anilor despre Simona. Printre ele asta cu marketabila. Sau cu neparticiparea la Olimpiadă. Despre zika, despre conferințele obraznice ale Simonei de prin aeroporturi etc, etc…”

„Wow…le-ai strâns pe toate? Singurel?”, fu ironizat, dar bărbosul răspunse netulburat: „Da, singurel. Pe toate. În plus, ai acolo și toate raspunsurile mele și ale altora, unele furibunde… unele exagerate, recunosc…”. Mai sorbi o gură de vin și îl privi în ochi pe băutorul de gin: “Vreau să le iei și să le arunci unde vrei tu. Să le dai foc sau să ți le pui pe ziduri. Treaba ta. Eu am terminat cu ele!” „Ai terminat… adică, …ce vrei să zici, nu mai faci pe șeful de cadre cu mine… nu mai vorbim de azi înainte sau ce?”

Bărbosul își stinse țigara. „Nu. Voiam să înțelegi, în sfârșit, acum ca las în urmă toate discuțiile ălea sterile, ce mă enerva cel mai mult la opiniile haterilor. Ești pregătit? Uite! Nu e despre critici. Ălea sunt ok. La naiba, sunt chiar necesare. Nu e nici măcar vorba despre expresii precum „Ciprinel”. Sau „Jeorjel”. Despre „plui”, băgate des. Despre „băi berenger, de ce nu tufi tu normal?”. Despre „câte jucătoare trebuie să se strice la stomac, precum Serena, ca să ia și Simona un slam?”…tată de fată, ce zici că ești. Apropo, îți urez să ajungi bunic, cândva, totuși. Nu despre astea e vorba, pentru că discuția asta trebuia să o purtăm cu niște ani în urmă, când cârciuma asta nici măcar nu exista și noi nu am fi avut cuvintele să o susținem. Și poate că bunul simț e supraestimat. În plus, oricum, „altul mai bun mama nu face”, nu? Sărutări de mâini doamnei, că veni vorba…”

Bărbosul băga mâna în buzunar, scoase niste monede si le puse pe masă în contul consumației și continuă, acompaniat de privirea ușor amuzată a băutorului de gin.

„E despre zâmbetul din barbă, Neprețuitule. E despre surâsul atotștiutor. Ăla gen „știam”. „Eram sigur”. „V-am spus eu”. Schițat fin ca o tăietură de bisturiu ce operează pe entuziasmul altora. Cu bucuria că entuziasmul ăla nu are acoperire. Că e ridicol. Că e mort. E despre ridiculizarea lui. Ca să o iau ca în Fazănărie, e despre ce a reprodus expediția Kon-Tiki. E despre precolumbieni. Și despre cei dinaintea lor. E despre prima plută care a plecat vreodată pe valuri, Neprețuitule! Știi ce înseamnă să pui o plută pe apă și să pleci pe mare în necunoscut? Ce te poate împinge, în esență, la asta, în afară de nu știu ce necesități? E optimismul, Luminatule! Și încrederea. And This. Is. A. Fucking. Scientific. Fact!

Fără ăstea, am fi rămas locului, nu am mai fi unde suntem. Asta ne-a dus la descoperiri, la inovație, la progres. Asta ne ține până și acum economia, bazată, ridicol, nu?, pe schimbul unor foi, de celuloză sau de plastic ieftin. La naiba, fără asta lumea noastră nu ar exista și noi am fi tot prin junglă, omorându-ne pe niște banane.

Știu cine ești tu. Ești aborigenul care a râs de pluta aia. Care le-a exprimat prin semne celorlați că ăla de-a plecat cu ea, e chiar dus cu pluta! Că va crăpa. Care a râs de cei ce mergeau în fiecare zi la mal să aștepte întoarcerea „nebunului”. Și știu și unde ne întâlnim noi doi. Nici unul nu dăm la rame. Asta  e clar. Apoi, ca și mine, și tu ai venit în fiecare zi la mal. Dar tu ai venit pentru a găsi urmele naufragiului sau pentru a ne arăta că nu e nimic la orizont. Tu ai avut mai multe zile de bucurie. Eu am așteptat una singură. Și da, s-ar putea să o mai aștept. Să nu fie mâine. Dar, frate, cât va merita! Și îti spun toate astea nu ca să te anunț că îți voi întoarce, superior, batjocura. Nu, frate, ți le spun ca să te anunț că mâine, mă voi așeza în fața tuturor pietrelor ce vor zbura spre tine, hater mic. Te voi apăra de toți, pentru că eu cred că și tu ai dreptul să te bucuri, să simți ceva din prea-plinul ăla, de va fi să fie. Mâine poți să fii și tu un simplu „jeorjel”, sau „ciprienel”. E totul ok. Dacă va fi să fie, bucuria va fi prea mare ca să o putem suporta doar noi. Avem nevoie de toți. Avem nevoie de tine. Să fii acolo!”

Îți place?
Cele mai noi