Whole Lotta Love. Federer câștigă titlul la Basel, continuă să treacă prin sezonul 2017 ca un star rock

Codruț Baciu | 29 octombrie 2017

Despre stats: Federer (6-7, 6-4, 6-3 în finala cu Del Potro) a câștigat a opta oară la Basel. E la a șaptelea titlu al sezonului și, cu 95 de titluri în întreaga carieră, el ocupă acum singur locul 2 all-time, rupând egalitatea cu Ivan Lendl (la 14 titluri de recordul all-time al lui Connors). Federer a mai anunțat, de asemenea, că nu va juca Mastersul de la Paris, lăsându-i loc liber lui Rafa Nadal să-și asigure locul 1 la final de an printr-o victorie în primul tur la Paris. Dar finala de la Basel n-a fost doar despre stats.

First of all, cum spun finaliștii la festivitatea de premiere, trebuie să remarcăm că cei care au tenisul ca sport preferat sunt niște norocoși. Mai ales în ultima vreme. Dacă te uiți la tenis, recent sau nu, probabil ai un favorit. Iar dacă citești textul ăsta aici, sunt șanse mari să îi preferi pe Nadal, Federer și/sau Halep. Iar în 2017, cei trei au adus multe ole-uri și aplauze. Deci, bravo nouă, haide, vamos, chum jetze și ce mai vrem noi.

Dar sunt unele meciuri despre care nu prea ai chef să povestești într-un ritm obișnuit, cronologic, în care mingile de break și așii sunt personaje principale. Momentele astea  sunt rezervate de obicei finalelor, așa cum s-a întâmplat și azi. Îți vin tot felul de lucruri în cap, tot felul de exagerări și acolade aduse tenisului, și mai puțin meciului în sine. Și crezi că trebuie spuse neapărat, astfel încât ajungi să crezi că ai putea chiar comenta un meci la televizor. Nu e cazul, evident, dar match-up-urile de tipul Federer-Delpo în halul ăsta te aduc: să crezi că tu însuți poți mai mult.

Federer este pentru tenis ceea ce Led Zeppelin sunt pentru muzică. Dacă și-ar fi propus să facă rock în loc de tenis, cred că Roger ar fi dat peste un Jimmy Page, și-ar fi făcut împreună o trupă (Fed Zeppelin) și-ar fi fost imenși. Apropo, săptămâna trecută s-au împlinit fix 48 de ani de când ieșea ”Led Zeppelin II”, un album despre care Robert Plant spunea că e ”carnal și flamboiant!”. În ”Whole Lotta Love”, se poate auzi treaba asta.  ”You’ve been learning / Baby I been learning”. Meciurile dintre Federer și Del Potro sunt mereu bune, din ce în ce mai bune, suma ușor descifrabilă a zilelor de învățat lucruri noi.

În 2012 și 2013, argentinianul îl bătea pe Roger la el acasă, chiar în finală; însă 2017 a avut alte planuri. Iar tipii ăștia, care nu prea își pierd serviciul deloc pe suprafețele rapide, au începul meciul cu break și rebreak. Era primul semn al haosului care le-a petrecut mintea concomitent, la un moment dat, în setul 2, când amândoi înjurau în limbile lor materne și loveau fileul cu racheta.

Mă gândeam în primul set că singura greșeală pe care o face Federer în meciurile cu Delpo este că a încetat să îi mai fie teamă de dreapta lui. O recunoaște drept Armă Mortală 3, o respectă ca pe un General cu duzine de stele-n piept și o ocolește la serviciul 2, însă nu îi mai e teamă de ea. ”Foarte rău, Roger! Să-ți fie!”, l-am sfătuit eu. Apoi a făcut break și analiza mea s-a prăbușit ca Fognini în decisiv. Game-ul acela de 5-4 a fost rezumatul întregului său an: adversari venind peste el așa cum știau ei ca funcționează odinioară, dar Roger făcând punctul. Delpo venea la fileu pe atacuri corecte, ”nothing wrong with that” spuneau comentatorii”, iar Federer îl pasa. Mai întâi, cu backhandul, apoi cu forehandul în lung de linie. Nu era încăpățânare la Del Potro, ci deprindere, adică mii de ore, antrenamente și plays care așa trebuie să se termine: două-trei groundstrokes și apoi venire la fileu. E drept că niciun om de 36 de ani nu ar trebui să se apere atât de bine cum o face Federer, dar asta e viața în circuit în ultimii 20 de ani. Everyone has a plan ‘till they get punched in the mouth, vorba profesorului Tyson.

Însă pe Delpo nu ești sigur că-l bați decât atunci când îl vezi că plânge; și poate nici atunci, că el plânge și când bate, și când pierde, și când se termină ”Friends”. Meciul de azi a arătat încă o dată cât de bun este atunci când e sănătos. Calitate și claritate. Prima se referă a tenis, a doua, la cap. Ambele sunt world-class la argentinian, iar blândețea cu care se comportă mereu l-au transformat într-un favorit al tuturor tribunelor. Ca și la începutul meciului, rebreak-ul a venit imediat, după un game spectaculos. A fost grăitor mai ales acel punct în timpul căruia s-au trezit amândoi la fileu, față în față, iar Fed a aplaudat winnerul de sub fileu al lui Delpo. Este destul de special să vezi meciuri între doi campioni, în care niciunul dintre ei nu are vreo problemă în a intra în jocul celuilalt. Federer stă în rally-uri cât e nevoie (și cât poate), Juan Martin tratează fileul cu respect, vizitându-l nu doar când e chemat cu slice-uri, ci și când vrea să închidă punctul în compania lui.

În tie-break, Roger a găsit câteva unghiuri vintage și a urcat rapid la 3-0, însă jocul său s-a destrămat rapid apoi. Mai întâi, un chip & charge neinspirat, urmat de un punct nebun, care a ajuns în dreptul lui Delpo. Argentinanul a servit perfect până la final și și-a trecut tie-breakul în cont. El nu are cel mai războinic slice, însă pentru cineva care are aproape doi metri, e al naibii de bun. De altfel, enunț: JM del Potro are cel mai bun slice raportat la numărul de centimetri înălțime. E un fel de Singapore, care nu are mulți miliardari, dar are cei mai mulți miliardari per cap de locuitor.

Setul al doilea i-a găsit nervoși pe amândoi. Greșeli ușoare și repetate, în cazul elvețianului, la care, pentru Delpo, s-au adăugat mici enervări prilejuite de spectatori. Federer conducea cu 2-1 când a avut ocazia să facă break, însă un volley trimis în out l-a făcut să zdruncine un pic fileul cu racheta. S-a sprijinit apoi în el, cât să ofteze și să clatine din cap, și a reintrat în meci. Asta e diferența, probabil, între jucătorii de top și jucătorii cu adevărat mari: haosul din minte (și din braț?) nu persistă mai mult de 25 de secunde, între puncte. Butonul de reset se apasă singur imediat.

Însă meritul lui Delpo este evident. Măcar pentru că și atunci când pierde, îl scoate pe Federer, o vreme, de pe traseul său obișnuit. Este unul dintre puțini care au putut face asta constant. Când joacă cu el, Roger se simte ca noi toți când interacționăm cu funcționarii publici: sunt nervi, priviri către cer, neajutorare pe alocuri, gata să crăpăm niște capete. De altfel, dacă ați fost atenți, Federer chiar a inventat o nouă interjecție în meciul de azi. Prelungă, venită odată cu un shank de toată frumusețea. Ceva ca un ”aeeyuoooii” rostit dezgustat de felul cum a returnat. Meci acasă + finală + Delpo. Asta este este combinația care-l aduce în stare să inoveze și altfel decât în tenis.

Apoi, taman când nu credeam, Delpo și-a pierdut serviciul; adică atunci când servea pentru a duce meciul iarăși în prelungirile lui 5-5. Cu un mic ajutor și de la publicul nu foarte neutru, care a oftat și a țipat la ultimele două puncte destul de enervant.

Setul 3 mi-a cimentat părerea că Delpo se activează cu Federer un pic diferit decât cu ceilalți concurenți de top. Dacă-mi permiteți comparația, cam la fel ca Bouchard cu Sharapova. Doar că acolo e o râcă mai veche, pe când aici e doar despre cum se complementează două stiluri de joc. Până și oftaturile și suspinele din tribune au ceva aparte când joacă băieții ăștia. Felul în care punctele sunt urmate de spectatori explicându-le altor spectatori ce s-a tocmai întâmplat. Hashtag tennis.

Roger a făcut apoi 3-1, pentru că backhandul i-a funcționat. Iar încrederea în el este invers proporțională cu mila față de venetici. La retur, a scos și serviciile venite pe corp, cu peste 200 de kilometri pe oră, iar odată ce a făcut 4-1, a venit și winnerul cel mai frumos al meciului. Primește această distincție subiectivă pentru că nu l-am înțeles, nu știu ce s-a întâmplat acolo sau dacă o să-l mai văd prea curând. Ca o fată un pic nebună, care ți-a vorbit pe fugă și habar n-ai ce s-a întâmplat cu tine în alea două secunde. Căutați faza. Un slice fără underspin, un backhand fără topspin, puțin din ambele lumi. A whole lotta love for tennis.

Meciul pe Twitter

***

„Sunt trei explicații pentru dominația lui Federer. Una e bazată pe metafizică și mister și este, cred eu, cea mai aproape de adevăr. Celelalte două sunt mai tehnice și mai acceptabile din punct de vedere jurnalistic.

Explicația metafizică este că Roger Federer este unul dintre acei rari atleți care trec de limitele normalului și care par scutiți, cel puțin în unele privințe, de legile fizicii. Exemple asemănătoare ar mai Michael Jordan. Probabil că mai sunt cam cinci-șase exemple din anii ’60 încoace. Unii i-ar putea numi genii sau mutanți sau avatari. Federer nu e niciodată grăbit sau dezechilibrat. Mingea care se apropie zăbovește în aer pentru el o fracțiune de secundă mai mult decât ar trebui. Mișcările lui sunt sprintene mai degrabă decât atletice. Ca Ali, Jordan, Maradona sau Gretzky, pare că are mai multă și în același timp mai puțină substanță decât adversarii săi.

În special îmbrăcat în albul pe care Wimbledonul încă îl cere, Federer pare a ceea ce (cred eu) că e foarte probabil să fie: o creatură făcută din carne și lumină.”

 

Citește textul complet – „Federer ca experiență religioasă” – în revista 30-0 Pe Curat, Ediția 2017.  „Federer ca experiență religioasă” este considerat unul dintre cele mai bune texte scrise vreodată despre tenis. Scris de David Foster Wallace în 2006, textul apare prima dată tradus în limba română în ediția de anul acesta a 30-0 Pe Curat, pe care o poți comanda de aici.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi