Vijelia de la Roma: Federer out. Nadal continuă. Rafa, despre căderea de formă: "Obișnuiți-vă cu asta"

Când a decis să vină, totuși, la Roma, probabil că nici Federer nu se aștepta la mare lucru de la el, după o perioadă de pauză în antrenamente și concentrare pe lucruri dintr-o cu totul altă sferă decât cea a tenisului. Totuși, parcă o înfrângere cu Jeremy Chardy nu era tocmai în meniu. Federer nu mai pierduse din „prima” la un turneu Masters de fix patru ani, când o pățise tot la Roma, iar eliminarea prematură de ieri aduce un pic aminte de gustul amar al rezultatelor din 2013 și îi strică un pic ritmul reușitelor din acest sezon, în care, exceptând Miami, a ajuns cel puțin în semifinale la toate turneele la care a participat.

În ciuda scorului strâns, jocul lui Federer n-a fost unul care să inspire. După ce a câștigat primul set cu 6-1, Roger a dispărut în următoarele, într-o zi în care vântul puternic a făcut viața grea tuturor celor care au fost programați în sesiunea de zi, dar a strâns rândurile la timp pentru un comeback pe final, și n-a lipsit mult să-i fie suficient pentru victorie. De fapt, i-a lipsit un singur punct ca să câștige, iar dacă Jeremy Chardy, nu tocmai cunoscut pentru realizările tehnice de excepție, nu făcea punctul carierei exact la mingea de meci din tiebreak a lui Federer, probabil că acum narațiunea în ce-l privește pe elvețian ar fi avut un cu totul alt fir. Am fi vorbit despre „o revenire spectaculoasă”, „rezistență în condiții vitrege” și alte șabloane. Iar Roger, plasat într-un sfert de tablou destul de permisiv, s-ar fi îndreptat spre o nouă semifinală cu Djokovic. E încă o dovadă despre cât de subțire e linia între trofee și deziluzii, cât de ușor se poate schimba totul în tenis, uneori cu un singur punct. Punctul care a schimbat soarta meciului dintre Federer și Chardy i-a surprins pe toți și a adus aminte de „that forehand”, probabil cea mai faimoasă dintre cele 13 ocazii din carieră în care elvețianul a pierdut un meci de la match point. 

Una peste alta, Federer, care i-a dat credit lui Chardy pentru passingul cu care a întors meciul, are acum ce și-a dorit: ceva timp suplimentar pentru a petrece cu familia și răgaz să-și mai așeze un pic gândurile în ordine înainte de Roland Garros. E o înfrângere neplăcută pentru el, dar să recunoaștem că nu e tocmai cea mai semnificativă, sau neașteptată, în contextul cu gemeni, cu pregătire limitată și cu o atenție, probabil, împărțită.

De altfel, Federer a spus și el că, deși înfrângerea l-a durut și a fost „neașteptată”, traversează un moment prea fericit în viața personală ca să se lase prea afectat de o eliminare prematură la Roma. „Imediat după meci am fost dezamăgit, flămând de o revanșă, frustrat, o stare deloc plăcută; apoi mindset-ul a fost ok, hai să facem conferința de presă și să mergem acasă. Apoi, înapoi pe terenul de antrenament. Trebuie să accepți faptul că, de-a lungul vieții, ai parte de astfel de momente. Când eram mai tânăr plângeam uneori după eșecuri, mă durea fantastic orice înfrângere. Timpul te învață să faci față unor astfel de înfrângeri, să le accepți ca pe ceva normal, câtă vreme ai dat tot ce puteai în ziua respectivă. Am experiență și știu că totul va fi ok la timp pentru Roland Garros”, a spus Federer la conferința de presă.

Într-un alt interviu, oferit pentru Telegraph, Federer a vorbit mai mult despre cum au fost ultimele săptămâni pentru el din perspectiva personală, lăsând de înțeles că Roma n-a fost niciodată în planul inițial: „Totul s-a întâmplat brusc marți seara (pe 6 mai). A fost un pic de surpriză, ne așteptam să fie cu o săptămână mai târziu. După ce ne-am asigurat că e totul în regulă cu Leo și Lenny, mi-am întrebat echipa dacă ei cred că trebuie să vin la Roma. Mi-au zis toți în cor să vin și să joc, așa că le-am zis: Ok, dacă nu mă vreți prin preajmă, mă duc, ce să fac”. 

„Cei care sunt deja părinți știu cât de importantă e o astfel de clipă în viața unui om. E un moment incredibil, ceva mult mai interesant decât câștigarea unui turneu sau astfel de lucruri care devin, dintr-o dată, secundare. E o perioadă fantastică pentru noi, vreau să știu tot ce se întâmplă acasă, să-i văd, ne sunăm, ne vorbim și totul e perfect. Este cea mai bună perioadă din viața mea”, a mai spus elvețianul, care își dorește să ia toată familia cu el la Roland Garros. 

„Rafa, nu suntem obișnuiți să te vedem chinuindu-te”. Rafa: „E ceva normal”

Din 2004 (Cincy) nu se mai întâmplase ca și Federer, și Nadal, să piardă din primul meci pe care îl joacă la un turneu Masters. Rafa a avut grijă ca seria să meargă mai departe, dar cu eforturi colosale, depuse în ceea ce a fost al treilea cel mai lung meci al său pe zgură [din cele de trei seturi, depășit doar de meciurile cu Djokovic, Madrid 2009 – patru ore și trei minute, și Davydenko, Roma 2007 – 3 ore și 39 de minute].

Sunt câteva idei care ar trebui notate sau reluate după meciul lui Rafa cu Gilles Simon (întărite, ulterior, și de meciul cu Youzhny). 

Unu la mână, că aproape orice jucător care îl întâlnește acum pe Nadal crede mai mult ca niciodată că poate să-l bată. Că se joacă sau nu pe zgură pare să nu mai fie un factor. Andujar a fost la un punct distanță la Rio; Ferrer și Almagro au obținut victorii istorice pentru ei, Nishikori s-a apropiat la două game-uri (și o accidentare), iar acum a venit rândul lui Gilles. În toate aceste cazuri vorbim despre jucători care, tradițional, erau inofensivi într-un meci cu Nadal, toți cu head-to-head-uri descurajante. Afară de Nishikori, e greu de spus de vreunul dintre ei că a avut un an special până acum. Și totuși, ajunși în fața lui Nadal, dintr-o dată acești jucători arată foarte, foarte bine. Ceea ce confirmă, dacă mai era nevoie, că nu ei au intrat brusc în formă, ci nivelul lui Rafa a scăzut mult. Și brusc. Exemplul lui Gillou e, poate, cel mai concludent. Cine ar fi știut că Gilles, cel care are niște rezultate dezamăgitoare în acest an, e un big hitter? Și încă pe zgură? Miercuri seara, francezul a readus aminte de 2008, perioada cea mai spectaculoasă a carierei lui, de când datează și victoria sa cu Rafa, la Madrid, pe indoor. Ca și atunci, Simon a fulgerat terenul cu running forehand-ul down the line și a găsit câteva revere sublime. Când joacă tenis la capacitate maximă, Simon mi s-a părut întotdeauna foarte plăcut de urmărit, cu un joc la fel de variat precum acel faimos interviu care a stârnit atâta interes la vremea apariției lui. Însă imaginea lui Gillou trântindu-i lui Rafa winners a la Soderling, pe zgură? Ceva greu de imaginat.

Doi la mână, Nadal devine tot mai ezitant când vine vorba să servească pentru un set sau să-și conserve un avantaj. În condiții normale, Rafa era rock-solid după ce apuca să facă un break. În ultimele săptămâni, e atacabil mai ales atunci. De două ori a servit pentru set cu Simon în primul, de fiecare dată și-a pierdut serviciul. În setul doi, a lăsat să-i scape un avantaj de 3-0. Cu Youzhny, povestea s-a repetat. Miercuri seara, Simon a atacat virulent serviciul doi al lui Nadal, având timp să se așeze pentru a trăzni cu forehandul.

Trei la mână, ok, am reținut că reverul e sensibil, dar ce se întâmplă cu forehandul? Au fost momente când agresivitatea pe FH i-a lipsit cu desăvârșire, în schimb s-a mulțumit cu rally-uri ușor previzibile, în cross. Adâncimea și plasamentul lipsește, multe mingi scurte, ușor atacabile. S-au înmulțit și shank-urile, de o altă factură decât la Federer. Dacă Roger trimite, de regulă, mingea în înaltul tribunei, la Rafa e fix invers: o „retează”, nereușind să o trimită mai departe de câțiva pași.

Patru la mână. Poate că nu-și regăsește jocul, dar, boy, oh, boy, mentalul e mai puternic ca niciodată. În multitudinea de situații critice prin care a trecut în ultimele trei meciuri, Rafa nu a cedat nici măcar o dată. A continuat să lupte până când adversarul a început să coboare. „E întotdeauna important să găsești ceva pozitiv din fiecare meci, pentru că urmează un altul a doua zi. E important să pot să spun acum că am jucat cu atitudinea corectă și că am câștigat meciul, chiar dacă nu m-am simțit în cea mai bună formă. Asta e întotdeauna o veste bună”.

Cinci la mână. Dacă istoria lui Rafa ne e indicație, astfel de episoade, victoriile cu multă suferință, sunt cele care îl întăresc și îl rebalansează pe spaniol. Ca să câștige mult, are nevoie să sufere mult. Poate e greu de crezut pentru un outsider, însă astfel de victorii chinuite nu echivalează, în cazul lui Rafa, cu vești proaste. Ba dimpotrivă. Sunt toate șansele ca încrederea lui să revină.

Șase la mână. Rafa e cât se poate de realist și nu dramatizează situația, ba chiar o privește cu o doză suficientă de umor, ceea ce e încurajator pe perspectivă. Exemple: după meciul cu Nishikori a spus că primul set a fost o „execuție” (eng. „trashing”). După cel cu Youzhny, un reporter, în loc de întrebare, i-a spus simplu: „Nu suntem obișnuiți să te vedem chinuindu-te”. Răspunsul lui Rafa, zâmbind: „Păi, obișnuiți-vă!” Apoi a detaliat: „Cu trecerea anilor, devine ceva normal, iar la final toată lumea suferă. E parte din sport. E parte din cariera oricui. Am aproape 28 de ani. La vârsta asta, Bjorn Borg făcea deja alte lucruri. Nu e posibil să câștigi ușor, cu scoruri clare, 10 ani la rând. În același timp, sunt sigur că pot mai bine de atât. Când vrei ceva mult, când lupți pentru ce-ți dorești, de multe ori găsești soluțiile. Eu lupt în fiecare meci”.