Tenisul feminin: Trecut, prezent şi viitor

Cu ocazia Mărţişorului, Treizecizero dedică o serie de articole tenisului feminin. Vom începe cu o analiză a evoluţiei stilului de joc în tenisul feminin începând cu anii ’90, analiză făcută de Carlos Rodriguez, fostul antrenor al lui Justine Henin şi actualul antrenor al lui Na Li. În articolul de mai jos, Rodriguez explică elementele definitorii ale anilor ’90 în tenisul feminin şi analizează perioada de tranziţie din anii 2000 către stilul de joc actual, bazat pe viteză şi forţă. Articolul discută de asemenea punctele esenţiale care trebuie vizate în etapa timpurie din dezvoltarea unei jucătoare.

 

Tenisul feminin în anii ’90

Cea mai evidentă caracteristică a anilor ’90 a fost diversitatea stilurilor de joc în top 10. În acea perioadă, circuitul era dominat de jucătoare ca Steffi Graf, Gabriela Sabatini, Martina Navatilova, Monica Seles, Arantxa Sánchez, Jana Novotna, Mary Joe Fernandez, Conchita Martínez, toate cu stilul lor distinct. Majoritatea acestor jucătoare, cu câteva excepţii, puteau să joace foarte bine pe orice suprafaţă. Fiecare dintre ele avea câte un punct forte pe care putea să-l folosească pentru a-şi aplica strategia de joc. Datorită marii diversităţi de stiluri cu care erau confruntate săpămână de săptămână, aceste jucătoare au putut să evolueze şi să-şi îmbunătăţească nivelul de-a lungul mai multor ani. În acelaşi timp, din punctul de vedere al divertismentului, tenisul feminin era atractiv pentru spectatori nu numai pentru că aceştia puteau să-şi recunoască jucătoarele favorite, dar şi datorită contrastului între stilurile lor de joc.  

Perioada de tranziţie de la sfârşitul secolului 20

Spre sfârşitul anilor ’90, tenisul a început să se dezvolte fizic şi a început să fie din ce în ce mai influenţat de viteza şi forţa loviturilor. Acest proces a fost declanşat de evoluţia rapidă a echipamentului şi materialelor pe care tehnologia modernă le-a pus la dispoziţia jucătoarelor: mingi mai rapide şi mai elastice, rachete mai uşoare şi racordaje care puteau imprima mai multă viteză şi efect mingii.

Principala consecinţă a acestor schimbări a fost că noua generaţie de jucătoare a început să dezvolte un joc bazat pe forţa şi viteza loviturilor în detrimentul înţelegerii aspectelor tactice. Jucătoarele trebuia să reacţioneze rapid şi să lovească tare, mai degrabă decât să înţeleagă unde să trimită mingea şi de ce. În acelaşi timp, condiţia fizică şi antrenamentul de fitness au căpătat o importanţă crucială. În timpul anilor 2000, foarte rar jucătoarele de top reuşeau să termine sezonul neaccidentate. Evoluţia jocului era mai rapidă decât evoluţia lor fizică; toată lumea trebuia să se adapteze din mers acestor noi cerinţe. Era clar că jucătoarele de tenis erau obligate să devină atlete de cea mai înaltă clasă.

Tenisul feminin în perioada actuală

Dacă ne uităm acum la schemele de joc din circuitul feminin, ne dăm seama câte s-au schimbat în aceşti 20 de ani. În primul rând, există mai puţină varietate tactică, de vreme ce există mai puţine stiluri de joc. Dacă analizăm meciurile observăm imediat violenţa şi viteza jocului actual. Apoi, saltul făcut la capitolul pregătire fizică le-a transformat pe jucătoarele de tenis în atlete complete. Şi cu toate acestea, vedem că le este totuşi dificil să controleze viteza, forţa şi intensitatea jocului. De ce? Nu e din cauză că generaţia de azi ar fi mai puţin talentată decât cea de acum 20 de ani. În opinia mea, aceste probleme îşi au originea în instruirea tehnico-tactică din perioada formativă, de până la 14 ani.

Importanţa antrenamentelor adecvate pentru fiecare etapă de dezvoltare: exemplul lui Justine Henin

Marea diferenţă pe care o observ azi este că jucătoarele nu au timp, sau mai bine zis, nu li se dă timp să se dezvolte în perioada cea mai importantă: de la 7 la 14 ani. Această perioadă este fundamentală pentru orice jucător de tenis. Atunci se dezvoltă cele trei elemente, în opinia mea, pilonii de bază care vor susţine potenţialul lor fizic, tehnic şi tactic. De-a lungul carierei lor va fi nevoie să înfrunte tot felul de stiluri de joc şi vor avea nevoie să fie foarte adaptabile. Capacitatea lor de adaptare este construită pe aceste trei elemente esenţiale, învăţate între 7 şi 14 ani:

• ochii: capacitatea de a observa, de a anticipa şi de a înţelege/a „citi” jocul adversarei

• picioarele: jocul de picioare rapid şi capacitatea de a se mişca urmând cea mai scurtă traiectorie spre minge

• mâinile: abilitatea mâinii de a pune în aplicare ideile pe care le are mintea

Nu putem neglija un principiu fundamental: tenisul este un sport în care tehnica loviturilor şi condiţia fizică sunt mijloacele prin care jucătoarea îşi transformă în realitate ideile (tactica). Odată ce aceste trei elemente au fost suficient dezvoltate în perioada de formare, jucătoarea îşi va continua singură evoluţia fizică, tehnică, tactică şi mentală de-a lungul carierei.

În cazul lui Justine, ea a început să joace tenis cu metoda mini-tenis (numită şi „evolution tennis”) şi a continuat aşa până la apropximativ 10 ani. Astfel, a avut suficient timp ca să-şi construiască o bază solidă din punct de vedere tehnic şi tactic datorită materialelor adaptate (mingi, terenuri, rachete). Ea a avut răgazul să se dezvolte în armonie din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic.

Concluzii: tenisul feminin în viitor

Pentru că extremele n-au fost şi nu vor fi niciodată bune, tenisul feminin a început treptat să găsească soluţii şi alternative la jocul în forţă. Cu toţii ştim că un campion se face, nu se naşte. Astfel, responsabilitatea este în principal a antrenorilor, care trebuie să înţeleagă că victoriile sunt importante, dar nu sunt suficiente. Dacă vrem ca tenisul feminin să fie în continuare interesant şi să atragă publicul, el trebuie să evolueze corect.  Dezvoltarea corectă a unei jucătoare este responsabilitatea antrenorilor, iar ei trebuie să lucreze având în vedere progresul jucătoarei pe termen lung.