Sezonul fără hawk-eye

Codruț Baciu | 14 aprilie 2013

Sezonul fără hawk-eye

Sunt prins deja în plasa sezonului de zgură care, paradoxal, mă trimite cu gândul la apă sărată şi Estrella Damm. Dar îmi amintesc şi de cel de iarbă, aşa cum era el mai demult.

Un prieten dintre aceia cu care pot vorbi despre tenis fără să am senzaţia că îl plictisesc mă întreabă care este suprafaţa care îmi place cel mai mult. Nu-mi imaginez că se referă la suprafaţa pe care mă simt cel mai confortabil când joc, căci suntem prieteni vechi, de pe vremea lui Rafa-adolescentul, deci omul ştie foarte bine că joc la fel de prost pe orice tip de teren. El se referă la tenisul cu totul, la ce ne place să privim şi să comentăm.  Mă surprind răspunzând destul de rapid, ca şi când mă aşteptam să se ivească subiectul dintr-o clipă într-alta: zgura.

Tenisul de la începutul anilor 2000 mi-a fost prezentat de bunică-miu ca aparţinând ierbii, pe de-o parte, şi lui Sampras şi Hewitt, pe de cealaltă. Îmi amintesc că îi prefera pe cei doi pentru că „Pit joacă lin”, iar celălalt, al cărui nume nu îl putea pronunţa corect nici din a treia încercare, pentru că „parcă-i nebun cu privirea aia, nu vrea să piardă”. Aşa că mi-am început cariera de chibiţ ţinând cu Sampras, despre care nu am nicio amintire jucând altundeva decât pe iarbă. Săptămâna asta s-au împlinit 20 de ani de când Pistol-Pete ajungea pentru prima oară pe locul 1 în clasamentul ATP, depăşindu-l atunci pe Jim Courrier. Ce tenis avea America!  La ani distanţă, în timp ce acel tip de antagonism a luat noi şi nebănuite forme datorită lui Federer şi Nadal, am decis să-i dau o şansă şi lui Agassi, citindu-i biografia; rezultatul a fost că mi-a devenit simpatic, însă pun asta pe seama priceperii biografului şi a emotivităţii mele exagerate. Şi câţi dintre noi nu au citit o biografie cu Youtube-ul deschis alături?  Eu unul vă recomand acel sfert de finală de la US Open, din 2001, dintre Agassi şi Sampras, despre care mulţi au spus că a fost cea mai frumoasă partidă pe care cei doi au jucat-o vreodată.   

Însă zgura, pentru mine, este cea specială. Se vorbeşte mult despre muncă atunci când se explică marile succese sau lipsa acestora; dar nimic în tenis nu ilustrează munca fizică mai bine decât sprinturile, tricourile mânjite de roşu-portocaliu şi alunecările prea curajoase de pe un teren de zgură. Acestui calup de ofrande aduse zeului Ponos i se opune atmosfera de vacanţă căruia, an de an, turneul de la Monte Carlo îi dă startul. De fapt, noi suntem nişte musafiri răsfăţaţi ai lui Nadal – ne începem verile zgâindu-ne la gazda noastră defilând prin Monaco, apoi plecăm în concedii, facem castele de nisip, ne bronzăm, numai ca să ne întoarcem taman la timp pentu a-l vedea pe amfitrionul nostru cucerind Parisul.

Clay, terre battue, sezonul fără hawkeye – fiecare îi spune cum vrea -, însă după atâtea mii şi mii de nemiloase drepte făcute de Rafa, în româneşte nu e nicio suprpriză că „zgură” se termină în „ură”.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi