Serena Slam! Serena Williams câștigă finala de la Wimbledon, este deținătoarea tuturor titlurilor de Grand Slam

Camelia Butuligă | 11 iulie 2015

Serena Williams a învins-o în finala de la Wimbledon pe Garbine Muguruza și a obținut al 21-lea titlu de Grand Slam din carieră.

Serena Williams este noua campioană de la Wimbledon, după ce a învins-o pe Garbine Muguruza, finalistă în premieră, cu 6-4, 6-4. Serena a revenit de la 2-4 în primul set și a condus cu 5-1 în setul secund, înainte de a rezista unui mic asalt de final din partea jucătoarei iberice. 

Este al 6-lea titlu la Wimbledon pentru Serena Williams și al 21-lea titlu de Grand Slam al carierei. De asemenea, este a doua oară când ea realizează așa numitul Serena Slam, adică devine deținătoarea tuturor titlurilor de GS fără să le câștige în același an calendaristic. 

BRD Insider

Acum trei ani cam pe vremea asta, abia ieşită de la un meci pe Central, mă plimbam pe aleile Arenelor BNR în căutarea unui alt meci de tenis. Erau primele faze ale BCR Ladies Open, seara mai alungase din căldura ucigătoare din timpul zilei şi mă uitam pe deasupra spectatorilor îngrămădiţi la intrarea pe terenurile 1 şi 2 sperând să văd numele de pe tabelele de scor. În loc de nume, pe 1 am văzut o rochie roşie care zbura pe teren, terminând punctele autoritar şi foarte necaracteristic pentru o jucătoare (mai ales spaniolă, am aflat mai târziu asta) care juca pe zgură: la fileu. „Aici intru”, am decis fără să ştiu cine era fata, sau de unde. A fost prima mea întâlnire cu Garbine Muguruza-Blanco, acum doar Garbine Muguruza, Garbi pentru fanii spanioli, Bubu sau Buburuza pentru cei români. 

Primul lucru care îmi atrage atenţia la orice jucător nu sunt loviturile, ci felul cum se mişcă. De aceea am ales-o pe Garbine, şi nu pe învingătoarea ei din finala turneului bucureştean, Maria-Teresa Torro-Flor, ca fiind jucătoarea cu mai mare potenţial pentru viitor. Deşi Torro-Flor avea un forehand cum nu se văd multe în WTA, restul jocului ei nu ieşeau în evidenţă. Garbine avea un joc mult mai omogen şi periculos pe ambele părţi, o mişcare intuitvă şi o gândire interesantă pe teren. Cred că am pronunţat cuvintele „top 10 în câţiva ani”, dar nu mă aşteptam ca doar peste trei să scriu o cronică pentru o finală de Wimbledon între ea şi Serena Williams. 

Pentru aproape un set, a părut că Serena şi-a găsit în sfârşit o adversară pe măsură: Garbine a lovit mingea repede, i-a pus retururi în picoare şi nu i-a dat posibilitatea să creeze unghiuri, împingând-o în spate cu lovituri lungi şi pe centru. Serena a intrat cu emoţii pe teren (she IS human, after all…), a făcut un game execrabil pe serviciu (trei duble) şi s-a pomenit condusă cu un break încă de la început. Nu era tocmai genul de meci la care ne aşteptam. Sau era? Era, în ceea ce-o priveşte pe Garbine, pentru că ştiam că poate să lovească mingea, dar nu mă aşteptam ca Williams să intre pe teren atât de stresată.

Însă atunci când faci ceva care îţi place şi la care te pricepi, oricâte emoţii ai avea la început sau înainte, odată ce te apuci, se întâmplă destul de repede să intri în acea stare de flow în care uiţi de tine. Cred că aşa este cu mulţi dintre multiplii campioni la tenis, sau la orice. Odată intrată în ritmul meciului, Serena a început să-şi desfăşoare loviturile. Încet încet, meciul nu mai avea doar o jucătoare pe teren. Williams şi-a regăsit serviciul şi pe măsură ce scorul înainta spre sfârşitul setului, emoţiile au trecut fileul şi au ajuns-o şi pe Garbine. Mai întâi Serena şi-a luat break-ul înapoi. Iar apoi Muguruza, servind la 4-5 ca să stea în set, a clacat şi a făcut o dublă, prima ei dublă, la 30 egal, pentru a-i da Serenei minge de set. Momentul acela de slăbiciune a costat-o nu numai setul unu, dar şi setul doi. Williams a ţâşnit şi a câştigat 9 din următoarele 10 game-uri: scorul s-a făcăut cât ai clipi 5-1 şi Serena servea pentru tot felul de recorduri istorice.

În finala jucată pe arşiţa inumană a acelei zile de iulie bucureştean de acum trei ani, Garbine se vedea condusă în decisiv tot cu 5-1. Citez din cronica meciului: „Aşa cum se întâmplă când nu mai ai nimic de pierdut (pentru că în mintea ta ai pierdut deja), Garbine și-a regăsit adâncimea, precizia loviturilor și calmul omului împăcat cu soarta. Torro-Flor s-a bâlbâit şi scorul a devenit 5-2. Garbine, susţinută de public, a profitat de momentul de derută al adversarei, și-a făcut serviciul pentru 5-3, apoi încă un break pentru 5-4, ocazie cu care a salvat și o minge de meci, ajungând în situația de a servi pentru a egala scorul”.

Sună familiar, nu? La 5-1, Garbine nu mai avea nimic de pierdut, iar Serena o grămadă de lucruri. A urmat un break la zero pentru spaniolă, un hold şi încă un break. Garbine, eliberată din strânsoarea emoţiilor, domina din nou. Ah, dar dacă s-ar putea juca finalele de Grand Slam fără nicio emoţie! La 4-5, cu o grămadă de lucruri de pierdut din nou, Muguruza i-a dat Serenei game-ul la zero, şi odată cu el setul, meciul, şi şansa de a intra în istorie. 

Lacrimile ei de la final mi-au adus aminte de lacrimile de la Bucureşti. Două meciuri la trei ani distanţă, pe scene cum nu se poate mai diferite, dar în care s-au activat aceleaşi resorturi. Scriam atunci că Garbine va fi în vârful clasamentului dacă “va reuşi să-şi ţină emoţiile în frâu şi să gestioneze tactic mai bine momentele critice din meci”. Cu această neaşteptată finală la Wimbledon, va intra în top 10. Dar saltul cel mare de la finalistă la câştigătoare va fi făcut atunci când, servind la 4-5 ca să stea într-un meci, la 30 egal sau la 30-40, în loc de dublă greşeală va da un as. Şi trebuie s-o facă destul de constant pentru ca adversarele ei să ştie că nu le va fi uşor. Aşa cum o face Serena.  

Cum rămâne deci cu Serena? Are acum mai multe Grand Slamuri decât TOATE celelalte jucătoare active la un loc. Ridicol, nu? Camera a arătat în repetate rânduri loja fostelor campioane la Wimbledon: Virginia Wade, Billie-Jean King, Maria Bueno, Martina Navratilova. Împotriva acestora joacă acum Serena de câte ori păşeşte pe teren. Nu împotriva lui Garbine, sau Heather, sau Maria. Împotriva tuturor acestore doamne solemne şi severe care o întreabă fără cuvinte: „Poţi să o faci? Poţi să fii mai bună ca noi toate?” O fată neagră din Compton, ghettoul din Los Angeles unde în după-amiezele de vară se auzeau nu pocnetul mingilor, ci pocnetul gloanţelor, este pe cale să răspundă „Da!” şi să devină cea mai bună jucătoare din istoria acestui sport. 

 

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus
BRD Insider