Serena Slam mai poate fi pus în pericol doar de o finalistă debutantă: Garbine Muguruza o va întâlni pe Serena în finala Wimbledon

Camelia Butuligă | 10 iulie 2015

Serena Williams a învins-o încă o dată pe Maria Sharapova și o va întâlni în meciul pentru marele trofeu de la Wimbledon pe Garbine Muguruza. Dacă o va învinge pe iberică, Serena va reuși pentru a doua oară în carieră să se afle în postura deținătoarei tuturor celor patru turnee de Grand Slam

Din toate variantele posibile (adică Williams – Radwanska şi Williams – Muguruza), cred că ne-am ales cu cea mai bună pentru o finală competitivă. Nu că n-aş avea încredere în abilităţile de ninja şi în nervii de oţel ale Radwanskăi, dar, sincer, nu cred că ar putea să facă contra Serenei pe iarbă mai mult decât a făcut deja în finala din 2013. Muguruza – Williams este un film pe care nu l-am văzut de foarte multe ori şi niciodată la acest nivel – finală de Grand Slam. Doar să nu facă Garbine vreun blocaj gen Lisicki şi să ne pomenim că ne uităm la ecran aşa cum te uiţi la un accident: cu o curiozitate îngrozită. Însă Muguruza îmi pare un temperament mai aşezat, mai greu de deraiat emoţional decât Sabine, deşi a avut şi ea un moment de derută, în semifinala cu Radwanska. Contează însă că până la urmă, s-a scos cum-necum din groapa în care se băgase tot ea. 

Şi să faci asta contra unei jucătoare ca Radwanska e tare periculos… Aga Radwanska este asasinul tăcut al WTA. Dă-i o minge şi-ţi va lua game-ul, dă-i un game şi-ţi va lua setul. E ca apa de fluidă şi de eficientă: curge pe lângă stâncile mari şi picătură cu picătură, slice cu slice, le erodează până când nu mai rămâne nimic din ele. De asemenea, trebuie să te minunezi la ce simţ acut al terenului are: ştie din orice poziţie cât spaţiu are la îndemână şi îl foloseşte la maxim. N-am mai văzut nicio altă jucătoare care să utilizeze cu atâta precizie cele mai obscure colţişoare ale acelui dreptunghi. E ca şi cum are puterea să-i întindă sau să-i comprime dimensiunile după bunul plac. 

Mă bucur că Agnieszka a folosit acest Wimbledon ca pe o trambulină cu care s-a propulsat dincolo de pana de formă pe care a traversat-o acest an. Circuitul are nevoie de genul ei de tenis, combinativ şi înnebunitor pentru adversare. Însă revenirea ei a început prea târziu pentru a o recomanda ca o candidată serioasă la finală. Şi meciul de azi a arătat-o: Aga nu este încă pregătită să facă faţă unui tenis exploziv un meci întreg. Şi dacă nu i-a făcut faţă lui Garbine, ce şansă ar fi avut contra Serenei?

De aceea cred că zeii tenisului, cruzi şi nepăsători ca de obicei, au făcut totuşi cărţile cum trebuie. Garbine a mai bătut-o pe Serena la nivel înalt (e drept că pe zgură, la Paris anul trecut, dar cu un scor categoric: 6-2, 6-2), dar aici nu vorbim doar de suprafeţe, ci mai ales despre ocazie. Ori un Grand Slam este ocazia ocaziilor. Serena a luat notă de jocul tinerei spaniole şi a upgradat-o la secţiunea „Ameninţări reale, care trebuie înnăbuşite în faşă”. Drept urmare, a insistat s-o bată anul acesta la Australian Open în sferturi. Era musai, mai ales că pierduse primul set cu 6-2 şi încă o înfrângere categorică la un alt Grand Slam nu mai putea fi considerată doar o întâmplare. Aşa că Serena s-a mobilizat în stilul care a consacrat-o şi a câştigat următoarele două seturi cu 6-3, 6-2. Fac pariu că Garbine a rămas totuşi în imaginarul ei carneţel negru la categoria ameninţări reale.

Şi aşa ar şi trebui să fie. Muguruza a progresat în salturi uriaşe în ultimii doi ani. Este o jucătoare cu lovituri mari, dar mi se pare că mai are nişte nuanţe în joc pe care tovarăşele ei de stil nu le posedă. Are în primul rând joc de fileu. Nu e musai să-l folosească, dar este acolo la nevoie. Apoi are o deplasare mai bună decât te-ai aştepta de la cineva de 1,82. Şi, nu în ultimul rând, are răbdare (şi jocul necesar) să stea în schimburi lungi dacă trebuie.

Toate acestea s-ar putea să nu-i servească la nimic, bineînţeles, dacă Serena joacă imparabil, servind cum a servit la sfârşitul meciurilor cu Azarenka şi Sharapova. Dar dacă Serena nu intră pe teren bubuind mingi milimetric lângă tuşe, Garbine ar avea armele să stea aproape de ea şi să-i pună nişte întrebări într-o limbă pe care Serena nu o stăpâneşte. De exemplu, spaniolă.  

Sunt mulţi de „dacă”, adevărat. În forma necruţătoare pe care a arătat-o Serena şi cu Azarenka pe final şi cu Maria de la început la sfârşit, este greu să faci ceva contra ei. Dar fiecare meci este unul nou şi Serena va intra pe teren cu propria ei povară: Serena Slam, din care mai lipseşte doar o piesă şi mai ales Marele Slam anual, care se prefigurează la orizont. Pe de altă parte, Garbine nu are mare lucru de pierdut. Este deja o performanţă fantastică parcursul de până aici, după ce rezultatul ei cel mai bun la Wimbledon era un tur doi acum doi ani. Pleacă cu şansa a doua, clar, dar este o şansă destul de mare, cu condiţia să joace relaxată şi să nu o intimideze contextul. De fapt, cred că felul cum va decurge acest meci va fi definitoriu: vom asista la naşterea unei jucătoare mari sau la defilarea uneia despre care ştim că este deja mare.

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus