Șase idei după decizia Simonei Halep de a nu mai lucra cu Wim Fissette

Ok. Așadar, Simona a mers pe linia prevăzută de o bună parte dintre susținătorii ei și a anunțat azi, pe pagina ei oficială de Facebook, sfârșitul colaborării cu antrenorul Wim Fissette la sfârșitul acestui an, ceea ce înseamnă că finala din Singapore a fost ultimul meci alături de belgian. Decizia a fost luată, conform anunțului, de “comun acord”, iar ea pune punct celor nouă luni efective în care cei doi au lucrat împreună. Nouă luni în care am contabilizat și sărbătorit prima finală de Grand Slam, prima calificare și prima finală la Turneul Campionilor, prima semifinală la Wimbledon și primul finiș în Top 3. Asta-i o serie remarcabilă de premiere, la care Wim are un merit important, ceea ce face și mai relevantă această decizie. Trecând dincolo de preferințele personale ale fiecăruia dintre noi, ce rămâne din această hotărâre, în contextul în care informațiile nu dau pe dinafară?

Despărțire în spiritul întregii colaborări

Adică elegantă, dar reținută. De-a lungul timpului, atât Simona, cât și Wim și-au respectat relația, dar au păstrat cu mare grijă liniștea, au fost grijulii și laconici în public vizavi de felul în care decurg lucrurile în particular. Referințele au fost relativ rare, făcute cu grijă și în cuvinte puține. Ceea ce le-a protejat munca, dar a născut și diverse dileme.

Decizia corespunde unui pattern

E un scenariu pe care l-am mai trăit. Renunțarea la Adrian Marcu a survenit tot la capătul unui sezon de succes, ba chiar după două titluri consecutive, perioadă soldată cu urcarea Simonei până pe locul 11 mondial. Și atunci, ca și acum, decizia jucătoarei a mirat, dar s-a dovedit, pe termen lung, inspirată. 12 luni mai târziu, de data aceasta cu Simona pe locul 3 în lume, povestea se repetă.

Dă, indirect, satisfacție unei teorii populare

Colaborarea celor doi a fost, judecând sumar, un succes aproape neîntrerupt, pentru că rezultatele Simonei au venit la foc continuu, ele ducând-o pe aceasta la un nivel la care niciun fan de tenis român nici nu îndrăznea să viseze în urmă cu câțiva ani. Dar au fost și câteva momente care, cumulate, au dat naștere unei teorii cu destul succes la public, potrivit căreia între Simona și Fissette nu există chimie, că ei nu comunică așa cum ar trebui și, într-un final, că belgianul nu este „ceea ce îi trebuie” Simonei.

Care sunt acele momente? Hotărârea Simonei de a nu apela, afară de rare excepții, la Wim pentru ședințe de coaching în timpul meciurilor a fost interpretată cu ușurință ca o lipsă de încredere a româncei în antrenorul său, deși Simona a explicat, nu o dată, că e pur și simplu o alegere personală, că preferă să încerce să se descurce singură și că nu agreează această găselniță regulamentară (pentru cei care au uitat, coachingul pe teren e un experiment WTA-only, relativ recent, care nu se regăsește la masculin sau în turneele de Grand Slam).

Mai departe, alte momente care au consolidat această teorie? Apariția târzie în România a lui Fissette, care n-a pus piciorul în București înainte de turneul din iulie, pe care Simona l-a și câștigat. Înfrângerile repetate cu Sharapova, care au dat naștere unei prime probleme nerezolvate de cuplul Wim – Simona. Celebrul episod de coaching de la Cincinnati, când Simona a părut a-i răspunde pe un ton nervos, dar, mai ales, mesajul belgianului de la acel moment, interpretat în toate felurile (s-a spus că nu i-ar fi cerut Simonei să joace mai agresiv în acel meci cu Sharapova, când, de fapt, exact asta a făcut). Într-o manieră împrumutată de la fotbal, s-a cerut inclusiv renunțarea imediată la Fissette, idee văzută ca o soluție pentru a o scoate pe Simona din pana de formă și de inspirație din lunile august și septembrie. Înțelept, Simona nu s-a lăsat luată de val, dar, până la urmă, finalul a fost același.

Dacă multe dintre aceste idei au fost speculate, publicul trebuie înțeles, pentru că a făcut asta în legătură cu punctul anterior, adică lucrând cu puține informații concrete.

E o decizie cât se poate de îndrăzneață. Și riscantă

Orice s-ar spune, a renunța la un antrenor în plin moment de succes (și cu repetiție) este o acțiune bravă, care vorbește din plin despre maniera în care Simona ia hotărârile importante pentru cariera ei. Chit că numai Simona știe exact toate motivele care au împins-o către această direcție, însă, la suprafață, ea se expune diverselor judecăți din partea publicului care nu știe acele motive. Vor exista comparații, teorii, certitudini. Următorii pași și următoarele luni ale carierei ei vor fi privite și din acest unghi, presa va comenta și va face comparații. Jurnaliștii străini au primit cu destulă mirare vestea. Dacă până acum un an de Simona se vorbea doar în România, de data aceasta, pe Simona sunt și ochii celor de la New York Times, Sports Illustrated, USA Today și alte locuri în care se face jurnalism sportiv autentic. Asta înseamnă un motiv de presiune suplimentar. Nu e o greutate care s-o cocoșeze pe Simona, dar asta nu înseamnă că nu e o alegere curajoasă și asumată.

E o decizie care nu poate fi judecată acum

Astea fiind spuse, orice tentație de a cataloga într-un fel sau altul alegerea Simonei e prematură și riscă să fie lovită de nulitate de realitatea primei părți a sezonului viitor. Dacă știm cu siguranță ceva acum e că nu trebuie să ne grăbim cu concluziile: vom putea emite unele după câteva luni, când vom avea bază de comparație. Ne place sau nu, deocamdată Simona a arătat că știe mai bine.

Renunțarea la Wim cere o alegere înțeleaptă în privința înlocuitorului

Un lucru e însă cert: întreruperea unui parteneriat cu un antrenor care: 1. a avut un impact asupra jocului Simonei, 2. a avut o contribuție mare la rezultatele ei, 3. este atât de bine văzut – e o decizie care cere consecvență. În teorie, în locul lui Wim ar trebui să vină cineva cel puțin la fel de „greu”. Numele următorului antrenor e foarte important, pentru că Simona a ajuns la un nivel la care nu mai poate lucra cu oricine.

Naționalitatea antrenorului nu e neapărat importantă, ci ceea ce poate aduce el nou în ecuație: au fost și mai sunt multe jucătoare de top care au preferat să fie antrenate de conaționali, din rațiuni care țin de cultură, de limbă, de confort și așa mai departe. Nu ar fi neapărat ciudat ca Simona să se întoarcă la un român, așa cum sportiva a făcut deja referire (la urma urmelor, ea s-a declarat mereu bucuroasă că este un produs sută la sută românesc). Ar fi însă ciudat ca ea să aleagă orice altceva în afara unui antrenor capabil s-o ducă la nivelul următor.

Cineva remarca pe Twitter că victoria asurzitoare a Simonei în fața Agnieszkăi Radwanska, din semifinalele Turneului Campioanelor – una dintre cele mai categorice victorii obținută de o jucătoare de Top 10 contra alteia – se explică simplu: una dintre cele două a stagnat în acest sezon, în vreme ce cealaltă a progresat la toate capitolele. Vechea diferență dintre cele două nu doar că fusese anulată, ci chiar inversată. Acest trend trebuie, însă, păstrat.

2014 a însemnat un progres fantastic pentru Simona, un maraton infernal în care românca a trebuit să învețe din mers cum să se ajusteze atât tehnic, cât și fizic și mental la rigorile nivelului la care tot ea a ajuns. Colaborarea cu Fissette a ajutat-o, atât ca joc, cât și ca prezență, inclusiv la detalii precum stăpânirea limbii engleze. Ca să nu bată pasul pe loc și să poată să găsească soluții la problemele pe care diversele matchup-uri din circuit i le propun, ca să-și dezvolte pe mai departe jocul, Simona are nevoie de un antrenor pe măsura așteptărilor ei de acum. Că va fi român, tătar, chinez sau american nu contează. Contează ca el să știe ce presupune lucrul cu o candidată veritabilă la locul 1, cu o jucătoare care mai are încă mult loc de îmbunătățiri. Contează ca el să o împingă și mai mult, să îi ceară maxim și să ofere maxim, în așa fel încât, în 2015, Simona să facă pasul următor, către Slamuri. Despre asta este vorba, în asta constă, de fapt, importanța deciziei Simonei. Iar dacă ea va „simți” greșit de data asta, e riscul și dreptul ei să facă așa. Și l-a câștigat. Inclusiv să facă greșeli.

Mai multe de la Simona

1. Simona este inclusă în sondajul pentru jucătoarea lunii octombrie, la concurență cu Serena Williams și cu Andrea Petkovic. Se poate vota aici.

2. Drumul Simonei în 2014, așa cum e el văzut de Adidas.

3. Simona a depășit un milion de fani pe pagina ei oficială de Facebook, pagină lansată în urmă cu doar câteva luni. Simona e abia a opta jucătoare WTA care trece de acest prag simbolic, care spune multe despre cât de cunoscută și apreciată este acum Simo în întreaga lume.