Queen Simona se încoronează și acasă! Simona triumfă la București, câștigă al 8-lea titlu al carierei

Povestea unui an mai frumos decât orice închipuire continuă. Simona a făcut performanță la cel mai înalt nivel, a jucat finală de Grand Slam și a urcat până pe locul 3 în lume, dar, sentimental vorbind, nimic nu se compară cu un titlu sărbătorit acasă, alături de suporterii români.  Simona a trăit, într-o duminică după-amiază superbă, ziua pe care și-a dorit-o atât de mult de săptămâni bune. „Visul meu e să ajung în finală acasă, în fața tuturor celor care mă susțin, și să o și câștig”, spunea Simona la Londra. Și dorința i s-a îndeplinit, după o finală câștigată cu autoritate, 6-1, 6-3, în fața italiencei Roberta Vinci. 

 

Românii o văzuseră până acum la televizor câștigând în te miri ce colțuri ale lumii. Pe viu o mai văzuseră, unii dintre ei, prea puțini, și la Fed Cup, dar pasager, între două reprize de ploaie, înghesuind două meciuri de foc într-un interval de numai câteva ore. În rest, profilul Simonei Halep, campioana, s-a conturat pentru noi mai mult de la televizor sau din știri. Am văzut cu toții cum străinii încep să o adopte, să o laude, să se minuneze. Am văzut cum ea începe să lege titlurile, să culeagă complimente și să adune fani de pe toate meridianele. Dar lipsea contactul direct. În State, Simona a devenit cunoscută abia după ce a luat titlul la New Haven, iar apoi a trecut în săptămâna a doua la US Open. Francezii au început s-o iubească abia când au descoperit-o în finala Roland Garros, iar englezii au respectat-o abia când au văzut-o riscând major ca să ducă meciul la capăt în semifinala Wimbledon, și respectându-i astfel, la rândul ei. Aveam și noi nevoie să o urmărim pe viu ca să o înțelegem mai bine.

Nu e ca și cum românii n-ar fi iubit-o sau n-ar fi cunoscut-o, dar prezența Simonei Halep la București a răspuns unei nevoi imediate, pe care însăși Simona a identificat-o încă din timpul Wimbledon. Atunci, aproape că n-a fost conferință de presă în care să nu-și găsească două vorbe și pentru cei de acasă. Se simțea dorul de casă, dar și dorința cât se poate de sinceră de a juca în fața publicului român. Ca orice alt jucător de top, Simona nu vorbește niciodată despre un turneu viitor în timp ce este angrenată într-o altă competiție, asta face parte din rutina minimă a sportivilor. Ceea ce pentru noi pare normal, adică să comentăm șansele și perspectivele la un turneu de peste câteva săptămâni, pentru ei e un fel de blasfemie. Dar la Wimbledon Simona a făcut o excepție de la această regulă nescrisă, vorbind cu entuziasm despre șansa ei de a se întâlni și cunoaște cu fanii ei din România.

WTA Bucharest Open n-avea cum să fie altceva decât Simona Open: un turneu centrat în jurul numărului 3 mondial, adus la viață de prezența ei, dependent de interesul stârnit de ea. Din fericire pentru toate părțile implicate, săptămâna din Cotroceni s-a terminat cu scenariul ideal: Simona a rezistat în lupta cu oboseala accentuată, cel mai puternic adversar al ei, și a putut ridica trofeul asupra capului în fața a 5.000 de spectatori entuziaști, care, la rândul lor, și-au ridicat nivelul de la o zi la alta (încă o dată: când merită criticat pentru gafele lui, publicul merită criticat. Dar să nu cădem în extreme: la ziua finalei, căldura oferită de public a fost remarcabilă, iar reacția lui din timpul ceremonei de premiere arată că înțelege perfect cu ce campioană are de-a face și nu are de gând să accepte ca ea să-i fie confiscată).

Da, n-a fost un turneu de nivelul Simonei, dovadă că l-a putut câștiga jucând pe alocuri la 50-60 la sută din potențial. Dar asta nu înseamnă că n-a fost greu. Exceptând, poate, sfertul de finală, Simona a trebuit să înfrunte pe fiecare zi mici perioade de slăbiciune, provocate de împuținarea resurselor. Ele au fost ținute sub control, dar nu există niciodată o garanție că o astfel de cădere, chit că ea nu e înțeleasă la adevăratul ei potențial din tribune, nu s-ar putea transforma, la un moment dat, într-o înfrângere surprinzătoare. În fiecare meci de tenis există un moment, acel moment, în care totul se poate schimba într-o direcție nedorită pentru favorit, dacă se aliniază câteva planete: câteva game-uri mai proaste, adversarul își ridică ușor nivelul, două-trei momente de joc frustrante sau incontrolabile, poate o decizie greșită de arbitraj, poate o minge pierdută dubios, poate mai puțină energie. Și dintr-o dată totul se poate schimba. Simona, care a mai vorbit de-a lungul zilelor despre “oboseală accentuată”, “mi s-au înmuiat picioarele” sau “mi-am simțit brațele grele” are însă capacitatea de a nu se panica în astfel de momente.

Și în finala cu Roberta Vinci, altminteri un meci dominat autoritar de Simo, în care românca a presat-o și a înghesuit-o în permanență pe adversara ei, a existat un astfel de moment dificil. S-a întâmplat în startul setului secund, când italianca, pregătită să-și joace ultima carte, a făcut un break și l-a concretizat mai apoi cu poate cel mai bun game al ei din meci, desprinzându-se la 2-0. Răspunsul lui Halep a fost la înălțime și a scuturat rapid orice fărâmă de neliniște din tribune: întâi un hold foarte rapid, cum Simona, susținută de serviciul ei tot mai îmbunătățit, a început să-și dezvolte un obicei în ultimele luni. Apoi rebreak confortabil. Apoi, la 2-2, Simona și-a ridicat iarăși nivelul așa cum o face la punctele importante, întâi a salvat o minge de break, apoi a închis game-ul cu o combinație rever direct câștigător în lung de linie + as.

Restul meciului a fost o plimbare în parc, cu o Simona dezlănțuită, decisă să închidă meciul cât mai repede cu putință, deloc dispusă să mai acorde alte șanse. Tenace și determinată să învețe din orice punct, din orice experiență, Simona a alergat toată ziua fiecare scurtă a Robertei – singurul capitol la care a pierdut bătălia duminică – până când a ajuns, în fine, una dintre ele, pedepsind-o cu un drop shot-răspuns. Simona a celebrat punctul ca și cum descoperise ceva prețios, iar publicul a înțeles mesajul, sărbătorind momentul mai gălăgios ca alte reușite. Și n-au fost puține: Simona a încheiat meciul cu 29 de lovituri direct câștigătoare (12 pe forehand, 14 pe rever, 3 ași), împachetate cu 11 erori neforțate, în ceea ce a fost încă un meci concludent din partea numărului 3 mondial.

Simona a sărbătorit triumful cu un zâmbet larg și, mai apoi, cu câteva lacrimi de emoție. A avut, ca și la Paris, un discurs remarcabil, foarte solid, fără echivoc, cu mult bun simț și fără să uite pe cineva din lista de mulțumiri. Semn că Simona își îmbrățișează statutul de mare campioană, onorându-l așa cum se cuvine. A petrecut minute în șir mulțumind pe toată lumea cu autografe și fotografii, asta după ce își lăsase trofeul, al optulea al carierei, în brațele tatălui său. Apoi a pus capăt săptămânii cu o conferință de presă cu public, găzduită de Terenul 1 din complex. După care s-a putut, retrage, în fine, din vizorul public. O să ne lipsească o lună, dar înainte să vorbim despre pauza Simonei, să nu uităm trei lucruri:

1. Titlurile nu cresc în copaci

Indiferent de rangul turneului, un titlu este un titlu și nu se găsește pe toate drumurile. Fiecare turneu propune dificultățile lui, complicațiile și specificul lui. Am mai spus-o: nu există niciodată garanții că vei mai câștiga un alt titlu, ca atare, trofeul Simonei e binevenit și la fel de prețios ca și altele, obținute în turnee mai grele. De altfel, Simona a spus că, sentimental vorbind, este cel mai emoționant triumf pentru ea. “E o împlinire pentru mine. Au fost alături de mine foarte mulți prieteni, familie și oameni dragi. Cu siguranță a fost cel mai emoționant trofeu din cele pe care le-am câștigat, chiar am avut și câteva lacrimi după meci. E greu să gestionezi un astfel de moment, emoțiile și bucuria e foarte mare pe moment”.

Este pentru prima oară în cariera Simonei când ea își apără un titlu. Anul trecut, ea se impunea la Budapesta, iar între timp, licența acelui turneu a fost transferată la București, permițându-i Simonei o performanță rarisimă în tenisul românesc: de când se organizează turnee profesioniste la noi în țară, ATP și WTA, niciun român nu a reușit vreodată să obțină titlul la simplu: Halep o face acum de la prima tentativă.  Titlul câștigat de Simona la București este al doilea pentru ea în 2014, după cel de la Doha, din februarie, când Simo a făcut un turneu perfect și a învins-o pe Angelique Kerber în finală. De asemenea, este al 8-lea al carierei, serie începută fulminant anul trecut, la Nurnberg.
Simona rămâne pe locul 3 în clasament începând de mâine, la numai 175 de puncte distanță de locul 2, ocupat de Na Li. În clasamentul Race to Singapore, Simona ocupă locul 2 și, grație acestui titlu, va reduce diferența față de Maria Sharapova la numai 11 puncte! (4.880 puncte Sharapova, 4.869 Simona).

2. Simona a făcut un efort colosal venind la București

Știu, ați tot citit această idee în ultimele săptămâni. Dar ce înseamnă, mai precis, acest efort colosal și de ce vi se tot spune că a fost un fel de sacrificiu făcut de Simona? În primul rând, ea joacă aproape non-stop de la jumătatea lui aprilie, timp în care a evoluat în 2 meciuri de Fed Cup, un meci la Stuttgart, șase la Madrid, unul la Roma, șapte la Paris, unul și jumătate la Hertogenbosch, șase la Wimbledon și alte cinci la București. 29 de meciuri în 11 săptămâni fără pic de pauză, ceea ce reprezintă o încărcătură imensă, mai ales că, pe parcurs, ea a schimbat în două rânduri suprafețele, trecând de la zgură la iarbă și invers, poate cea mai grea tranziție din tenis. În toată această perioadă, accidentările s-au tot adunat, cele mai recente fiind cele de la Wimbledon, suferite la coapsă și la gleznă. “În fiecare zi de aici am avut un moment greu, s-a acumulat multă oboseală, mai ales după un turneu atât de dificil precum Wimbledon, unde am suferit mai multe accidentări”, a spus ea.

În al doilea rând, din punct de vedere al logicii programului competițional, o jucătoare de Top 5 nu joacă aproape niciodată un turneu atât de mic în săptămâna care urmează unui Grand Slam, mai ales pe o suprafață pe care nu va mai juca până la anul. Efortul și riscurile asumate nu se justifică, și când spun asta, mă refer în primul rând la perspectivă. Se poate contraargumenta că Simona va intra în vacanță și va sări peste Montreal, ceea ce este adevărat, însă o astfel de suprasolicitare venită la un timing nedorit poate avea efecte pe termen lung. Se schimbă rutina, se schimbă programul și toate acele detalii minore, despre care publicul nu află niciodată, se pot acumula alte probleme fizice, toate acestea având un potențial impact pe forma pe care o va atinge Simona lunile următoare, când vor fi mize mult mai mari. De aceea auziți în permanență discuții despre importanța alcătuirii calendarului competițional în ce-i privește pe jucătorii de top, care-și aleg cu grijă turneele și perioadele în care plănuiesc să atingă vârful de formă. Câtă vreme e o excepție, prezența la București nu e dramatică, însă va deveni tot mai dificil de repetat această experiență de-a lungul anilor care urmează, oricât de rău ne-ar părea nouă. Ar fi superb ca Simona să fi început aici o serie de titluri consecutive precum cea reușită de Rafa Nadal la Barcelona, ca să dau un exemplu la întâmplare, dar trebuie să fim rezonabili și să înțelegem că ar fi prea mult să-i cerem Simonei asta.

3. Turneul în sine a fost un test pentru Simona, dat fiind contextul. Și l-a trecut

Din motivele de mai sus, București 2014 a reprezentat o altă piatră de încercare din sezonul Simonei, un alt test pe care ea l-a trecut cu brio, chiar dacă acum a fost unul pe care și l-a dat singură. La Australian Open, la Roland Garros sau la Wimbledon, Simona s-a înfruntat cu adversare de top, în condiții de presiune maximă. La București, dificultatea a venit din confruntarea cu propriile limite fizice, cu așteptările fanilor, cu presiunea de a nu dezamăgi, cu riscul înfruntării unor adversare cu absolut nimic de pierdut, dar cu totul de câștigat. Toată lumea a vrut să rămână cu o amintire de la Simona, iar elementele care să-i distragă atenția de la turneu au fost numeroase. Toate astea, la pachet, contrabalansează subțirimea tabloului. Da, a fost un traseu mai simplu ca la alte turnee, dar asta nu înseamnă că a fost o săptămână mai simplă ca la alte turnee.

Titlurile Simonei

1. Nurnberg 2013, zgură, International – 6-3, 6-3 cu Andrea Petkovic

2. Hertogenbosch 2013, iarbă, International  – 6-4, 6-2 cu Kirsten Flipkens

3. Budapesta, 2013, zgură, International – 6-3, 6-7, 6-1 cu Yvonne Meusburger

4. New Haven, 2013, hard, Premier – 6-2, 6-2 cu Petra Kvitova

5. Moscova, 2013, hard indoor, Premier – 7-6, 6-2 cu Sam Stosur

6. Sofia, 2013, hard indoor, Tournament of Champions – 2-6, 6-2, 6-2 cu Sam Stosur

7. Doha, 2014, hard, Premier 5 – 6-2, 6-3 cu Angelique Kerber

8. București, 2014, zgură, International – cu Roberta Vinci

 

Finalele Simonei: Fes (2010, 2011), Bruxelles (2012), Madrid (2014), Roland Garros (2014)