Primele impresii din complexul renovat de la US Open: jucătorii trag tare la antrenamente, noul acoperiș de pe Ashe funcționează impecabil. It’s on!

În stație este înăbușitor de cald și cam murdar, peronul este deja supraaglomerat, eu nu am fost niciodată o persoană matinală și cu toate acestea nu aș vrea să fiu nicăieri altundeva. Micul meu truc pentru a face față venirii toamnei este mutarea atenției spre US Open și spre lungile zile petrecute fie în fața multor ecrane împărțite în alte ecrane mai mici, fie – în zilele cele mai bune – chiar acolo, în mijlocul evenimentelor.

Verific încă o dată programul de antrenament și îmi fac un prim plan de “acțiune”. Ar fi, desigur, minunat dacă organizatorii nu ar anunța orarul antrenamentelor abia la 3 dimineața ora locală, pentru că lungile liste cu nume sonore merită studiate mai în amănunt. Coboară cu mine din metrou sute de copii și părinți, toată lumea se grăbește în aceeași direcție, numai că, din fericire, mulți se opresc la standurile cu baloane de modelaj și picturi pe față. Prima misiune de spionaj: Serena Williams. Un scurt moment de amintire a tragerii la sorți mă scoate temporar din starea de bună-dispoziție, încerc să îl alung. Și apoi brusc, la câțiva metri de mine: Andrea Petkovic. Arată absolut minunat, îmi pare mai fit ca niciodată, se mișcă excelent, este foarte concentrată. Rămân nemișcată câteva minute. Știu deja că va fi o zi minunată. Cu riscul risipirii farmecului, merg un pic pe repede-nainte și vă spun că asta am gândit de fapt despre toate sportivele întâlnite astăzi. Mi s-a accentuat convingerea că televizorul chiar adaugă câteva kilograme bune în plus și că oricum suntem mult prea drastici cu forma sportivilor. 

O primă mare schimbare în bine față de anii trecuți este apariția mai multor alei și tribune de unde fanii pot urmări antrenamentele. Plecasem cu un gust amărui anul trecut, când totul era camuflat și baricadat de garduri înalte. Ajung rapid pe terenul P1 unde fusese programată Serena. Faima o precede: mulți fani o așteaptă deja și cineva mă asigură că ea are o rutină de la care nu se abate și este întotdeauna primul nume pe lista de programări. Și totuși, Serena nu apare. Nimic grav, mă încurajez singură, deși tocmai îmi eșuase prima misiune de spionaj. Nu la fel de calmă și optimistă sunt când nici Simona nu apare. Iar după ce nu apare nici la antrenamentul de după-amiază am chiar un mini-atac de gânduri negre și amintiri cu bandajele de la umăr purtate la Cincy. Spune mult cred și faptul că am interpretat același eveniment (absența unei sportive de la antrenament) în două feluri complet diferite; marile pasiuni ne estompează, desigur, luciditatea. 

Mă așez confortabil lângă ceea ce avea să fie un foarte lung și intens antrenament Angie – Julia Goerges. Uit ca prin minune de semifinala de la Cincy, sunt fascinată de tehnica și răbdarea lui Angie. Impresia de ansamblu este că a ajuns într-un loc bun, pare încrezătoare și extrem de calmă. A zâmbit mult și ea și antrenorul ei, care a fost și singurul care a interacționat cu publicul și a trimis mai multe mingi spre tribună. Angie a rămas două ore pe teren, chiar dacă la un moment data a chemat fizioterapeuta care a masat-o îndelung la încheieturi. Mi-a plăcut mult răbdarea și buna ei dispoziție, poate și fiindcă contrastau vizibil cu ce vedeam pe terenul vecin, unde Laura Siegemund oferea o mică scenetă dramatică cu fiecare punct greșit sau reușit. Mi-am verificat în minte ierarhiile, rămâne capul listei negre. 

Incredibil de repede a trecut dimineața. Au mai apărut între timp pe cele cinci terenuri de antrenament, Carla Suárez Navarro, Francesca Schiavone, Daria Kasatkina, Dominika Cibulkova și Sabine Lisicki. Nici nu mai știam la ce teren să stau atentă. Un domn mă întrerupe în timp ce încercam să postez pentru prima oară pe Periscope și mă întreabă: “Am văzut că ai filmat toate terenurile. Știi numele tuturor jucătoarelor? Mi le poți spune și mie?”. Recunosc că mi-au prins bine laudele ce au urmat răspunsului meu, deși în sinea mea mă gândeam doar că: “Eu nici nu știu mare lucru. Ar trebui să îl cunoști pe Alex23”. Domnul în cauza era “de pe vremuri”. Se uită pe Youtube doar la clipuri cu Chris Evert, ceea ce mi-a recomandat și mie. Just. S-a alăturat conversației și o doamnă care a recunoscut că nu reușește să rețină nume, mai ales pe cele ale jucătorilor europeni, dar că revine an de an să îi vadă la US Open. M-a rugat să o ajut să identifice un jucător francez care îi picase cu tronc în 2015. Singurele amănunte esențiale din punctul ei de vedere erau ca este foarte frumos și ca vorbește foarte rău engleză. Cum nu am vrut să supăr pe nimeni, eu i-am descris cu răbdare pe toți cei mai cunoscuți, dar nu cred că am convins-o cu vreo variantă. Apropo de asta, la un colț de clădire mi-a apărut mai târziu în față inconfundabilul Gilles Simon. Eram în plin proces de accelerare, dar din fericire am evitat o coliziune chiar în ultimul moment. 

O ultimă povestioară de la antrenamentele de dimineață o are în prim-plan pe Venus. Foarte impresionantă intrarea ei pe teren, oamenii s-au ridicat în picioare și au aplaudat îndelung. Era parcă palpabilă admirația lor, iar ea – numai un zâmbet. Un lucru oarecum curios a fost că a rămas îmbrăcată cu mânecă și colanți lungi și a mutat banca de odihnă la soare, deși devenise deja insuportabil de cald și nu adia nicio briză. 

Pe un teren din apropiere, un meci demonstrativ între Madison Keys și Eugenie Bouchard. Singurul moment al zilei pe care l-aș încadra oarecum într-o zonă de stângăcie. Prezentatorul nu contenea să înalțe osanale și s-a arătat mirat că publicul o susținea mai zgomotos pe Madison. Asta mi s-a părut chiar culmea. A urmat un interviu lingușitor în care a întrebat-o pe Genie ce trebuie să facă fanii pentru a deveni parte a Genie Army. Un process destul de complex se pare, dar din fericire nu va trebui să trecem prin el și nu insist cu detalii. Cum nu era încă suficient de rău, a fost luat la întrebări despre ea și Nick Kyrgios care a dat efectiv în bâlbâială când a trebuit să explice ce îi place cel mai mult la jocul lui Genie. 

Despre antrenamentul lui Andy nu vă pot spune prea multe. Eram pe norișorul numărul nouă, nu am prea avut contact cu realitatea. Îmi venea să mă pișc la fiecare 2 minute. A mai scăpat el câteva cuvinte din vocabularul interzis, dar în rest mi s-a părut fără cusur. Foarte bună și alegerea partenerului de antrenament, în persoana lui Feliciano López. Sunt începând de astăzi mare fan, un băiat de aur. Plus că se aplică ca o mănușă descrierea doamnei cu jucătorul francez. Când la un schimb, Feli a ajuns aproape de locul unde stăteam (în primul rând, bineînțeles), m-am trezit lângă mine cu Conchita Martínez. Nu a stat mult, a schimbat câteva cuvinte cu Feli și antrenorul lui și s-a plâns de căldură. 

A urmat apoi o escală pe Arthur Ashe unde era programat evenimentul principal din această zi, cel dedicat copiilor: câteva recitaluri și meciuri demonstrative. M-am dat rapid seama că nu sunt în publicul țintă când nu am recunoscut în program nici măcar un nume de artist. Publicul era în delir de câte ori era introdus câte un cântăreț, toată lumea știa toate versurile, mie nici măcar nu îmi părea vag cunoscut. Sentimentul pe care îl am însă de fiecare dată când intru pe Arthur Ashe este “WOW!”. Cu litere mari și semnul exclamării, un mare WOW. Repet în gând “este cel mai mare stadion de tenis din lume”. Astăzi l-am văzut pentru prima oară și cu acoperișul închis, o senzație minunată pentru că îmi simțeam deja ceafa insolată. S-a deschis apoi în doar câteva minute și perfect silențios, un alt motiv de admirație.

I-am mai văzut până spre seară, alergând de la un teren la altul, pe Richard Gasquet, Steve Johnson, Belinda Bencic, Sara Errani, Barbora Strýcová, Juan Martín del Potro, Patricia Țig și Karolina Pliskova. Oriunde mă așezam, refrenul părea același: lumea se întreba cine sunt protagoniștii. Cel mai amuzant mi s-a părut când un grup de fani a început entuziasmat să își facă selfiuri cu Naomi Osaka, confundând-o desigur cu … Serena. Fețele lor când le-am spus că nu este de fapt Serena, ci o jucătoare din Japonia… au fost priceless.

Zgomot, aglomerație, caniculă. O zi cu atâtea amintiri frumoase și trăiri intense. Aș fi vrut să ajung peste tot, să îi văd de aproape pe cei pe care îi admir, dar și pe cei din cauza cărora am avut nevoie de ceaiuri calmante. În fața lucrului bine făcut astfel de clasificări se estompează, la fel cum se estompează și antipatiile și criticile. M-am trezit întrebându-mă pentru întâia oară ce supraputere mi-ar fi mai utilă într-o zi ca asta: teleportarea, omniprezența, capacitatea de a citi gândurile. Dar până la urmă nu a fost vorba despre nimic supraomenesc, nimic senzațional. A fost doar o zi cu acces la secretul muncii din spatele marilor competiții: rutină, repetiție și hotărâre. 

La sfârșit, am găsit-o și pe Simona. Căutînd o oază de răcoare, am intrat câteva minute în reprezentanța Adidas. Și acolo, un poster mare cât un perete cu Simona și noul ei echipament Adizero. “Create your stage.” Succes, fată dragă.