Preview, semifinale masculine: ce finală neprevăzută ne mai servește Australian Open de data asta?

 

Tomas Berdych – Andy Murray

Este duelul a doi jucători care au trecut, cumva, aproape nebăgați în seamă prin turneu până la un punct. Berdych a mers pe sub radar până când l-a învins, în sfârșit, pe Rafa Nadal, scuturându-și o tinichea care-i atârna zgomotos de coadă, în vreme ce Andy a lucrat în tăcere pe un traseu destul de complicat, potolindu-i autoritar pe tinerii rebeli Dimitrov și Kyrgios.

Comparând cu finalul lui 2014, e o semifinală cât se poate de nescontată. Atât Tomas, cât și Murray au încheiat anul trecut cu un aer întunecat, nu neapărat prin prisma rezultatelor, cât prin joc. Aruncați peste gard fără prea multă fanfară din grupele ATP Finals de la Londra, amândoi au trecut la munca de jos și la o nouă strategie. Murray și-a făcut curățenie prin staff, a anunțat că se însoară, a schimbat sponsorul, dar, cel mai important, a muncit din greu la Miami, așa cum promisese după dureroasa lecție administrată de Federer la O2. Rezultatele s-au văzut la Australian Open, unde Murray a făcut, până acum, un turneu excelent. Pentru prima oară după un 2014 random, Andy pare întărit și înrăit. Iar tenisul jucat de el arată suficient de bine încât să-i permită să încerce titlul de care a fost aproape în alte trei ocazii.

Cum se întâmplă în viață, pierderea unuia e câștigul altuia. Când Murray a făcut curățenie în staff, Berdych, tocmai refuzat de Ivan Lendl, s-a activat imediat și l-a angajat rapid pe Danni Vallverdu, un venezuelean cu un an mai mic decât jucătorul ceh, fost “secund” în staff-ul lui Murray, lăudat îndelung de altminteri reținutul Lendl. Tocmai aici ar putea fi cheia acestei semifinale; scriam la finalul anului trecut că pentru Berdych urmează un 2015 de răscruce, în care va trebui să se scuture un pic de praf, pentru că fereastra lui nu o să mai stea o veșnicie deschisă, iar în caz contrar, în curând se va trezi în No Man’s Land – oricum dominat de Big Four, dar și cu o căruță de alți challengeri noi și înfometați pe cap, gata să-i ia fața în bătălia pentru bucatele alese.

Ei bine, numirea lui Vallverdu a făcut exact asta: a șters praful de pe simpaticul Berdych (pentru cine încă nu știe: contul lui de Twitter este un must-follow. Bine, treceți și pe la noi, dacă tot) și l-a reactivat. Tomas a anunțat și el că se însoară (poate aici e tot secretul) în intersezon, și a apărut cu aceleași tricouri funky, dar cu un mindset restartat. Traseul său de până aici (victorii fără set pierdut cu Falla, Melzer, Troicki, Tomic și Nadal) a fost impresionant, bazat pe multă vivacitate și energie, care i-a permis să reziste mental când Rafa a dat primele semne că poate reveni în setul al treilea. Hello, a convins-o până și pe Louisa Thomas să scrie despre el pe Grantland (#decitit).

Factorul Vallverdu va conta dublu: din ce a transpirat în presă, despărțirea lui de Murray n-a fost tocmai caldă, iar informațiile pe care antrenorul i le poate furniza lui Berdych ar putea face diferența mâine dimineață (deși Vallverdu însuși nu dă o importanță atât de mare acestui aspect). Cu Nadal, Berdych a beneficiat clar de existența unui plan foarte bine conturat, despre care cehul a vorbit în termeni foarte laudativi, chit că n-a vrut să detalieze. E clar că, dacă a putut gândi un antidot pentru Rafa și al său ascendent moral covârșitor, Vallverdu va fi și mai pregătit cu un plan eficient pentru Murray. În egală măsură însă, nu-i mai puțin adevărat că și Murray va juca împins de o motivație extra, aceea de a-și justifica întrucâtva alegerea făcută toamna trecută.

Pentru amândoi se poate spune că e o șansă imensă la o nouă finală de Slam de atârnat în vitrina cu realizări. Pentru Berdych, mai ales, astfel de finale nu cresc în copaci, gata de cules. Ar fi abia a doua lui finală de Slam, după cea pierdută la Wimbledon cu Nadal.

Dar cel mai mare atu al lui Berdych este nu Vallverdu, ci istoricul meciurilor directe. Cu sau fără noul său partener din boxă, Tomas a demonstrat deja că-l poate bate constant pe britanic, cel mai convenabil adversar pentru el din Big Four. În fapt, Berdych conduce cu 6-4 H2H-ul, inclusiv victorii în cele mai recente două meciuri jucate. Serviciul va fi iarăși o cheie a meciului, în special cât de bine își poate apăra Muzz serviciul doi (grafic IBM/SI).

Novak Djokovic – Stan Wawrinka

A treia punere în scenă a celei mai frumoase rivalități la nivel de Grand Slam care nu îi implică pe Federer sau pe Nadal se mută cu un tur mai sus, continuând cuminte tradiția ultimilor ani: optimi de finală în 2013, sferturi în 2014, semifinală acum.

Evident, istoria celor doi campioni ai Australian Open (împreună au adunat ultimele patru trofee puse în joc) e arhicunoscută: Stan și-a anunțat reboot-ul în acel meci memorabil de acum doi ani, care, chiar dacă a fost pierdut, l-a ajutat să se convingă că poate concura de la egal la egal cu cei mai buni. Doisprezece luni și un alt meci de cinci seturi (dar la US Open) mai târziu, Wawrinka a dus treaba la bun sfârșit, punând capăt domniei djokoviciene la Melbourne Park. Știam cu toții că Wawrinka poate, dar asta n-a făcut mai puțin surprinzătoare victoria lui din 2014 (mai cu seamă că a confirmat-o ulterior și cu titlul), pentru că una e să știi că poți și cu totul alta e să ieși afară din casă și să pui în practică; mai ales știind cât de dominant a fost Nole de-a lungul anilor la Happy Slam.

La ce să ne așteptăm (alte) 12 luni mai târziu? Privitorii neutri ar avea un singur răspuns/dor: cinci seturi, măcar la un nivel care să atingă media ultimilor doi ani. Interesant e cât de diferită e această rivalitate când cei doi se întâlnesc în alte locații: când se joacă două din trei seturi, Novak aproape că nu are ce alege din Stan. Non-Slam, ultimele meciuri directe (hăt din 2011 și până acum) s-au terminat așa: 6-4, 6-1; 7-5, 6-4; 6-1, 6-4; 6-3, 6-3; 6-3, 6-0. Apropo: la general, Djokovic conduce cu un foarte rotofei 16-3 (ceea ce-mi aduce aminte că am văzut primul lor meci direct, o finală la Umag în 2006, la care Nole s-a retras în primul set la 6-6, după un set foarte intens; comentatorii vorbeau atunci de “two youngsters”).

Dar tocmai aici e farmecul. Puteți să luați frumos acest head-to-head gras și să-l aruncați pe foc, pentru că el nu valorează nimic dacă meciul se joacă pe Rod Laver. Aici este locul unde Stan nu e doar The Man, ci The Mad Man. Duritatea loviturilor pe care le mitraliază cu acel rever e incredibilă și nu e depășită decât de încrederea care-l cuprinde pe elvețian. Ori de câte ori l-am urmărit în acest turneu am văzut aceeași sclipire arzătoare în ochii lui: Stan poate că spune altceva, însă în mod clar gândește și se comportă ca un campion în exercițiu, care n-are de gând să-și predea coroana așa de ușor. Oricine o poftește va trebui să vină s-o ia. Zis și făcut.

Djokovic a trecut fără mari tulburări prin tablou; s-a dus și povestea cu răceala, s-a îndepărtat (pentru o bună bucată de vreme) și stresul apărării locului 1, totul e bine și frumos, poate doar dorul de copil să-l roadă. Nole e într-un loc bun acum, dar în același timp, se poate spune că n-a prea fost testat cu adevărat în turneu. Verdasco n-a putut reînvia 2009, Muller a fost interesant, dar s-a poticnit pe finalurile de set, iar Raonic n-a scos nici atât, reanunțându-se drept un jucător fără kwan-ul necesar cât să producă un rezultat care să zguduie ATP-ul la vârf. Wawrinka, în schimb, poate asta. Poate să zguduie ce decide el că vrea să zguduie. Are jocul, are încrederea, are precedentul. Are la activ și un test serios, pe care l-a făcut să pară prea simplu: meciul cu Nishikori, reeditarea frumosului duel de la US Open, a fost stors de orice fel de urmă de poveste de sclipirile elvețianului, care, lăsând la o parte tentativa de revenire a lui Nishikori de la mingile de meci, a fost impresionant cap-coadă. Un tenis comparabil cu cel de la AO 2014.

Djokovic – Wawrinka, varianta de Australian Open, este un meci pe care nu poți să-l analizezi prin prisma a ceea ce se întâmplă în mod curent între cei doi în circuit. Când nu-s în Australia, Nole și Stan joacă dublu împreună, sunt prieteni buni sau fac niște meciuri cu intrigă lipsă. Când sunt în Australia însă, ies scântei. Așa că, privind în urmă cu nostalgie, nu putem decât să sperăm că sequel-ul de vineri, ziua tradițională a blockbusterelor la Australian Open, va bate orice închipuire.

2013

 

2014

Tradițional, Australian Open e cel mai predispus la o finală masculină surpriză. Iată și un grafic #IBM care confirmă pic.twitter.com/D90VtCpy0X

— Treizecizero.ro (@treizecizero) January 28, 2015

Dacă-și vor câștiga semifinalele, Djokovic și Murray vor deveni prima 'pereche' care dispută 3 finale la Australian Open.

— Treizecizero.ro (@treizecizero) January 28, 2015

Horia Tecău joacă pentru o nouă finală de Slam

Când, la finalul anului trecut, Horia a anunțat că obiectivul pentru 2015 este un titlu de Slam, puțini se așteptau ca șansa să se producă atât de repede. Horia și Jean Julien au muncit cu spor în intersezon și în sfârșit au pus cap la cap un traseu prelungit într-un turneu important. Adică așa cum promiseseră. Doi italieni fâșneți, Simone Bolelli și Fabio Fognini, le mai stau în cale înainte de finală. Teoretic, e un meci de câștigat, însă nu trebuie uitat că italienii nu-s deloc ajunși întâmplător până aici, așa cum remarca și Horia într-un interviu pentru ATP. Cei doi joacă împreună în Cupa Davis și joacă în mod constant dublu, cu rezultate destul de bune. Partea bună, așa cum tot Horia observa, e că vor exista șanse de break, vor exista oportunități. Dacă Tecău și Rojer vor continua să fie la fel de exacți pe propriul serviciu așa cum au fost până acum în turneu, ei au o șansă bună să joace finala.

Ar fi a patra de Grand Slam a carierei de dublu a lui Horia, după cele trei pierdute în serie la Wimbledon, între 2010-2012. În plus, românul mai are amintirea frumoasă a unui titlu la AO, dar la mixt, cu trei ani în urmă.

Later update: despre semifinala lui Horia, aici