Pentru Novak Djokovic, Roland Garros e totul. Tot ce-i lipsește. De ce turneul lui Nole se poate dovedi mai greu decât am fi crezut

Benedict Evans, un analist al unei firme de investiții de capital din Silicon Valley, scria într-unul din textele sale această observație:

“O tehnologie produce adesea cele mai bune rezultate ale sale tocmai atunci când este pe punctul să fie înlocuită – este la cel mai bun nivel la care a fost vreodată, dar, de asemenea, este la cel mai bun nivel la care ar putea fi vreodată. Nu mai e niciun loc de noi optimizări și îmbunătățiri; tehnologia și-a urmat cursul firesc, iar acum e timpul pentru ceva nou, iar orice alte încercări viitoare de alte îmbunătățiri duce la ceva ce nu are prea mult sens.”

Firește, Nole nu este o tehnologie, dar se poate spune că el a atins deja cel mai bun nivel la care ar fi putut ajunge?

De mai bine de doi ani, cu excepții izolate, asistăm la o dominație pe care istoria o va reține și o va trece la cazurile excepționale; sunt puține cazurile în care un lider mondial și-a redus concurența la statutul de simpli spectatori precum Novak. Sârbul este singurul jucător din istorie care, la un moment dat, a acumulat un punctaj dublu față de ocupantul locului secund. Sigur că sunt multe aspecte la mijloc, iar ele trebuie menționate: accidentările lui Nadal, revenirea greoaie a lui Murray și vârsta înaintată a lui Federer sunt detalii importante, la fel cum sunt și inconstanța lui Wawrinka, blazarea grupului dintre locurile 5-20 sau lipsa de coerență a următoarelor două generații, ale căror vârfuri, sub presiunea înaintașilor lor, întârzie să producă vreun pretendent la Top 3.

În același timp, ele nu-s asteriscuri. Nu e ca și cum Djokovic n-ar fi avut parte de concurență sau de replici puternice pe alocuri, nu cred că e cazul să se lamenteze cineva. Este meritul lui și numai al lui că a știut să respingă aceste replici, că a găsit răspunsuri la orice și că și-a optimizat în așa fel jocul și condiția fizică încât s-a transformat într-un jucător aproape imbatabil. Vreme de un an, a făcut finale la toate turneele la care a intrat pe tablou, a câștigat patru din ultimele cinci Slamuri, a început să-și scrie propriile recorduri și și-a învins în repetate rânduri marii rivali, preluând conducerea în head-to-headurile relevante. E simplu să spunem “în ATP nu mai există niciun mister, pentru că nimeni nu-l poate bate pe Djokovic atunci când contează”; însă dacă plutonul are frica în oase și pierde deja de la vestiare, asta se întâmplă și pentru că Djokovic nu i-a dat absolut nicio șansă. Din nou și din nou. Am mai spus-o: cel mai greu lucru în tenis este să câștigi tot timpul, să repeți performanțele anterioare, să le confirmi și să le depășești. Pare simplu când urmărim de la televizor ce face Djokovic, dar evident că nu e. Dimpotrivă, e istoric. Excelența este aici și e imposibil de confundat.

Cu toate astea, citatul de la început mi se pare o analogie parțial potrivită pentru Novak Djokovic. E limpede că asistăm, de doi ani, la Peak Djokovic. O spun toți specialiștii, o spun adversarii săi, mai mult sau mai puțin resemnați, o spune chiar el, e vizibil cu ochiul liber. Să ne amintim doar seturile absurde făcute la începutul anului, cu Nadal la Doha, cu Federer (acele două seturi incredibile în semifinala cu Roger) și cu Murray la Australian Open. Este însă tocmai acest detaliu semnul care anunță începutul coborârii? Poate sună o erezie, dar e foarte posibil.

Dar să nu ne grăbim. Iar prin “coborâre” nu înțeleg “declin”, nici “criză de formă”, nici măcar “început de sfârșit”. Firește că Djokovic, care împlinește 29 de ani în zilele următoare, pe 22 mai, mai are multe victorii în față, are suficient timp la dispoziție să mai domine circuitul; va încheia și anul acesta pe primul loc și, în mod normal, are șanse foarte bune să se apropie și să depășească numărul de Slamuri câștigate de Rafael Nadal, poate chiar și recordul de săptămâni pe primul loc deținut de Roger Federer – două recorduri elocvente pentru nivelul la care a ajuns Novak. Aceasta nu e o încercare de a-i cânta prohodul lui Djokovic, doar pentru că la Roma s-a întâmplat prima lui finală pierdută în 2016. Spun, în schimb, că e o posibilitate decentă ca, pe nesimțite, în aceste luni sau în acest an, să ne mișcăm imperceptibil de la Peak-Novak-Djokovic către Not-So-Peak-But-Still-Great-Novak-Djokovic. O variantă care va lăsa loc, însă, și altora. Rămâne de văzut dacă Nole va reuși să profite până la capăt de perioada de vârf a carierei sale și va câștiga și titlul care-i lipsește. Pentru că, dacă nu, e o fereastră care nu va fi la nesfârșit larg deschisă.

Suntem în poate cel mai interesant punct al sezonului, cu câteva zile înainte de Roland Garros, acel moment în care toată lumea tenisului își concentrează atenția către noua cursă a sârbului către titlu, iar întrebarea “va câștiga, în sfârșit, Djokovic la Paris?” se află pe buzele tuturor. Am scris și la începutul anului că sezonul lui Novak va fi perceput în funcție de ce se întâmplă la Roland Garros, probabil va conta mai puțin ce va face la restul turneelor de Slam. Faptul că a dominat hardul nu a mirat pe nimeni; faptul că a câștigat confortabil și un Masters pe zgură iarăși nu e câtuși de puțin surprinzător. Lumea tenisului, aceeași care a prevăzut fără mari eforturi aceste realizări, va privi în schimb cu mult mai multă atenție la ce se întâmplă în următoarele două săptămâni.

Asta înseamnă presiune suplimentară, o presiune imensă pentru sârb, în fața căreia Nole a mai cedat în trecut, de asemenea în situații în care era favorit la RG. În 2013 l-a scăpat pe Rafa din mână; în 2014 a pierdut inexplicabil finala, iar anul trecut a fost ciuruit de un Stan în forma vieții, dar care a profitat de faptul că Djokovic era deja în bună măsură consumat emoțional la ora finalei. Cum va reacționa, de data asta, Djokovic?

Ideea e că sârbul e într-un context tricky la acest moment. Iar French Open pare, dintr-o dată, mult mai deschis decât am fi crezut în urmă cu câteva luni. La urma urmelor, Djokovic a câștigat doar unul din cele trei Mastersuri pe zgură, o informație care poate face minuni pentru moralul celor din vestiar. Miza reală a lui Djokovic în cele trei turnee Masters nu era neapărat să câștige alte titluri, ci să mențină în rândurile plutonului starea de spaimă de la începutul anului, obiectiv pe care-l putem considera neîndeplinit. Și da, evident că există circumstanțe atenuante pentru cele două înfrângeri, cu Vesely și cu Murray, adică oboseala accentuată în ambele cazuri. Însă oboseala face parte din joc. Discutăm pe marginea a ce se întâmplă pe teren (indiferent de context), nu pe marginea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, în teorie, dacă toate lucrurile ar fi conform calculelor de pe hârtie. Iar pe teren apar factori externi, apar condiții de joc niciodată la fel, apar accidentările, oboseala. 

De fapt, oboseala e detaliul care explică titlul. Eșecul de la Roma al lui Djokovic arată care-i acel scenariu în care el ar putea fi hăituit și, într-un final, doborât de restul rivalilor săi la Paris. Ce s-a întâmplat la Roma seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat la Roland Garros 2015; un traseu foarte greu, pe parcursul căruia toată lumea s-a întâmplat să joace bine, iar efortul depus l-a costat până la urmă în finală. Ca la Paris anul trecut, Djokovic l-a văzut pe Nadal în sferturi la Roma. Deși meciul de anul trecut a fost aproape o formalitate, probabil singurul meci de Slam între cei doi în care Nadal a intrat pe teren deja învins, el a avut, totuși, o încărcătură emoțională specifică. S-a vorbit atunci mult despre cum, în sfârșit, Djokovic și-a învins rivalul pe terenul de glorie al acestuia, iar uneori astfel de lucruri consumă chiar mai mult decât efortul fizic. În semifinale, Djokovic a dat apoi peste un Murray inspirat, care l-a ținut pe teren cinci seturi, împărțite pe două zile din cauza întunericului. La Roma, Djokovic l-a întâlnit în seara semifinalelor pe un Kei Nishikori în zi excelentă, care a dominat primul set și a jucat cu abandon în decisiv, recuperând de la 1-4 și minge de dublu break, până la 4-4 și 30-15 pe serviciul advers. Djokovic a revenit, a jucat câteva puncte mari în situații limită și, într-un final, a câștigat în tiebreak contra niponului, într-unul dintre cele mai frumoase meciuri ale anului. Dar, ca și anul trecut la RG, a resimțit efortul în meciul pentru trofeu. Atunci a fost Stan, la Roma a fost rândul lui Andy Murray să capitalizeze contextul favorabil. Britanicul trecuse aproape neatins printr-o jumătate de tablou permisivă și a reușit să oprească seria de înfrângeri în fața lui Djokovic și, în același timp, să obțină al doilea său titlu de Masters pe zgură, chiar de ziua sa de naștere.

Astfel de detalii sunt importante pentru că au un efect dublu: pe de o parte, e vorba de diminuarea resurselor lui Djokovic, pe de altă parte, e vorba de creșterea încrederii adversarilor săi. Site-ul a mai scris în repetate rânduri că aceasta e singura șansă a plutonului de a conta cu Novak: dacă individual nu se poate face diferența, o muncă de haită poate provoca daune.

Apropierea Parisului sau replica tot mai dârză pe care o primește sunt lucruri care au efecte și asupra lui Nole, în mod particular nervos și stresat toată săptămâna de la Roma, perioadă în care răbufnirile lui au fost mai multe și mai evidente decât de obicei. Cu Nadal a rupt rachete și i-a dat peste mână arbitrului de scaun, cu Nishikori a primit warning după ce a lovit mingea în direcția unui copil de mingi și a avut acel comentariu în direcția lui Nishikori, referitor la primul serviciu, cu Murray a cerut amânarea meciului. Sunt lucruri explicabile de tensiunea de pe teren, dar sunt, de asemenea, și semne puternice că resimte deja zgomotul din jurul său. Că presiunea ajunge cumva la el. Ceea ce e normal, ceea ce nu exclude câtuși de puțin să o depășească, într-un final.

Trebuie Novak să-și facă griji? Perspectiva generală s-a schimbat față de finalul sezonului de hard. Nu dramatic, dar s-a schimbat, fie și numai dacă luăm în calcul că Nole primește acum replici mai puternice. După victoria cu Rafa, Nole a spus că “am câștigat în două seturi, dar am simțit ca și cum am jucat cinci seturi”. Cum va fi atunci când va juca într-adevăr trei seturi din cinci pe zgură, pe Chatrier, cu Rafa? Față de anul trecut, spaniolul intră la Paris în cu totul alte condiții: a câștigat două titluri pe zgura europeană și a fost competitiv cu adevărat cu Novak pentru prima oară după lung timp. Rafa știe că a pierdut din nou, dar mai știe că diferența a fost mult mai mică de data aceasta; aceleași puncte-limită care au mers în favoarea sârbului acum, ar putea merge în sens opus data viitoare. Rafa va veni la Paris cu multă încredere. Iar „detaliul” celor nouă titluri acolo poate să compenseze și mai mult diferența dintre el și Nole.

Tragerea la sorți va fi, în aceste condiții, foarte importantă. Va nimeri Nole iar într-o jumătate încărcată, precum la Roma? Dacă ajunge proaspăt în semifinale, obiectivul lui e mult mai ușor de gestionat. Dar dacă culoarul e iarăși plin, lucrurile se complică. Poate da iar peste Rafa în sferturi sau în semifinale. De Murray nu se mai pune problema mai devreme de finală, dar poate îl va regăsi în schimb pe Wawrinka, iar elvețianul va găsi de cuviință să se trezească tocmai acum. Sau Nishikori. Sau poate un Kyrgios pe la jumătatea turneului, exact genul de jucător cu o atitudine nonșalantă, nerespectuoasă (adesea în toate sensurile), care-i poate produce alte dureri de cap. Sau poate va mai exista și un alt caz Bellucci. Sau un francez în zi de grație. Oameni care probabil nu-l vor învinge, dar îl pot seca de puteri și îi pot rupe câte un set, poate două. Mai important, vor transmite altora mesajul că „se poate”.

Am exagerat un pic cu acest traseu de foc, de dragul ideii, dar nu e ca și cum toate astea nu s-au întâmplat deja. Iar French Open rămâne un turneu foarte greu de străbătut, care solicită din plin toate resursele. Te obligă să joci în condiții diferite, și multe meciuri au potențialul de a deveni nenecesar de complicate. Despre turneul parizian poate fi spus orice, numai că-i fără complicații, nu. În fapt, se poate face un caz că e cel mai greu de câștigat dintre cele 4 Slamuri. 

Roland Garros 2016 va fi testul suprem pentru Djokovic. Va fi Djokovic vs Presiune și Djokovic vs Toată Lumea. Am vorbit despre Toată Lumea, iar despre Presiune mai e de spus un singur lucru: cu fiecare an cu care nu câștigă Roland Garros, îi va fi din ce în ce mai greu s-o facă. Înainte de Roland Garros 2017, Nole va împlini 30 de ani. Și știm că situațiile în care jucătorii de peste 30 de ani câștigă Slamuri sunt, totuși, foarte puține. La masculin, din 2000 încoace, un jucător de 30 de ani sau mai mult a câștigat un Slam în doar cinci situații: Agassi (la 30 și la 32 de ani), Sampras (la 31 de ani), Federer (la 30 de ani) și Wawrinka (tot 30 de ani). În ciuda trendului recent, în care sportivii de peste 30 de ani continuă să joace la un nivel foarte înalt mult mai mult timp, rămâne una dintre cele mai relevante și greu de contrazis statistici ale tenisului contemporan.

Dacă va depăși cu bine cele șapte obstacole, sârbul va completa și ultima căsuță liberă din palmaresul său și va fi deținătorul tuturor turneelor de Grand Slam. Un Nole Slam. Dacă nu, nu va veni nici sfârșitul lumii, nici căderea lui. Dar sezonul va căpăta, dintr-o dată, o altă turnură. Totul e circular în tenis; Novak are acum un imens avantaj mental asupra circuitului, dar e un circuit format din jucători capabili să profite atunci când sârbul va începe să clipească și să ofere șanse. El nu clipește acum și nu (prea) oferă șanse, motiv pentru care pare o blasfemie să vorbești despre așa ceva în acest moment. Adesea, e suficientă o singură înfrângere într-un meci mare, într-un context important, și totul se poate schimba uite-atât-de-repede. Iar Not-So-Peak-Djokovic să fie dintr-o dată vizibil.

Aici e marea frumusețe a Roland Garros 2016. Suntem în plină Eră Djokovic, într-o dominație cum puține au mai fost. Și cu toate astea, nici această dominație sufocantă nu e suficientă să înlăture toate dubiile. Tot de aici vine și frumusețea situației pentru Nole. Dacă va câștiga, va fi unul dintre cele mai importante momente ale tenisului și, probabil, victoria carierei sale, o satisfacție incomensurabilă, o răsplată pentru toate acele finale pierdute, pentru toate acele lacrimi de la ceremoniile de premiere. Încă o dată, suntem privilegiați să urmărim pas cu pas un moment pentru istorie.