Nu și de data asta: Djokovic răzbună înfrângerea din 2014, din nou finală Novak – Andy Murray

„Nu și de data asta” din titlu e valabil în două sensuri. Nu și de data asta, Stan – pentru că elvețianul n-a mai reușit să-l învingă pe Djokovic, precum în 2014. Nu și de data asta spectacolului – pentru că, deși s-a ajuns iar în decisiv, meciul a fost departe de nivelul celor din ultimii doi ani, încheiate cu 12-10 în decisivul din 2013 și cu 9-7 în cel din 2014. Djokovic a încheiat cu 49 de erori neforțate, iar Stan cu 69! În finală, Djokovic îl va reîntâlni pe Andy Murray. Cei doi au un mic record împreună: sunt singura pereche care a disputat trei finale la Melbourne. Novak conduce cu 15-8 în meciurile directe cu Murray, inclusiv 7 victorii din ultimele 8 meciuri. Însă e important de notat că Murray și-a câștigat ambele titluri de Grand Slam ale carierei în finale cu Djokovic.

Senzația, undeva pe la jumătatea setului patru, a fost că Novak și Stan s-au înțeles: “hai să sărim peste floricele și să trecem direct la esență. La punctul culminant. Știm că, oricum, tot acolo vom ajunge, știm că toată lumea vrea la fel, let’s do this”. Setul cinci, adică.

Cam așa am simțit primele patru seturi, ca pe o călătorie grăbită și neglijentă către un final care s-ar fi dorit încă o dată epic, dar care n-a mai reușit să livreze calitatea cu care ne-au învățat tot ei pentru al treilea an la rând. O implementare la scară mare a conceptului de Fast Tennis, cu game-uri și seturi repezite, cu decizii neglijente și cu răsturnări de scor complet imprevizibile, dar nu în sensul bun.

Problema e că sărind peste călătorie, cei doi protagoniști ai francizei de mare succes Nole și Stan la Slamuri au ratat fix ce era mai important pentru fani, destinația. Adică spectacolul. Când a venit inevitabilul set cinci (a patra oară în H2H-ul, dar nu e un record – Istomin și Seppi au cinci astfel de meciuri), nimic n-a mai fost cum și-ar fi dorit publicul de pe Rod Laver sau cel de acasă. În loc de punct culminant, a fost un final dezamăgitor, în antiteză cu cele din anii anteriori și cu un 6-0 ciudat și abramburit, care cheamă pentru un reboot al seriei. Sau, cel puțin, pentru așteptări mai mici pentru data viitoare.

Looks like we'll be heading into a 6th set #impressive

— Not Roger Federer (@PseudoFed) January 30, 2015

În precedentele două meciuri (trei, să-l includem și pe cel de la US Open) de cinci seturi, răsturnările au făcut tot farmecul, tocmai pentru că jucătorul care venea din spate ca scor își ridica nivelul, săltând totodată și nivelul meciului, dar și pe al adversarului, forțându-l pe acesta să propună ceva și mai bun ca să rămână în cărți. Ceea ce acesta și făcea. De data asta, a fost invers. Răsturnările de scor au venit pe căderi dubioase de formă, absolut inexplicabile, în condițiile în care, pe rând, cei doi jucători au avut perioade în care s-ar fi putut desprinde și fugi cu meciul.

Sunt meciuri și meciuri de cinci seturi, și nu oricare este epic. Sub impresia evoluției scorului, se spune adesea că un meci e “epic”, sau “dramatic”, sau “incredibil” imediat ce a atins setul decisiv. Dacă el implică două staruri, cu atât mai ușoară e de tras concluzia pripită. Stan – Nole n-a fost sub nicio formă un epic. Asta nu înseamnă că n-au fost și momente de tenis foarte bun, cu siguranță au fost. Atâta doar că jucătorii nu și-au atins nivelul maxim al meciului simultan, iar când au căzut, au făcut-o destul de urât.

Nole a fugit cu primul set după un tiebreak concludent, dar mai devreme Wawrinka fusese primul care lovise, fără să-și poată concretiza break-ul obținut la 3-3. Avea să devină un pattern. Novak putea să închidă setul și mai repede, dar a ratat două mingi de set la 5-4. Și acesta avea să devină un pattern. Dacă închidea meciul în patru seturi probabil că nu s-ar fi mirat nimeni.

Tot Novak s-ar fi putut desprinde cu break încă din startul setului secund, dar a lăsat să-i scape ocazia, la fel cum a lăsat să-i scape serviciul din mână la 2-3. Conducând cu 30-0, nimic nu părea să-l jeneze, dar break-ul a venit neanunțat. Spre creditul lui, Stan, care a început să dea drumul la reverul lui stelar, a profitat de situație și a fugit cu setul.

Partea de început a setului trei, de fapt setul trei cu totul e elocvent pentru tot meciul. Pe val după finalul bun din setul precedent, campionul en-titre începe în forță și are minge de break în primul game al setului. Cere prea mult de la un rever și scapă ocazia, apoi pune prea mult în patru groundstrokes consecutive și scapă serviciul următor din mână: break Nole. La 3-0, Wawrinka e în pericol să se vadă condus cu două break-uri, deși diferența din teren nu e deloc atât de mare. Revine cumva, își face serviciul, apoi, regenerat, face break la zero la proxima ocazie. Se merge până la 4-5 cu serviciul, iar un tiebreak pivotal părea inevitabil. Numai că la 4-5, iarăși nederanjat prea mult de Nole, Wawrinka bușește un forehand în fileu la o minge de set produsă din puțin de liderul mondial, iar setul s-a dus ca și cum n-ar fi fost.

Ați amețit deja? Explicabil. Și Nole s-a pierdut un pic la momentul cu pricina – sârbul nici n-a realizat că setul se terminase, pentru că voia să servească.

Seria de schimbări de momentum continuă în startul de set patru. Explicabil după felul în care a pierdut setul trei, Wawrinka se dezintegrează, forehandul lui are o perioadă de blackout, iar elvețianul își pierde rapid serviciul. Când toată lumea zicea că meciul e gata, Novak face un cadou colosal și cedează serviciul următor cu câteva erori masive. Caruselul merge mai departe, dar Stan face, la 1-2 și 0-40, un volley superb de sub burta fileului, care dă startul unei alte perioade limpezi din partea lui. Perioadă concretizată cu un break pe final de set. Un set pe care Djokovic l-a terminat cu ZERO lovituri direct câștigătoare. Niciuna, în zece game-uri.

Decisivul începe în forță, cu Stan simțind ocazia și atacând cu toate pânzele sus. Își creează IAR breakpoint în game-ul inaugural, ca și în setul trei, dar forțează și șansa, ultima lui șansă, se duce. Mai apoi, setul alunecă în ceea ce am descris a fi un set bizar, pentru că n-a semănat cu un 6-0 clasic. La rândul său curățindu-și jocul și obținând erori exact în punctele care contau, Nole a sprintat spre o victorie eliberatoare. 

Acum. Să nu se înțeleagă că Nole și Stan au călcat așa de rău în străchini. Singurul lor “păcat” e că nu s-au putut ridica la înălțimea ștachetei setate tot de ei sus, undeva foarte dificil de ajuns pentru al treilea an la rând. Cu siguranță că, deși jucătorii nu vorbesc prea mult despre asta, au simțit și ei zumzetul media diferit care s-a creat în jurul acestui meci. După câte o experiență aproape traumatizantă de căciulă (nu e deloc plăcut să pierzi cu 12-10 și 9-7 în decisiv), cred că tot ce-și doreau azi era să câștige, oricum, numai să câștige.

În plus, amândoi au acuzat și un alt gen de apăsare. Nole a vorbit deschis, încă de la interviul de după meci, că nu s-a simțit în largul său fizic, iar la conferință a detaliat, spunând că n-a putut să joace așa cum și-ar fi dorit, tactica pe care și-ar fi dorit-o, că a jucat prea defensiv, iar efortul de a pune mingea înapoi în joc în raliurile controlate de Stan l-a afectat fizic. E interesant să-l auzi pe Nole vorbind deschis despre dificultăți de natură fizică, după ce ani la rândul a fost cu ușurință cel mai bine pregătit jucător din circuit: “Cred că a fost un meci cu mare consum de energie, cu multe emoții la mijloc și multă tensiune. Câtă vreme apuci să joci defensiv, asta implică un mare consum de resurse. El a dominat raliurile, nu-i niciun dubiu aici. Când apuci să-l lași să dicteze și să fie în controlul raliurilor, devine foarte dificil să joci împotriva lui. Sunt mândru de spiritul de luptă pe care l-am avut, dar nivelul performanței mele n-a fost acolo unde mi-aș dori să fie”.

La rândul său, Stan a descris jocul drept “ciudat” și “cu siguranță nu cel mai bun meci”. Interesant, a mai spus că a simțit un pic diferența de condiții de joc, pentru că pentru el a fost primul meci în sesiune de seară la AO 2015 (remarcabil, pentru un campion en-titre). “Condițiile au fost destul de rapide anul acesta. Mingea nu e ușor de controlat, zboară repede. A trebuit să îmi adaptez un pic jocul”. Apoi, Stan a vorbit și despre apăsarea lui. “Fizic sunt foarte bine, dar mental cred că am plătit prețul finalului încărcat de sezon precedent. N-am avut un offseason prea mare. Am făcut totul ca să mă concentrez pe acest început de sezon, cu Chennai și aici. Ieri i-am spus antrenorului meu că, mental, sunt terminat, fără baterie. Greu să mă concentrez pe ce vreau în astfel de condiții. Greu să mă concentrez pe jocul meu. Cam asta s-a întâmplat azi”.

Cu alte cuvinte, și Nole și Stan au simțit o presiune suplimentară pentru acest meci. Dacă asta are sau nu legătură cu propria lor istorie de la Australian Open, e discutabil, argumentele sunt pro și contra. Însă morala ar fi că a fost o zi epuizantă pentru amândoi, din motive diferite. Ceea ce face cu atât mai prețioasă victoria lui Djokovic. Nicio finală de Grand Slam nu ar trebui luată “for granted”, cu atât mai puțin una obținută în condiții de joc mai puțin convingător. Calificat în a 15-a finală de Grand Slam a carierei (Federer, 25, Nadal, 20. Lendl 19, Sampras, 18), Djokovic are o șansă în plus la a îmbunătăți un palmares pe care mulți, inclusiv el, îl consideră neajustat corespunzător la nivelul de tenis etalat în realitate de sârb în ultimele patru sezoane.

Rezultatul de azi mai are o consecință directă: Stan revine, de luni, printre „muritorii de rând”. După aproape un an petrecut în Top 4, Wawrinka va coborî pe locul 9. Ceea ce, printre altele, o să-l facă un adversar neplăcut pentru primii clasați mai devreme în Slamuri. Iar Big Four revine la putere în primele patru locuri, singura necunoscută fiind dată de locul pe care va fi Murray începând de luni: pe patru dacă pierde finala, pe trei dacă o câștigă. Asta nu înseamnă însă că Stan nu merită, la rându-i, credit pentru felul în care s-a comportat ca și campion en-titre, o experiență, oricum ne-am uita la lucruri, deloc ușoară. Un repeat ar fi fost senzațional pentru cariera lui, dar Wawrinka a ajuns și de această dată departe, și doar liderul mondial și câștigătorul a patru titluri aici l-a putut opri. Cu alte cuvinte, elvețianul a pierdut la, probabil, singurul jucător mai competent decât el în acest an pe hardul de la Melbourne. Pentru Stan și pentru fanii lui, Australian Open va rămâne însă pentru totdeauna o amintire unică, pe care nu i-o poate lua nimeni. Întrebat dacă e mândru cu realizările lui, Stan a avut răspunsul corect: „În clipa asta sunt dezamăgit, pentru că am avut sentimentul că sunt în joc. Am avut tot ce era nevoie ca să câștig în seara asta, dar n-am câștigat, asta-i realitatea. O să văd cum mă simt dimineață, zilele următoare. Cel mai important e să fac tot ce pot ca să păstrez acest nivel tot sezonul, și nu doar la câteva turnee. Cred că acum joc mai bine decât anul trecut„.

Cât despre Nole, el se pregătește acum de o nouă întâlnire cu Andy Murray, jucătorul ale cărui finale de Slam au fost jucate cu doar doi adversari: cu Novak, cinci dintre ele și cu Roger, celelalte trei. Djokovic l-a controlat cu autoritate pe britanic în ultimele meciuri directe, în special cele de anul trecut, dar de data asta contextul e un pic diferit. Deși a pierdut celelalte două finale de Australian Open jucate cu Novak, Andy are abilitatea de a-l face pe sârb să se bată singur sau să-și scadă nivelul. În plus, forma lui e incomparabil mai bună decât cea din 2014, ceea ce face din finala de duminică una mult mai strânsă decât ar părea la prima vedere.