Nick Bollettieri, sau despre cum găsești succesul în viață când modifici sistemul, nu când te adaptezi la el

Camelia Butuligă | 20 mai 2015

În autobiografie, apărută în România la Editura Publica, Bollettieri îşi povesteşte viaţa şi fiindcă mai bine de 50 de ani din ea au fost petrecuţi pe terenul de tenis, automat tenisul devine parte din conversaţie: oamenii care l-au ajutat, elevii celebri, Academia pentru care Bollettieri va rămâne veşnic în istoria tenisului.

În timp ce îi traduceam autobiografia, „Changing The Game”, mă gândeam: „Nu am nimic în comun cu omul ăsta”. Un italian şmecher şi descurcăreţ, care iubeşte maşinile rapide şi femeile frumoase şi căruia i-au plăcut mai mult soarele şi sportul decât cărţile şi şcoala. Acesta este Nick Bollettieri, cel mai faimos antrenor de tenis din lume, în câteva cuvinte. 

Bollettieri vine dintr-o lume pe care o mai vedem doar în filme. A crescut în anii 40-50, într-o Americă italiană pe care a portretizat-o Scorsese foarte bine în filmele lui: atitudinea de clan, mesele familiale, bunica stăpână a bucătăriei, bunicul taciturn şi intimidant, legiunile de nepoţi şi veri, unchii poliţişti şi „comunitatea” italiană cu activităţi… mai umbroase. Bollettieri este destul de candid în legătură cu familia sa, inclusiv cu lucrurile mai puţin plăcute sau de-a dreptul dureroase. De fapt, această carte este fidelă statutului de autobiografie – este în primul rând despre omul Bollettieri şi abia apoi despre antrenorul Bollettieri. Dacă vă aşteptaţi la sfaturi tehnice şi indicaţii despre cum să loviţi un forehand, veţi fi dezamăgiţi – pentru asta vă recomand cartea lui Brad Gilbert, care ne învaţă absolut tot ce e de făcut pe un teren de tenis, de la cum să ne legăm şireturile până la cum să îl scoatem din minţi pe adversar. 

Bollettieri îşi povesteşte viaţa şi fiindcă mai bine de 50 de ani din ea au fost petrecuţi pe terenul de tenis, automat tenisul devine parte din conversaţie: oamenii care l-au ajutat, elevii celebri, Academia pentru care Bollettieri va rămâne veşnic în istoria tenisului. Aşa cum spune chiar el în prefaţă, această carte este o poveste despre succes, despre cum poţi reuşi. Este foarte adevărat. Aşa adăuga însă ceva: este despre unul din modurile în care poţi reuşi. Eu, de exemplu, dacă aş încerca să aplic metodele care i-au adus succesul lui Bollettieri în viaţă, aş eşua lamentabiil, pentru că nu am temperamentul potrivit. Lecţia pe care am învăţat-o eu citindu-i cartea este că succesul se obţine atunci când drumul tău în viaţă este adaptat la calităţile tale, la temperamentul şi personalitatea ta. Iar scopurile iniţiale nu este obligatoriu să fie cele finale. Sercretul este să (te) observi şi să (te) ajustezi tot timpul. 

Exact asta a făcut Bollettieri. Iniţial, visul său fusese să devină pilot de luptă. Voia cu atâta ardoare acest lucru, că şi acum, la 80 şi ceva de ani, puteai să simţi nostalgia şi durerea cu care vorbea despre acest vis. Culmea ironiei, nu a fost acceptat la şcoala de aviaţie pentru că a picat examenul teoretic. Probele practice le-a luat cu brio, dar faptul că nu fusese genul studios l-a impiedicat în demersul său. Totuşi, această nostalgie l-a făcut să se înscrie la o divizie de paraşutişti în trupele speciale. 

„M-am oferit voluntar pentru că am crezut că pregătirea îmi va da ocazia de a fi împreună cu alţi băieţi care aspirau să fie excepţionali – tipi bătăioşi ca mine. Da, pregătirea era îngrozitor de grea şi mulţi au decis să se lase. Cât despre mine, pe parcursul celor şase săptămâni am înţeles că eram puşi sub presiune pentru a deveni lideri şi pentru a realiza ceea ce alţii credeau că este imposibil. Aceasta a fost altă lecţie importantă de viaţă pentru mine: doar câţiva indivizi posedă voinţa şi concentrarea pentru a deveni cei mai buni într-un domeniu; iar eu voiam să fiu unul dintre ei. Sigur, munceam ca sclavii 24 de ore, şapte zile pe săptâmână, dar era pentru a ne îndeplini visul de a fi paraşutişti, de a face ceva special. Genul acesta de hotărâre şi mândria de a realiza ceva mă motivează până în ziua de azi.”

Iată, într-un paragraf, filozofia de viaţă a lui Nick Bollettieri. Faptul că nu i-a fost dat s-o pună în aplicare ca pilot, ci ca antrenor de tenis, este doar un amănunt. Pierderea armatei, câştigul tenisului. De fapt, Nick şi-a construit conceptul revoluţionar al Academiei în jurul principiilor din armată: antrenament fizic maxim şi disciplină de cazarmă. Probabil dacă ar fi fost un antrenor de tenis clasic, n-am mai fi vorbit despre el azi. 

Faptul că a ajuns să fie antrenor de tenis, el, care jucase fotbal american în liceu (şi destul de bine) a fost rezultatul întâmplării şi al nevoii de bani. Faptul că a devenit un antrenor bun însă nu a fost deloc rezultatul întâmplării, ci al calităţilor sale: dragostea de mişcare în aer liber cuplată cu un spirit de observaţie fantastic. Acest spirit de observaţie era evident încă din şcoală. „Am fost un student slab dn punct de vedere academic. Nu era din cauză că nu eram suficient de deştept, ci pentru că materiile nu mi se păreau relevante pentru viitorul meu. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce voiam să fac, dar ştiam că trebuie să fie grandios şi palpitant, aşa că studiul nu mă prea atrăgea. La cursul de biologie nu ştiam nici măcar unde e capul broaştei, dar am observat că profesoara  îi chema la tablă pe cei care îi evitau privirea. Aşa că de câte ori se uita la mine, îi zâmbeam larg. Nu m-a scos niciodată la lecţie! Această capacitate de a observa comportamentul celorlalţi m-a ajutat mult în cariera mea de antrenor. Mici modificări ale prizei sau poziţiei pot avea efecte uriaşe în tenis.”

Neavând niciun fel de şcoală de antrenorat şi experienţă zero, Nick a avut nevoie de un pic de „ajutor” la începutul carierei sale. Este de admirat că nu se eschivează când explică cum anume a debutat ca antrenor:  „Până atunci, singura mea calificare legată de tenis era că bătusem mingea în liceu şi că jucasem în colegiu, dar am aplicat pentru poziţia de antrenor şef şi am primit postul la Victory Park în 1957. „Sponsorii” mei, mafia locală adică, îmi plăteau salariul şi un pachet de beneficii. Hai să spunem lucrurilor pe nume: singurul motiv pentru care am primit postul, în condiţiile în care nu ştiam mai nimic despre cum să antrenezi, a fost influenţa unchiului Tony şi a lui Frank Sepedi”.

Mai mult, felul cum „protectorii” săi au obţinut aprobabrea primarului pentru a renova complexul de la Victory Park, aflat într-o stare jalnică, este cea mai tare anecdotă ale cărţii (în condiţiile în care viaţa lui Bollettieri e plină de anecdote care mai de care). Cariera sa ar putea fi uşor transformată într-un film: este o combinaţie de oportunism maxim, tupeu de cowboy şi de idei nebuneşti. „Work hard, play harder”, cam aşa s-ar rezuma viaţa, atât profesională cât şi personală a lui Nick Bollettieri.

Printre antrenorii de tenis, Bollettieri a fost considerat un outsider şi este încă astfel în concepţia multora. Eu cred însă că tocmai acest statut de outsider l-a ajutat să inoveze şi să caute metode mai bune de a juca. Nefiind ataşat de tenisul clasic precum colegii săi mai instruiţi, Bollettieri nu a avut absolut nicio ezitare în a arunca pe fereastră o metodă dacă vedea că o alta dă rezultate mai bune, indiferent cât de neobişnuită era. Voleul swing sau dreapta lovită din săritură, lovituri indispensabile în tenisul de azi, au fost inventate pe terenurile Academiei sale. Meritul său a fost că recunoştea când vedea o lovitură (sau un jucător) cu potenţial şi o transforma în standard pentru toată lumea. 

Bollettieri este probabil printre cei mai importanţi (dacă nu cel mai important, prin prisma longevităţii carierei sale) artizani ai tenisului modern: jucat mai ales din spate, bazat pe serviciu şi dreaptă explozive, agresiv şi atletic. „My way, or the highway!” spune el de multe ori pe parcursul cărţii. „Ori ca mine, ori la revedere!” Nu s-a întâmplat peste noapte (faimoasa Academie a fost înfiinţată şi a avut succes după vreo 25 de ani de antrenorat) dar până la urmă a fost ca tine, Nick. Tenisul modern, aşa cum se joacă şi se predă el azi, este în mare parte un produs al viziunii şi tupeului unui italian şmecher şi vorbăreţ, care s-a încăpăţânat să modifice sistemul în loc să se adapteze el la sistem. Într-adevăr, asta este definiţia succesului. 


Cumpără de AICI biografia lui Nick Bollettieri

Îți place?
Shop
Shop
Cele mai noi