Martori la un miracol care trebuie întreținut și folosit pentru a schimba mentalități în România

Camelia Butuligă | 30 noiembrie 2016

De Ziua Națională, o privire spre impactul pe care îl are tenisul românesc asupra societății noastre, așa cum a fost el observat din partea noastră de tribună de-a lungul anilor

De obicei scriu repede ce am de scris. Pe de o parte e bine, pentru că, în sport, subiectele sunt perisabile și publicul nu te-așteaptă prea mult; din punctul de vedere al durabilităţii… texte mai vechi pe care le recitesc acum îmi provoacă deseori sprâncene ridicate și clătinări de cap. Ca de obicei, avantaje și dezavantaje. Însă rareori dau târcoale unui subiect fără să știu de unde să-l apuc, ca acum, când trebuie să scriu la ce am fost martoră în acești ani de Treizecizero.

Aţi crescut împreună cu tenisul românesc, ni s-a spus. În acești patru ani s-au întâmplat lucruri fenomenale, pe care puţini le puteau prevedea. Cum s-a văzut asta din partea voastră de tribună? Cum aţi trecut de la a vorbi în principal despre Federer și Nadal sau Serena Williams, Azarenka și Sharapova, la a vorbi despre o armată de români? 

Mă uitam la bannerul de pe siteul WTA, cu prim-planurile Serenei, Mariei și Simonei. O româncă între Williams și Sharapova, mi-am spus, pe frontispiciul tenisului feminin mondial, și m-a lovit brusc enormitatea faptului. Dacă pe voi nu vă lovește încă, faceţi următorul exerciţiu: imaginaţi-vă un jucător român pe homepageul ATP, între Federer și Djokovic. 

N-o să mă laud că am văzut-o venind pe Simona, pentru că nu a fost așa. Adrian a săpat și a scos la iveală niște chaturi mai vechi de-ale noastre în care mă întreba ce cred despre Simona. Era 2012 și am zis că nu văd nimic. O prinsesem în niște meciuri în care mi se păruse nerăbdătoare și negativă. De asemenea, era epoca în care juca foarte retras; o jucătoare defensivă, care alerga din tribună în tribună și pierdea. Nu-i de mirare  că era nervoasă. Deci nu, n-am văzut-o venind pe Simona Halep. Dar ea a venit și lucrurile nu au mai fost la fel. Logistic, în primul rând, n-a mai fost la fel: a trebuit să primim și să păstorim un număr mult mai mare de cititori și în consecinţă, timpul alocat moderării a crescut. Apoi, meciurile Simonei și ale celorlalte fete și băieţi care s-au alăturat valului românesc trebuia musai acoperite și scrise, la orice oră se întâmpla să fie (iar unele din aceste ore erau atroce; aici greul l-a dus Adrian, care a reușit performanţa de a funcţiona cu minim de somn). 

Apoi, am devenit investiţi emoţional; eu una pot să atest că i-am îngrijorat de câteva ori pe vecini. Fiecare aveam deja jucătorii noștri preferaţi, fie Federer, Nadal, Djokovic, Murray sau alţii, mult mai puţin celebri; tenisul este un sport individual și cosmopolit, unde naţionalitatea nu joacă un rol atât de mare în simpatia sau antipatia fanilor. Asiaticii îl iubesc atât de tare pe Djokovic, încât au învăţat să câte imnul sârb în original. Federer și Nadal au fani aprigi care sunt gata să combată ore în șir și numai o minoritate sunt elveţieni sau spanioli. Nu neapărat naţionalitatea Simonei m-a făcut să devin investită emoţional în meciurile ei, ci felul în care juca, elastic și fluid, deșteptăciunea ei tactică și felul cum patrula pe teren între puncte cu privirea aceea mocnită care nu anunţa nimic bun pentru restul lumii. Apoi, felul în care răspundea la întrebările directe. Da, la întrebările șablonarde dădea răspunsuri șablonarde. Dar la o întrebare directă și pertinentă eu n-am auzit-o niciodată pe Halep să se eschiveze, așa cum fac atâtea dintre jucătoarele de top. 

Brusc, toată lumea devenise interesată de tenis în România. Peste tot se vorbea de tenis, televiziunile se buluceau să transmită Grand Slamurile, apoi turneele Premier Mandatory, apoi cele ne-Mandatory, apoi și pe cele mai mici. În momentul în care am văzut incluse în știrile de pe posturile de sport scoruri la meciuri din turul doi de la nu știu ce turneu minor din celălalt capăt al lumii, am știut că treaba devenise serioasă. Era o foame de știri, de conţinut, de materiale despre tenis. Așa că o parte a presei a făcut ce făcea ea cel mai bine: a început să fabrice pe bandă rulantă tot felul de povestioare can-can sau controverse despre jucătoarele noastre, cu Simona în rol principal. 

Oameni care nu se uitaseră în viaţa lor la un meci întreg de tenis, nu mai zic de jucat, intrau pe siteul Treizecizero, pe Facebook (sau scriau în ziare) și emiteau judecăţi despre Simona sau alţi jucători români, criticau tăios, desfiinţau și dădeau sentinţe care dovedeau o cunoaștere precară a sportului, printre altele. Atunci ne-am dat seama că rolul nostru nu prea mai e doar de informa și de a emite opinii ci de a educa, pur și simplu. De a explica cum funcţionează sportul și cele două circuite: istoria, cum se face clasamentul, logistica activităţii de jucător profesionist (nu, nu este o tragedie să-ţi schimbi antrenorul în fiecare an; nu, nu este un cataclism să câștigi un titlu si apoi să pierzi în turul 1, e chiar logic, dacă stai să te gândești; nu, nu este o aberaţie să pierzi la o jucătoare clasată cu 70 de locuri mai jos, dacă stilul acelei jucătoare se suprapune peste punctele tale slabe: da, se întâmplă să pierzi de la minge de meci pentru că tenisul e un sport mental, există fluctuaţii mari în timpul aceluiași meci, iar jucătorul n-are cui pasa mingea când se simte obosit sau nesigur pe el etc). Apoi, elemente de tehnică și de tactică, articole-frescă în care era prinsă istoria rivalităţilor dintre jucători, articole despre partea de business și management a circuitului, serialul despre juniori și ce presupune creșterea unui mic jucător. Noi le scriam și înainte de Simona, dar acum parcă deveniseră cu atât mai stringente. 

M-am trezit propăvăduind, explicând, sancţionând derapaje, explicând din nou, calmând spiritele, făcând glume, smulgându-mi părul din cap. Am dat și rateuri. Am dat șanse când nu trebuia să dau, sau invers. N-am speculat suficient anumite momente din cauza oboselii sau surmenajului sau pur si simplu nu am avut încredere în intuiţiile mele. Siteul a fost agresat, a rezistat unor atacuri, iar noi, unora personale. Deveniserăm deodată personaje, nu mai eram doar observatori. 

Parte din această schimbare de rol a fost interacţiunea directă cu jucătorii despre care scriam. Mai întâi la conferinţele de presă de la Slamurile și turneele din străinătate unde ne-am dus (și unde erau cam puţini jurnaliști români, trebuie s-o spunem; pentru câtă vâlvă se făcea acasă în jurul tenisului, mulţi dintre marii jucători din media sportivă nu se oboseau să trimită oameni care să raporteze lucruri relevante de la faţa locului) și apoi, vara trecută, la turneul feminin organizat la București, unde ne-am încumetat, cu ajutorul BRD, să facem un studio TV în care au venit mai toate jucătoarele, antrenorii lor și oficiali din federaţie. Au ajuns să ne cunoască și ei pe noi, nu numai noi pe ei. Cred că am făcut impresie bună; într-un interviu acordat recent, Irina Begu și Andreea Mitu ne-au menţionat ca o sursă de materiale de calitate și au spus că ne citesc frecvent. Știm că și alţi jucători și oameni din tenis ne citesc. De asemenea, la meciurile cu comentariu românesc la care mă mai uit, zâmbesc uneori pe sub mustaţă când aud expresii pe care noi le folosim foarte des în articolele noastre. 

Andrei are o teorie îndrăzneaţă, dar interesantă. El spune că performanţele sportivilor sunt încurajate de nivelul de atenţie și interes pe care îl arată presa pentru ei. Dacă ești sportiv, spunea el, și vezi că la antrenamentele tale sunt trimiși speciali și meciurile tale primesc cronici dedicate de fiecare dată, atenţia primită te motivează să performezi mai bine, pentru că ești în vizorul lumii și vrei să faci impresie bună. Prin extensie, acest lucru ar însemna că am avut și noi o oarecare contribuţie la boomul de rezultate excelente din tenisul românesc din ultimii ani. Am fi foarte onoraţi dacă ar fi adevărat. Cert e că trecem printr-o perioadă incredibilă pentru acest sport, cea mai bună din anii 70 încoace. Pentru o ţară ca România, în care investiţiile în sport sunt minime, acesta este un miracol care trebuie întreţinut și folosit pentru a schimba mentalităţi. Pentru că acum tenisul nu mai este doar un sport de nișă, ca atunci când am pornit noi Treizecizero, ci un fenomen social în toată regula. La asta am fost martori și, poate, și contributori. 

*

Textul a fost publicat în Treizecizero pe curat, ediția de print a Treizecizero.

Dacă vrei să citești alte asemenea articole, ultimele exemplare rămase disponibile din tiraj au o ofertă de Sărbători: la fiecare a doua revistă, primiți o reducere de 50 la sută. De asemenea, dacă ai un copil de până la 16 ani care joacă tenis și e legitimat la un club, sau cunoști unul căruia vrei să-i faci o surpriză, te ajutăm să-i faci cadoul: îți oferim revista Treizecizero pe curat la jumătate de preț (*în limita stocului disponibil).

Detalii pe larg despre cele două oferte și comenzi, aici.

 

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus