Jurnal Roland Garros: Toreadori, Majestăţi şi cui dai puterea ta pe teren

Camelia Butuligă | 2 iunie 2014

„Când îi intră loviturile, jocul ei este imposibil de gestionat. Dar marea problemă este că nu-i intră toate, pentru că la vizeza şi forţa asta este imposibil să-i intre toate. Ori ea nu are decât un plan, planul A, „Seek and destroy”. Jocul ei nu are straturi, nu are nuanţe: ori la bal, ori la spital.”

Am întârziat un pic cu jurnalul, dar voi încerca să recapitulez acum ce-am văzut interesant vineri şi sâmbătă. Vineri a fost o zi foarte agitată pentru că am avut bilet pe terenurile anexe, adică pe toate terenurile de la nr 2 încolo, dar fără loc rezervat. Asta înseamnă mult timp petrecut la cozi pentru a intra pe cele mai mari, adică 2,3 şi 6,7. Pe cele mici, la fel de pline, e mai simplu – intri din prima incercare.

Am început cu dublul Niculescu/Zakopalova care tocmai intrau in decisiv contra Petkovic/Rybarikova. Seturile se împrţiseră simetric, 6-1, doar că al doilea fusese câştigat de Petkovic/Rybarikova, care erau mai optimiste decât Monica şi Klara. Nu ştiu dacă mi s-a părut, dar am avut senzaţia că Monica şi Klara înotau împotriva curentului: nu au reuşit să lege mai multe mingi bune consecutive. Au avut momente sclipitoare fiecare (Zakopalova este foarte bună din spate, are lovituri excelent de bine sincronizate, iar Monica este genială la fileu, reflexe şi fineţe uluitoare la volee şi smashuri), dar punctele excelente erau urmate de neforţate dezamăgitoare. Probabil înfrângerile de la simplu încă le erau proaspete în memorie. De partea cealaltă, Petkovic este o jucătoare de calitate la simplu, chiar dacă la fileu mai învaţă. Din spate este redutabilă şi serveşte foarte solid. De asemenea, are o energie foarte simpatică, e expresivă şi reacţionează spontan la fazele disputate: râde, se miră, chicoteşte, sare în sus. Petko e foarte cool de urmărit.

Apoi am colindat prin complex şi am explorat diversele chestii amenajate pentru public: am văzut nişte terase cochete, una suspendată sus, lângă tribuna de lângă terenul 6, alta în spate la Lenglen, lângă terenurile de antrenament. Am intrat în RG Lab, un pavilion cu standuri ale firmelor de tehnologie care susţin RG: multe ecrane cu meciuri, telefoane mobile, gadgeturi, tot felul de jocuri pentru copii, o prezentare a viitoarei extinderi a complexului şi în spate, atelierul de racordaje al Babolat, unde Julia Goerges îi explica unui angajat că îi sună ceva în mânerul rachetei :). L-am văzut pe un ecran pe Roger cum pierdea un set la Tursunov şi nişte copii care încercau să lovească mingi în timp ce să săreau pe o trambulină şi apoi m-am îndreptat către terenul 6, unde se întâlneau cele două învingătoare ale familiei Williams: Muguruza şi slovaca Schmiedlova.

Pe Muguruza o ştiam, eram curioasă s-o văd pe tânăra slovacă, şi ea considerată o jucătoare de viitor. Meciul n-a prea avut istoric din nefericire, Muguruza fiind o versiune mai puternică şi mai updatată a Schmiedlovei. Garbine joacă la fel ca acum doi ani la Bucureşti: lovituri agresive, rever foarte plat şi razant cu fileul, mişcare bună (mi se pare mai suplă) şi urcă la fileu când e nevoie pentru a termina. Are un joc echilibrat, complet şi acum are avantajul că s-a mai maturizat şi e mai stăpână pe ea pe teren. A trecut de Parmentier ieri, următorul meci este mâine cu Sharapova. Dacă va reuşi s-o scoată şi pe Maria după Serena, va deveni fără îndoială povestea turneului.

Coada de la terenul doi (unde jucau Berdych şi Bautista Agut) era aşa de mare, încât până am intrat eu, meciul se terminase. Următorul era Bouchard-Larsson. Pentru că la Indian Wells aproape că am provocat o răzmeriţă pe site când am zis că n-o văd pe Bouchard câştigătoare de Slam, am hotărât să rămân şi s-o văd live, ca să mă lămuresc mai bine. Trebuie să precizez că Eugenie are mulţi fani, în special de peste ocean. Am stat la coadă cu o familie de americani care intrau la meci doar pentru că cei doi fii preadolescenţi erau fani Bouchard. De asemenea le mai plăcea şi Camilla Giorgi ;), dar spre tristeţea lor, fusese eliminată. În spaţiul european, Bouchard nu este încă atât de cunoscută: un cuplu tânăr de francezi au crezut, când i-au auzit numele, că e franţuzoaică.

Nu mă miră că Eugenie are atâţia fani băieţi: este foarte drăguţă, parcă şi mai mult în realitate decât la televizor. Are o atitudine foarte profesionistă şi calmă pe teren, n-o vezi vociferând sau făcând scene. În ceea ce priveşte jocul, este şocant cât de violent loveşte. Stă lipită de baseline, se mişcă rapid şi loveşte absolut fiecare minge de parcă vine sfârşitul lumii. La ea nu există lovituri neutre, totul se atacă, şi pe stânga şi pe dreapta. Când îi intră loviturile, jocul ei este imposibil de gestionat. Dar marea problemă este că nu-i intră toate, pentru că la vizeza şi forţa asta este imposibil să-i intre toate. Ori ea nu are decât un plan, planul A, „Seek and destroy”. Jocul ei nu are straturi, nu are nuanţe: ori la bal, ori la spital. Cu Larsson, era s-o încurce în primul set din cauză că nu i-a intrat serviciul (alt semn de intrebare la jocul ei este constanţa serviciului) şi s-a trezit cu break încă de la începutul setului. Larsson este tot baseline player, şi a stat foarte bine cu Bouchard în schimburi, expunându-i încă o mare vulnerabilitate pe care am observat-o şi la IW: reverul, mai ales din alergare sau când e pusă sub presiune. În primul set a făcut vreo 8 neforţate doar pe rever.

Marele noroc al lui Eugenie a fost că Larsson nu este cine ştie ce world beater. Poate fi caracterizată ca jucătoare de pluton: la 25 de ani este pe locul 94, cea mai bună clasare în jur de 50. Andy Roddick zicea odată că indiferent cât de bine joacă cineva, mai devreme sau mai târziu în timpul meciului îţi vor arăta de ce sunt clasaţi unde sunt. Şi Larsson, servind la 5-4 pentru primul set, a arătat şi ea: s-a crispat, a servit şi jucat nesigur şi Bouchard i-a făcut break şi apoi încă unul pentru a lua setul cu 7-5 şi apoi meciul.

Eugenie a bătut-o ieri pe Kerber cu un scor categoric: 6-1 6-2. N-am văzut meciul, dar bazat pe ce-am văzut contra lui Larsson, pot să spun următoarele: Bouchard are un joc periculos, dar fără nuanţe. Dacă îi intră totul, poate bate pe oricine. Dar ştim cu toţii că poţi prinde o zi, două, trei, de graţie, dar într-un turneu lung de două săptămâni vei avea şi zile mediocre. Apoi, Genie are nişte vulnerabilităţi pe care o jucătoare de top cu ochi bun şi cu tăria mentală de a executa i le poate expune şi va profita de ele (serviciul, reverul). Pentru cei care spun că poţi să-ţi îmbunătăţeşti loviturile: la vârsta asta, cred că poţi să-ţi îmbunătăţeşti forţa loviturilor, lucrând la fitness şi anduranţă, nu tehnica. Ori mi se pare în continuare că pe rever, stă aşa şi aşa la timing şi la mişcarea în sine.

Bineînţeles, se poate întâmpla orice (cine-ar fi zis că Sharapova va câştiga vreodată RG?) şi n-am pretenţii că pot vedea viitorul. Dar voi fi foarte surprinsă dacă Bouchard va reuşi să bată în mod constant jucătoare ca Sharapova, Li, Williams, Azarenka. Bine, fanii ei pot spera că unele se vor retrage în curând. Dar acest RG ne poate da deja indicii despre cum se va descurca şi contra colegelor de generaţie: Eugenie va juca cu Suarez-Navarro şi dacă trece de ea, cu Sharapova sau Muguruza.

Sâmbătă

Sâmbătă am avut bilet pe Terenul 1, the Bullring, unde am început cu motoraşul David Ferrer contra lui Andreas Seppi. Pentru Ferrer am un singur cuvânt: neobosit. E adevărat că este un Nadal cu mai puţin spin. Îşi setează un nivel de intensitate destul de înalt şi apoi operează la acel nivel până când adversarul nu mai poate. Seppi n-a avut mari speranţe de reuşită, cu toată susţinerea publicului, care îşi făcea din nou datoria raliindu-se în favoarea jucătorului mai slab.

Al doilea meci era de interes pentru mine: Sorana Cîrstea – Jelena jankovic. Din păcate, Sorana a fost atât de „off” că abia în setul doi a dat publicului motive să aplaude. Cred că a intrat în meci foarte crispată: loviturile ei nu aveau precizie, dar nici forţă. Abia prin setul doi am recunoscut jocul de la Fed Cup, când păşea în teren, lua mingea repede şi făcea punct cu dreapta. Jankovic şi-a făcut jocul ei, nimic special aici: foarte constantă, nu dă tare, dar are plasament precis, aleargă foarte bine şi e capabilă să redirecţioneze mingea cu mare uşurinţă.

Nu vreau să fac comparaţii între Simona şi Sorana, pentru că stilurile lor de joc nu seamănă deloc, dar nu pot să nu observ cât de diferite sunt atitudinile lor atunci când ceva nu merge bine pe teren: Sorana aruncă priviri îngrijorate către lojă, cerând parcă ajutor, rugăminţi care îţi rup inima mai cu seamă pentru că nu pot fi îndeplinite. Simona, dimpotrivă, îşi face un obicei din a cere minim sau deloc ajutor, chiar şi atunci când îl poate cere, adică în turneele WTA. Aici cred că Simona a intuit calea corectă: pe teren trebuie să ţi asumi că tu eşti şeful. Jucătorul are pîinea şi cuţitul, el ia deciziile pentru că el le şi poate pune în aplicare. Când ceri ajutor echipei e ca şi cum ţi-ai da puterea ta unor oameni care nu au nici un fel de putere pe teren în timpul meciului. Dar în fine, astea sunt speculaţii de psiholog amator, şi vorba lui Safin: „De pe margine, toţi suntem deştepţi”.

Cred c-o să mă transform în fan Garcia Lopez. Am mai văzut un meci cu el pe Bullring, de data asta contra lui Donald Young. Săracul Garcia Lopez, a văzut din nou pe propria piele cât e de periculos să joci mai bine decât adversarul la French Open: publicul francez, dornic de meciuri disputate, se va alia instantaneu cu jucătorul mai slab. Donald Young n-a mai avut parte în viaţa lui de aşa o susţinere: nici la US Open nu cred că i s-a scandat numele secunde în şir. Apoi, era în tribună un nene cu bască şi bretele tricolore care dădea, cu voce sonoră, tonul celebrului îndemn luat din coride la care publicul răspunde cu „Oleeeeee”. Şi uite aşa, pe acest val de „Ole” şi „Aaaallez” şi „Do-nald, Do-nald”, jucătorul american a început să joace din ce în ce mai bine şi ce părea la început o afacere simplă de trei seturi s-a transformat într-un meci de cinci, unde în decisiv s-a mers umăr la umăr pânâ când Young s-a bâlbâit când servea să stea în meci la 4-5 şi Garcia a făcut 6-4.

Garcia Lopez are 31 de ani şi era până acum listat în capul meu la „şi alţii” în categoria tenismenilor spanioli. Mi-am dat seama ce şcoală de tenis bună au spaniolii ăştia dacă Lopez, cu un joc rotund şi cât de se poate de solid, un rever superb şi o mentalitate foarte bună e la „şi alţii”. Joacă cu Gael Monfils, încă un meci în care tot publicul va fi împotriva lui. Până acum însă s-a obişnuit, cu siguranţă.

Instantanee

– Nu ştiu alţii cum sunt, dar unul din „talentele” mele e să mă împiedic de chestii, oameni, evenimente, fără să ştiu de ele dinainte. Dacă mă laşi să umblu de capul meu, mai devreme sau mai târziu voi da fără să vreau peste ceva interesant. Am destule exemple până acum în viaţa mea, şi la acest RG „darul” mi s-a activat din nou, dar în sens invers: în loc să dau eu peste ceva, a dat acel ceva peste mine. Şi acel ceva a fost alaiul lui Roger Federer. Stăteam gură cască în faţa unui tunel (care, am aflat mai târziu, era intrarea către centrul de presă, doh) când am simţit că sunt efectiv luată pe sus. M-am întors şi am văzut un roi de bodyguarzi şi de fani, care se agitau în jurul unui centru în care mergea degajat şi senin nimeni altul decât Roger Federer împreună cu zulufii săi. Se îndrepta către conferinţa de presă de după meciul cu Tursunov. Pentru Fedfanii care n-au avut onoarea să-l vadă de aproape pe Majestatea sa, pot să raportez următoarele: este bronzat şi mai tânăr decât arată la televizor.

– Sâmbătă pe terenul 16, Zimonjic/Goerges au aplicat o corecţie cu 6-0 6-1 perechii Huber-Cabal. Considerând probabil că meciul nu a fost suficient, Nenad a mai avut nevoie de un mic antrenament imediat după. Sparring: fiul său care nu era mai înalt decât fileul, Leon. Cei doi au jucat din careu şi din spate, cu mingi pentru copii. Cel mic este teribil de competent pentru vârsta lui, atrăgând o mulţime de fani care i-au apreciat prestaţia.

– După maratonul câştigat cu Donald Young, Guillermo Garcia-Lopez a mulţumit publicului făcând o piruetă ca toreadorii (sau dansatorii de flamenco). Foarte potrivit cu contextul: doar eram pe Bullring şi tot meciul spectatorii strigaseră „Oleeee!”

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi