Interviu exclusiv | Vasek Pospisil: “Simt că nu există limite pentru mine”

Ne-am bucurat că Adrian Ungur l-a scos din primul tur la Bucureşti, dar parcă am fi vrut să vedem mai mult din ce poate acualul număr 29 mondial. Anul trecut, Vasek reușea trei semifinale, dintre care una, la Montreal, într-un Masters. Într-o alta, la Basel, i-a pus mari probleme lui Roger Federer. Atât eliminarea prematură de la BRD Năstase Ţiriac Trophy, cât şi seria celor cinci ieşiri anterioare din primul tur la turneele la care a participat post-Melbourne sunt puse pe seama problemelor la spate. Accidentarea din startul sezonului, din semifinalele de la Chennai, ce l-a obligat să abandoneze la scorul 4-6, 5-5 contra lui Wawrinka, încă îl chinuie. Interesant e că mai apoi, în drumul său spre coroana de la Melbourne, în turul al treilea, Stan urma să-l înfrunte tot pe Pospisil. Însă canadianul, tocmai din cauza suferinţei fizice resimţite în meciurile anterioare, a preferat să declare forfait. 

Ascensiunea lui Vasek s-a frânt deocamdată, dar canadianul nu disperă, spunând că de îndată ce va scăpa de dureri, va urca către Top 10 ATP. Până una-alta, chit că n-a scăpat de probleme, nu-şi ia pauză. Vin Madrid, Roma şi Roland Garros, aşa că a mai rămas să se acomodeze cu zgura de la Bucureşti şi ulterior ieşirii din turneu.

 

Vasek, mai întâi de toate, cum te-ai simţit aici?

De minune. Am venit pentru prima oară şi nu ştiam la ce să mă aştept, dar mi-a plăcut mult. Oraşul, clubul, aşa că m-am simţit confortabil. Din păcate, n-am putut să termin evoluţia la dublu (în echipă cu Julian Knowle, după un tur câştigat, au declarat forfait înaintea sferturilor de finală). Am avut nişte probleme fizice, dar, dincolo de acestea, nu regret că sunt aici.

Ce s-a întâmplat? Ai primit şi tratament pentru o afecţiune la spate, în timpul meciului de simplu din primul tur, cu Adrian Ungur…

Da, sufăr de la Australian Open. Încă n-am reuşit să-l “repar”. O accidentare la spate la început de sezon; mai concret, la Chennai, am dus-o pe picioare la Australian Open. De atunci, a fost ba mai bine, ba mai rău. Nu m-am simţit deloc la 100% din potenţial.

Aşa se explică seria de înfrângeri din startul sezonului?

Da, ei bine, are o foarte mare legătură cu accidentările. Poate că m-am grăbit puţin în a reveni pe teren. Am dat totul, dar chiar nu e uşor să ai acea concentrare şi acel spirit de luptă pe teren atunci când simţi dureri, mai ales într-o zonă cum este spatele, ceea ce diminuează încrederea în răspunsul propriului corp şi îngreunează deplasarea pe teren. În aceste condiţii, e greu să-ţi pui toată energia în evoluţiile tale. Şi simt că am pierdut ceva din momentul de vârf, în care eram competitiv şi luptam din răsputeri. Acum, prioritatea e să fiu din nou sănătos, iar apoi totul va reveni rapid pe făgaşul normal.

Chiar şi aşa, eşti între primii 30 de jucători ai lumii. Cum percepi asta în acest stadiu al carierei tale?

E grozav! Am lucrat foarte mult anul trecut pentru a urca în clasament. Joc bine, dar e dificil să joci cel mai bun tenis al tău când fizic nu eşti la înălţime. Simt că ultimele luni au fost dificile pentru mine, din cauza problemelor pe care le traversez, dar, făcând abstracţie de asta, sunt foarte fericit pentru cum joc.

Ce viitor crezi că aveţi voi, cei din generaţia nouă, din care faci parte, alături, să zicem, de Raonic, de Dimitrov?

Nu poţi şti niciodată. Fiecare are particularităţile lui. Oricare dintre băieţii tineri poate avea un salt uriaş mai repede, unii poate nu-l vor reuşi niciodată, alţii poate îl vor înregistra mai târziu. Ţine de individualitatea fiecăruia, dar sunt sigur că e foarte încurajator pentru toţi ca noi că suntem pe poziţii înalte în clasament. Pentru că nu e uşor în zilele noastre să prinzi un loc în Top 50 sau în Top 100. E un aspect pozitiv, e un semn bun pentru viitor. Timpul o va arăta. Trebuie doar să lucrăm intens, iar lucrurile bune vor veni atunci când eşti perseverent.

Anul trecut, la Basel, ai fost foarte aproape de o victorie contra lui Federer. Cum a fost să joci contra lui?

Da, e uimitor. Toată copilăria a fost idolul meu. E tipul pe care l-am urmărit cel mai mult, jucătorul meu favorit, pe care l-am urmărit încă de când eram un puşti. L-am înfruntat deja de două ori. Mi se pare cumva ireal să fiu pe aceleaşi teren cu el, dar, ştii, ultima oară am simţit că nu am fost prea departe de a câştiga acel meci. Am avut un break avans în setul decisiv, iar apoi am avut mingi de break la 4-4, cred. E ca o dovadă că joc foarte bine. E cu adevărat special atunci când îl ai de partea cealaltă a fileului pe cel mai mare jucător al tuturor timpurilor!

L-ai înfruntat, tot anul trecut, şi pe românul Victor Hănescu, dacă mai ţii minte, la Kuala Lumpur.

Da, ţin minte. Am făcut un meci bun şi am câştigat. Victor e un adversar dur, cu pretenţii, n-a fost simplu. Dar îmi place Victor. E un băiat tare bun şi mă bucur să-l văd în circuit, să-l revăd aici. Nu prea m-am întâlnit cu el în ultima perioadă. E un jucător incredibil! A fost un meci cu zâmbetul pe buze atunci. Bine… întotdeauna e fun când câştigi!

Semifinale anul trecut la Montreal, cu victorie pe traseu contra lui Berdych. Cum ai simţit acel moment de vârf?

Cu siguranţă a fost cea mai bună săptămână a carierei mele, cea mai bună performanţă de până acum. O săptămână cu totul specială, pentru că după ce munceşti din greu ani de-a rândul, de fiecare dată când intri pe teren şi vine o asemenea răsplată, simţi că merită. Pentru viaţa mea, pentru cum m-am dedicat tenisului. Iar acum, clasamentul pe care îl am e încurajator.

Am sesizat la antrenament că împreună cu antrenorul tău, Frederic Fontang, aţi pus accentul pe modul în care execuţi reverul. Ce ai de reglat pe backhand?

Da. Întotdeauna e ceva de îmbunătăţit. Nu există lovitura perfectă. Forehand-ul e atuul meu şi, firesc, şi astăzi în special, am lucrat la rever, pentru a-l lovi mai iute, mai agresiv. E bine să fie un proces non-stop. În fiecare zi să intri pe teren şi să lucrezi la anumite aspecte. Astăzi a fost să fie lovitura cea mai puţin preferată, dar mâine e posibil să lucrez la îmbunătăţirea serviciului sau la lovitura de dreapta.

Ce “filozofie” urmezi în tenis şi către ce ţi-ai propus să te îndrepţi?

Sunt întrebări bune… În momentul de faţă, simt că nu există limite. În fiecare zi trebuie să dai totul pe teren, să încerci să fii mai bun şi nu ştii niciodată cât de departe te va duce. Dar, e important să ai o viziune, şi o am. Mi-aş dori să ajung un jucător de Top 10 şi cred că o pot face, cred că am abilităţile necesare. Către asta îmi canalizez gândurile în fiecare zi când intru pe teren. Şi la cum trebuie să joc pentru a-mi atinge scopul.

Cât de răspândit e tenisul în Canada?

Când eram foarte mic, mai ales în zona în care am copilărit, nu juca mai nimeni tenis. A fost complicat, dar am reuşit. Acum, tenisul a crescut mult în Canada, odată cu rezultatele pe care le-am reuşit, inclusiv în Cupa Davis. Cred că vor apărea şi mai mulţi puşti de valoare pe viitor.

Tu şi Raonic ridicând într-o zi Salatiera. În ce măsură e posibil?

Da, chiar este! Suntem una dintre cele mai tinere echipe din Grupa Mondială, aşa că, de ce nu?! În câţiva ani sau poate chiar mai devreme, am putea avea o şansă. Vom vedea…

 

Fuga părinţilor din Cehia comunistă, în 1988

În primul capitol al autobiografiei pe care şi-a găsit timp să o redacteze în toamna anului trecut, Vasek, fiul unor emigranţi cehi, dezvăluie contextul în care a venit pe lume. “Părinţii mei au fugit de regimul comunist, în 1988, tata accelerând cu maşina în viteză, dincolo de graniţa dintre fosta Iugoslavie şi Austria, cu mama şi cei doi fraţi (de 6, respectiv 4 ani la vremea respectivă) pe bancheta din spate. Au făcut asta luând cu ei numai strictul necesar ce încăpea în maşină şi cu nesiguranţa că îşi vor mai vedea vreodată familia rămasă în urmă. Doar cu speranţa unei vieţi mai bune pentru copiii lor. De la sfârşitul lui 1988 şi în mare parte din 1989 au trăit în nord-estul Austriei, tata, Milos, lucrând inclusiv peste program, pe un salariu mic, pentru a economisi banii necesari drumului spre Canada.

În sfârşit, în vara lui 1989, venise vremea. Destinaţia: Vernon, un orăşel din Okanagan Valley, cu o populaţie de aproximativ 35.000 de locuitori aflat la patru ore şi jumătate de mers cu maşina de Vancouver. Fratele tatălui, Bob, a fost motivul alegerii. El fugise cu câţiva ani înainte şi locuia cu familia lui, inclusiv cu cei doi veri ai mei, Milos şi Ivona. Părinţii mei au început să ia lecţii de engleză. Tata şi-a luat două job-uri, unul la o fabrică de bere din localitate şi altul la o moară. Mama a început ca babysitter şi s-a mai ocupat în paralel de grădinărit şi întreţinerea de locuinţe. I-au dat la şcoala primară pe fraţii mei, Tom şi Petr. Au cumpărat apoi apartamentul în care, iniţial, au stat cu chirie. Eu m-am născut la Vernon, pe 23 iulie 1990, nu cu mult după ce s-au stabilit definitiv în Canada”.

Fotografii: Radu Restivan, Valentin Lupu