În căutarea loviturilor pierdute, cu ajutorul tehnologiei

Camelia Butuligă | 17 decembrie 2013

„Componentele dreptei moderne, aşa cum este executată de Federer: Ambele mâini pe rachetă când începi să te roteşti în spate, capul rachetei în sus, braţul cu care lovesti la 60 de grade. Apoi îndrepţi cotul, cu racheta deaspra nivelului mâinii, cu încheietura mâinii îndoită spre exterior, şi începi să cobori racheta. Începi să te roteşti şi tragi de mâner înainte, în direcţia mingii. Forţa cu care tragi de mâner va trimte racheta şi mai în spate (imaginaţi-vă un bici) înainte să accelereze spre contactul cu mingea”.

Să scrii despre tenis şi să joci tenis: două chestii complet diferite. Jurnalistul Tom Perrotta (tennis.com, Wall Street Journal) a aflat asta pe pielea lui când a apelat la un expert în biomecanică pentru a-l ajuta să-şi corecteze loviturile. Nu ştiu cât şi-a îmbunătăţit jocul, dar a ieşit un reportaj excelent. Fiecare cu talentul lui. În cele ce urmează:

Ca toţi jucătorii amatori, am un joc cu defecte. Plin de defecte. Rotaţia umărului şi a şoldului? Am ceva, dar nu destul. Sunt înalt (1,86) şi am un braţ decent (mult baseball în curte când eram mic) dar serviciul meu nu este aşa puternic (doar dacă nu vreau să plătesc trei seturi de tenis cu trei săptămâni de ibuprofen). Nu îndoi genunchii destul când lovesc. Am un joc de picioare destul de rapid, dar dubios. Reverul cu două mâini este natural, dar dreapta este robotică cu excepţia zilelor bune. Serviciul kick mă bagă în ceaţă, în ciuda anilor de lecţii, discuţii cu cei mai buni instructori din lume şi lunilor pe care le petrec urmărindu-i pe profesionişti prin toată lumea. Lovesc un serviciu doi în care mingea „stă” în aer, nu „sare”.

Problema mea cea mai mare este una destul de întâlnită: nu am destul timp să joc şi să mă antrenez şi nici destulă disciplină (sau aversiune pentru mâncărurile prăjite) pentru a rămâne la o greutate optimă pentru tenis. Ca majoritatea adulţilor, consider ca este o realizare dacă jocul nu mi se deteriorează, nu mai vorbesc să progreseze. Dar acum câţiva ani am auzit de Brian Gordon şi analiza lui 3D, şi deodată, am început să sper. Poate cu informaţii mai precise – date concrete, imagini, nu prostii – voi putea să-mi îmbunătăţesc jocul în mai puţin timp.

Gordon a studiat biomecanica şi este un om de ştiinţă într-un sport care are prea puţini. L-am vizitat la academia lui Rick Macci în Florida. Lângă terenurile de tenis este un zid cu o prelată deasupra şi 10 camere video care pot filma cu 400 cadre pe secundă şi emit raze infraroşii. Gordon îşi îmbracă subiecţii în nişte costume de nylon la fel de strâmte ca ale scafandrilor, cu markere reflectorizante pe ele. Gordon mai pune unele şi pe rachetă şi adidaşi. Foloseşte apoi un soft special pentru a colecta şi interpreta datele.

După ce am îmbrăcat costumul, a mai durat 20 de minute pentru ca Gordon să aranjeze markerii şi să verifice camerele. Apoi m-a pus să lovesc drepte, revere şi servicii. Cea mai bună parte a fost că n-a făcut niciun comentariu referitor la loviturile mele. Fără presupuneri, fără predicţii, doar câteva glume despre cât de mult transpiram (costumul e negru şi în Florida e cald). Îmi plac doctorii care nu diagnostichează decât când primesc rezultatele analizelor.
M-am întâlnit din nou cu Gordon a doua zi dimineaţă, la micul dejun. Ne-am adus amândoi laptopurile. A deschis videoul cu mine. Arăta ca un joc pe calculator, cu o versiune 3D a mea din care nu se vedeau decât conturul, capul oval şi mişcările tridimensionale. Mi-a dat mai întâi veştile bune.

“Eşti constant”, mi-a zis. “Şi n-o să te accidentezi.”
“Dar restul?”, am întrebat.
“Cea mai mare slăbiciune a ta e sincronizarea”, a spus Gordon. “Ai părţi ale corpului care se declanşează la momente diferite. Ele fac ce trebuie când loveşti mingea, dar nu sincronizat. Totul este un pic alandala.”

“Totul e un pic alandala”— mă prinsesem şi singur de asta, de mulţi ani. Dar nu explicat în detaliu, aşa cum a purces Gordon să-mi explice. La dreapta, racheta era paralelă cu pământul când mă pregăteam de lovitură. Gordon o voia cu capul în sus. Mi-a arătat videouri cu Roger Federer, Rafael Nadal şi alţi jucători pentru a-mi demonstra. Pe cât de diferit joacă Federer şi Nadal, bucăţi mari din dreptele lor sunt remarcabil de similare. Eu duc racheta prea în lateral când lovesc. Trebuie să învăţ, spune Gordon, să trag de mânerul rachetei în faţă în timp ce-mi relaxez ceilalţi muşchi, astfel încât capul rachetei coboară şi apoi se ridică brusc datorită forţei aplicate mânerului.

Gordon mi-a lăudat rotaţia şoldului, cu un mic amendament. Viteza maximă a şoldului meu este de 383 grade pe secundă, aproape de cele 400 grade pe secundă ale profesioniştilor. Însă eu ating această viteză după ce umărul meu işi atinge viteza maximă, la 639 rotaţii pe secundă, sub cele 800 de grade pe secundă pe care le vede la juniorii buni. Deci îmi rotesc bine şoldul, dar nu-l sincronizez bine cu umărul, astfel încât nici un pic din acea energie nu este transferată spre rachetă. Ceea ce rezultă într-o viteză a capului rachetei de doar 80 kmh.

Gordon a găsit o sincronizare mult mai bună pe reverul meu, ceea ce mi s-a părut logic. E o lovitură mai constantă, chiar dacă nu joc luni de zile. Aici am problema opusă faţă de forehand: reverul este sincronizat decent, dar vitezele de rotaţie a şoldului şi umărului sunt mici, deci irosesc mare parte din acea sincronizare pentru că nu lovesc mingea aşa de puternic sau cu aşa mult efect cum aş putea. Nu lovesc prin minge aşa cum trebuie, cu braţul stâng, pentru că acesta joacă un rol secundar faţă de braţul dominant, cel drept.

Gordon a estimat cel mai rapid serviciu al meu la 140 kmh, dar problema este că servesc doar din braţ. La un serviciu bun, picioarele ar trebui să împingă când racheta coboară şi face un unghi de 90 de grade cu trunchiul. Când racheta este la cel mai jos punct, picioarele ar trebuie să fie in aer. Toată acea energie cu care picioarele împing este transferată în forţa rachetei şi apoi în minge. Din nou, sincronizarea mea era greşită. Picioarele mele împingeau în sus în timp ce mă pregăteam să lovesc mingea şi nu contribuiau cu nimic la lovitură.

“Loveşti mingea doar din braţ” a spus Gordon.
“Deci n-o să joc la U.S. Open anul ăsta?” am zis eu.
“Nu cred c-o să fii pe tabloul principal.” a replicat Gordon.

Şi acum partea dificilă – cum repar tot dezastrul ăsta? Am intrat cu Gordon pe teren şi mi-a arătat pe părţi, toate componentele dreptei moderne aşa cum este executată de Federer. Ambele mâini pe rachetă când începi să te roteşti în spate, capul rachetei în sus, braţul cu care lovesti la 60 de grade. Apoi îndrepţi cotul, cu racheta deaspra nivelului mâinii, cu încheietura mâinii îndoită spre exterior, şi începi să cobori racheta. Începi să te roteşti şi tragi de mâner înainte, în direcţia mingii. Forţa cu care tragi de mâner va trimte racheta şi mai în spate (imaginaţi-vă un bici) înainte să accelereze spre contactul cu mingea. Sună simplu, nu? Ei bine, e imposibil. N-am fost in stare să lovesc o minge în teren. M-am simţit ca la 11 ani, când tocmai începusem să joc şi fratele meu mai mare mi-a luat vreo 120 de gameuri consecutive (poveste adevărată).

Reverul l-am lăsat pe altă zi, în mare parte din cauza timpului insuficient şi pentru că Gordon era reticent să schimbe ceva care mergea natural, chiar dacă putea fi mult îmbunătăţit. Am lucrat la sincronizarea serviciului şi a ajutat. Dar cu toată analiza lui Gordon, un sfat de la Macci m-a ajutat mai mult. Ne-a văzut lucrând şi mi-a zis: „Pune jos racheta şi aruncă o minge peste fileu, cât de departe poţi.” Am făcut-o. „Arunci foarte bine”, a zis el. „De ce nu încerci să faci asta când serveşti?” Bună întrebare.

Am petrecut vreo trei săptămâni încercând să lovesc o dreaptă cum mă învăţase Gordon. La început eram aşa amărât încât mi-era groază să joc pe puncte, pentru că ştiam că voi pierde. Încet încet am devenit mai familiarizat cu mişcarea, dar apoi s-a întâmplat ceva: a început să mă doară cotul. Rău. Nu mă duruse niciodată cotul de la tenis. L-am sunat pe Gordon şi a fost onest: „N-am cum să ştiu motivul, pentru că nu pot vedea ce faci. Dar poate mişcarea asta nu e pentru tine.” Atâta lucru înţelesesem şi eu. Gordon şi tehnologia lui sunt remarcabile, dar pentru un jucător ca mine, cu obiceiuri proaste înrădăcinate şi cu timp insuficeint pentru a juca, e aproape imposibil să reconstruieşti o lovitură de la zero. M-am întors la vechea mea mişcare. Dar simt că sincronizarea şoldului cu umărul s-a îmbunătăţit. Dreapta mea e mai bună decât înainte, cu siguranţă. Doar că nu va fi niciodată radical mai bună.

Tehnologia nu poate înlocui antrenamentul, dar pentru un junior sau cineva cu talent real (spre deosebire de mine), acesta e viitorul. Gordon m-a învăţat mai multe despre jocul meu şi defectele lui decât orice instructor cu care am lucrat vreodată. Cu toate că eu nu pot face prea multe cu aceste informaţii, un jucător mai tânăr – sau mai bun, de exemplu un atlet profesionist- ar putea să extragă beneficii enorme din ele.

Mi-ar plăcea să am un serviciu kick care să sară sau un forehand care să cadă în teren cu 120 kmh. Dar după ce am căutat aceste lucruri, m-am ales cu ceva mai bun: sunt mai puţin îngrijorat pentru ce nu merge în jocul meu şi mai dornic să intru pe teren ca să mă bucur pur şi simplu. Când blestem o lovitură prost executată sau care iese în out, încerc să-mi amintesc analiza iniţială a lui Gordon: „Eşti constant şi n-o să te accidentezi.” Şi pe bune, ce-am putea să ne dorim mai mult pe lumea asta noi, pleziriştii tenisului?

Citește și

Îți place?
Cele mai noi
comments powered by Disqus