Finala finalelor: Roger Federer și Andy Murray, pentru istorie, pentru recorduri, pentru glorie. Pentru Wimbledon

Adrian Țoca | 8 iulie 2012

Finala finalelor: Roger Federer și Andy Murray, pentru istorie, pentru recorduri, pentru glorie. Pentru Wimbledon

Wimbledon 2012 a ajuns la ultimul său moment. După două săptămâni absolut nebune, cu tot felul de evenimente care mai de care mai surprinzătoare, care i-au ținut pe fani cu sufletul la gură, turneul își ia adio de la fani cu momentul său de vârf: finala masculină. Și, deși ați putea să nu fiți de acord, și probabil că nu toți dintre voi sunt de acord, Federer – Murray reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere, finala de vis, o confruntare pe care, la acest moment, probabil că nicio altă componență a finalei n-ar fi putut-o depăși în interes.

Sigur, am fi putut avea un alt Nadal – Djokovic și audiențele ar fi fost din nou uriașe, dar, după patru finale de Slam la rând între cei doi, parcă era și cazul de o schimbare. Am fi putut avea un alt Federer – Nadal, rivalitatea epică a tenisului, povestea romantică a luptei nu dintre bine și rău, ci dintre “bine” și “un alt fel de bine”. Și aproape nimeni nu s-ar fi plâns, ba chiar dimpotrivă. Amintirea finalei absolut istorice din 2008 este încă vie, și mulți și-ar dori o repetare pe aceeași scenă. La urma urmelor, orice piesă de teatru trebuie rejucată, nu?

În schimb, avem Federer – Murray și iată argumentul pentru care această finală ar putea doborî multe recorduri, de interes, de implicare, de audiență în Insulă.

Pe de o parte, fiul iubit al Wimbledonului, Federer – personajul carismatic, iubit de fanii englezi (ultima dovadă: reacția lor la victoria din semifinale), deținătorul unei bucăți considerabile din istoria acestui turneu, întors, când puțini mai credeau în abilitatea lui, pe scena marii finale, gata de alt titlu, de alt record, de o altă porție de istorie. Federer e iubit peste tot în lume, e Mr.Perfect, e adorat până și de jurnaliști, uneori fără niciun fel de perdea, are sute de recorduri în cont (i-ați citit vreodată întreaga pagină de Wikipedia? Wow), are, după toate semnele, cei mai mulți fani din lume, dar foarte posibil ca nicăieri să nu fie mai iubit ca la Wimbledon. Când se va retrage, va rămâne în istorie, după toate probabilitățile, drept cel mai mare jucător al tuturor timpurilor. Federer – The Comeback. Din punctul de vedere al unui scenarist, reapariția lui în finala celui mai prestigios turneu din lume, după doi ani de secetă, este rețeta perfectă. 

Pe de altă parte, îl avem pe Andy Murray: britanic când câștigă, doar scoțian când pierde. Un jucător blocat, surghiunit, uitat, înțepenit, ziceți-i cum vreți, pe locul 4. Nu că ar fi neapărat rău să fii pe patru în lume. Probabil că 90 la sută din oameni ar zice “Da” dacă, prin absurd, li s-ar garanta prin contract că vor deveni numărul 4 de pe Pământ (4 și nimic mai mult) în domeniul lor de activitate. Nu că ar fi neapărat singurul “defect” al lui Murray. Problema lui majoră, din punctul de vedere al întregii Marii Britanii, posibil și al fostelor colonii, e că n-a câștigat niciodată un Slam, deși trei sferturi dintre specialiști și pisicile acestora se înghesuie să spună că Andy are talentul, are capacitatea și are și dreptul de a câștiga un Slam. Nu doar că n-a câștigat niciunul, dar nici măcar n-a ajuns, până acum, într-o finală la Wimbledon, turneu, în caz că s-a uitat cumva, care se organizează la Londra, dar pe care niciun britanic nu l-a câștigat de… he-heee, cine mai ține minte? Vorba lui Federer, acum câțiva ani, într-un acces de efuziune cu jurnaliștii: “De când n-a mai câștigat un britanic aici, cam de 100 de ani, sau câți?” Ca atare, Andy ajunge, finally, în finală, la acest Wimbledon de grație (cu sau fără Nadal pe parcurs, nici nu mai contează: și-a câștigat dreptul de a juca finala), și, evident, Marea Britanie o ia razna, salivând la perspectiva istoriei care va să vină. Din punctul de vedere al aceluiași ipotetic scenarist pomenit și mai sus, apariția lui Andy Murray în finala celui mai prestigios turneu din lume este rețeta perfectă. 

Aceste două povești se intersectează și se înfruntă în finală la Wimbledon și, dacă ați citit cu atenție până aici, veți înțelege de ce frenezia acestei finale Federer – Murray, capii de serie numărul 3, respectiv 4, la startul turneului, depășește orice închipuire. Interesul este atât de mare încât subiectul Murray domină abitir presa insulară. Și chiar dacă, în această perioadă, naționala de cricket a Angliei joacă cu Australia, ceea ce, după toate semnele, trebuie să fie un lucru important, chiar dacă, tot azi, are loc Marele Premiu de F1 al Marii Britanii de la Silverstone, ceea ce, fără să mai fie nevoie de semne, chiar e un lucru important, chiar dacă se apropie cu pași repezi Jocurile Olimpice de vară de la Londra, ceea ce e cel mai important, subiectul zilei este Federer versus Murray. Fiul iubit al Wimbledonului versus Fiul natural al unei întregi țări, pusă să viseze atâția ani la rând la un trofeu. Marele meci. Acum, în 2012, n-ar fi putut fi o finală mai bună. La anul nu se știe.

Ar trebui să ne întoarcem până în 2011, la Roland Garros, ca să găsim o finală de Slam care să nu îi fi opus pe Nadal și pe Djokovic. Mai mult, ar trebui să ne întoarcem până în 2010, la Australian Open, ca să găsim ultimul Slam în care nici Nadal, nici Djokovic nu au trecut de semifinale. Coincidență, tot Federer și Murray și-au disputat atunci trofeul. Tot coincidență, e ultimul Slam câștigat de Roger Federer. Apoi, mai bine de doi ani de pauză. 

Afară de acel insucces, Murray mai are alte două finale de Slam, de asemenea pierdute, de asemenea în trei seturi. Încă una la Melbourne, în 2011, pierdută la Djokovic, și o altă înfrângere la Federer, în 2008, la US Open. 

Pe lângă această calitate dubioasă (un alt eșec, azi, l-ar pune în postura de a fi repetat isprava antrenorului său, Ivan Lendl, care a pierdut primele 4 finale de Slam – nu că ar fi neapărat rău, Lendl a câștigat 8 GS-uri ulterior), Andy mai are una: este, alături de Rafa, unul dintre singurii doi jucători activi care mai dețin un head-to-head pozitiv cu Federer. Murray conduce cu 8-7, însă sonoritatea și argumentul acestei realizări scad un pic când descoperi că, de fapt, niciuna dintre aceste 8 victorii nu a venit într-un Slam. Toate meciurile s-au jucat pe hard sau indoor, niciunul pe iarbă, dar, atunci când s-au întâlnit în sistemul de trei seturi din cinci, adică în cele două finale amintite, Roger s-a impus de fiecare dată.

O va face și acum? E greu să ai viziuni cu un alt rezultat, altul decât triumful elvețianului, după felul în care acesta l-a executat pe liderul mondial Novak Djokovic în semifinale. Nu e singurul argument. Experiența superioară a lui Federer, dar și contextul în care se găsește el acum, ceea ce îi sporește și mai mult motivația, sunt alte două lucruri care cântăresc în favoarea lui Roger. Dacă va câștiga, știți deja cu toții, va redeveni numărul 1 în lume, loc pe care nu l-a mai ocupat de la 6 iunie 2010. Ar depăși, invariabil, recordul de 286 de săptămâni în fruntea clasamentului, record deținut de Pete Sampras, pentru că n-ar mai putea fi dat jos de acolo mai devreme de Jocurile Olimpice. Și, în plus, l-ar egala pe același Sampras în ce privește numărul de titluri la Wimbledon, turneul care îi unește pe cei doi peste timp. Peste toate astea, un mizilic de 1,5 milioane de lire sterline, premiul pentru campion. Există, iată, situații în care această sumă poate trece pe planul secund. 

Am putea vorbi la nesfârșit despre cheile meciului, despre ce trebuie să facă fiecare dintre cei doi ca să câștige, despre parcursul lor până în finală (admirabilă atât rezistența lui Federer în tururile 3 și 4, și accelerarea lui din sferturi încolo, cât și maniera impresionantă cu care Murray a făcut slalom printr-un tablou deloc simplu), despre declarațiile lor și despre ce spun specialiștii că se va întâmpla duminică, de la ora 16:00, ora României. 

Dar, sumarizat, adevărul e că este un meci cu totul și cu totul special. Se joacă pentru istorie, pentru recorduri, pentru glorie. Pentru Wimbledon.

 

***

5 lucruri pe care e bine să le știi înainte de finală:

1. Meciuri directe: 8-7 pentru Murray, însă, de la finalul lui 2010 și până acum nu s-au întâlnit decât o singură dată, anul acesta, în finala de la Dubai, câștigată de Federer. Sunt la a 7-a finală de turneu pe care o joacă (4-2 Federer) și la a treia finală de Slam (2-0 Federer). Nu s-au întâlnit niciodată pe iarbă.

2. Dacă va câștiga titlul, Federer va urca pe locul 1 în lume. Dacă va pierde, va urca pe doi, el intrând în turneu de pe locul 3. Indiferent de rezultat, Murray rămâne pe 4.

3. Meciuri în 2012 (victorii / înfrângeri): Federer 45-6, Murray 32-9. Meciuri în carieră la Wimbledon: Federer 65-7, Murray 30-6.

4. Până în finală, Federer a stat pe teren 12 ore și 9 minute, iar Murray, 16 ore și 45 de minute.

5. Federer și Murray ocupă locurile 1 și 2 la acest turneu la categoria puncte câștigate cu returul pe primul serviciu al oponentului. La puncte câștigate cu returul pe al doilea serviciu al oponentului, ordinea se inversează. Cum returnează cei doi ar putea fi una dintre cheile meciului.

 

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi