Finala de sport de la Roland Garros | Tenisul, ca un spectacol de magie

Florentin Țuca | 12 iunie 2013

Despre Nole – Rafa. Sau despre tenisul-sumo, tenisul-șah, tenisul-box, tenisul-coridă, tenisul-rugby. Sau tenisul, ca un spectacol de magie.

Florentin Țuca se reîntoarce pe Treizecizero.ro cu un text despre adevărata finală a Roland Garros 2013, Rafa Nadal – Novak Djokovic. 

 
Florentin Ţuca este avocat, Managing Partner la societatea de avocatură  Țuca Zbârcea & Asociații
 
Citește și un alt articol scris de Florentin Țuca: Un popă peste o damă și doi ași peste o lume.
 

În finala Roland Garros-ului, căzută anul ăsta într-o vineri, s-au nimerit doi coloşi.

Doi colosali în Colosseum, sclavi ai zeului Tenis, chemaţi de zeitatea lor să se bată pentru gloria ei. Şi s-au bătut…Gladiatorul Nadal a învins, dar nu despre antologica lui victorie este vorba.

Vorba este despre luptă şi despre sport. O luptă sportivă ale cărei fresce vor fi revăzute de nepoţii noştri încrustate pe zidurile amfiteatrului Philippe Chatrier, colosseumul.

De la înălţimea tribunei în care mă aflam, prima dintre aceste imagini care-mi revin în minte este aceea a doi atleţi înalţi şi zvelţi strângându-şi mâinile deasupra fileului ca debut de amicală încălzire şi semn că nu au nimic important de împărţit.

Odată însă începută confruntarea, imaginea asta este înlocuită cu una a doi imenşi competitori de sumo, uriaşi cât toată arena, grandioşi cât valoarea şi cariera lor, granzi cât toate Grand Slam-urile lor laolaltă. E o imagine cu Rafa şi Nole aruncându-şi sarea peste cap şi, giganţi în toată măreţia lor, năpustindu-se unul asupra altuia pentru a câştiga teren. În toată disputa lor splendidă, fileul n-a rămas decât o simplă convenţie, un indiciu de înjumătăţire echitabilă a spaţiului vital. În realitate, frumoşii luptători de sumo cucereau succesiv terenul advers, împingându-se reciproc înspre limita limitelor. Limitele terenului, ale puterii şi-ale răbdării. Tenisul-sumo, drumul către marginea limitelor.

Memorabilă va rămâne şi scena în care, într-un moment foarte tensionat al meciului, copleşit de emoţia stilului care-pe-care şi scos din minţi de defensiva spaniolului, Nole s-a năpustit la propriu, de-adevăratelea,  peste fileul-convenţie. În acel moment, el nu mai era un luptător de sumo, ci un boxer care dă năvală peste adversar dar, păcălit de eschivele vântului şi de eschiva stăpânirii de sine, se prăbuşeşte în corzi. Năvala asta a boxerului era, în fapt, expresia nerăbdării disperate şi-a arcadei sîngerânde a cuiva care înebunise la ideea că pierde, din nou, şansa de a îmbrăţişa râvnitul trofeu şi că Roland Garros-ul va rămâne, pentru el, fata morgana. Tenisul-box, lovituri şi eschive calculate, speranţe sângerânde.

La fel de fascinant în percepţia mea de martor ocular rămîne şi filmuleţul cu Djoko-Django furibund, în momente în care nu-l mai comparam cu un luptător de sumo sau cu un boxer. Era condus în setul patru şi tot mai împins înspre capitulare când, ori la bal ori la spital, bravul Nole şi-a adunat toate rămăţişele de dârzenie şi de credinţă în îngerul său, Boje moi, Boje moi şi, îmbrăcat în costumul negru de rugbyst neo-zeelandez, a recurs la un blitzkrieg de contraofensivă, avid să recucerească terenul prăpădit. Iar contraatacul s-a încheiat cu o lovitură magnifică, însoţită de propriul lui strigăt haka, un urlet mai sonor decât toate uralele stadionului, şuierat cu epilog sârbesc: privire de războinic înspre echipa lui şi către toată lumea, pumnul încleştat în pectoralul stâng şi piciorul pe grumazul setului patru. Tenisul ca rugby, permanentă luptă pentru recucerirea spaţiului pierdut.

Ei bine, setul decisiv a fost o coridă. Toreadorul (N)Olé a luat iniţiativa şi şi-a mânuit cu succes muleta până în momentul pe care l-am fotografiat, recunosc, cu mare satisfacţie: condus, în pericol să fie lovit de banderilla decisivă, taurul Rafa se fereşte la timp, exact la timp (la 3-4 în decisiv), iar eschiva lui a fost însoţită de un vamos din toţi rărunchii. Văzându-l şi auzindu-l, am ştiut că tocmai acel vamos e momentul în care taurul va prelua controlul partidei, va începe el să-l hărţuiască  pe matador, el să-l scoată din minţi, el să-l dezarmeze de săbii, el să-l nimicească şi să-i taie urechea. Tenisul ca o coridă, de la capă la spadă.

Ajuns în acest punct, mă văd nevoit să proiectez pe ecran o altă poză: imaginea tenisului. Nu, tenisul nu este un sport extrem. Extreme sunt doar concentrarea, trăirile, emoţiile. De fapt, Nadal a câştigat pentru că a fost mai tare nu cu muşchii, ci cu mintea şi cu nervii. Tenisul ca şah, Rafa Kasparov.

În fine, fotografia de final, de care vă vorbesc din scrisele altora. Nole, impietrit de durere, pe băncuţa din vestiar, privind în gol vreme de 15 minute. Rafa, plângând de fericire în braţele unchiului şi mentorului lui. În imaginea asta se simte însă un oftat. E suspinul cuiva pentru care forţa luptătorului de sumo, precizia boxerului, dârzenia rugbistului, curajul toreadorului şi concentrarea şahistului sunt subjugate de virtutea eleganţei. E oftatul unui jucător-vrăjitor ce ne anunţă că nu e departe vreamea în care El-Vrăjitorul, El-Forever Number One, va apărea pe teren pentru ultima reprezentaţie şi-apoi va dispărea ca-n vis, înfăşurat în propria-i pulpană. Noi ştim că la finalul acestei ultime apariţii-dispariţii, el va plânge  omeneşte şi intens, iar lacrimile lui şi-ale noastre vor curge ca un torent şi vor inunda tot tenisul lumii. Tenisul, ca spectacol de magie.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi