E Serena prea bună, ori e WTA prea slab? E Novak prea bun, ori e ATP prea slab? Și alte întrebări și mituri

Camelia Butuligă | 2 februarie 2016

La finalul zilei, concluzia este că întotdeauna contextul face diferența. Avem nevoie de context ca să înțelegem și să apreciem exact câteva dintre cele mai populare întrebări din tenis.

E Serena prea bună, ori e WTA prea slab? E Novak prea bun, ori e ATP prea slab?

Dar dacă nu e o chestiune de ”ori, ori”, ci una de ”pentru că, de aceea”? Problema cu aceste întrebări este că separă nivelul liderului dominant de nivelul restului plutonului, de parcă ar exista în dimensiuni diferite, de parcă jucătorii nu ar juca și nu s-ar influența unul pe celălalt tot timpul. Îmi amintesc de o chestie foarte tare pe care a spus-o Mardy Fish acum câțiva ani: ”Tipii aștia (se referea la Roger, Rafa, Novak, jucătorii dominanți) au un break în față înainte să pună piciorul pe teren.” Dominația este, deci, o chestiune de percepție, un adevăr subiectiv, mai degrabă decât obiectiv. Chiar este liderul atât de dominant? Sau este doar perceput așa, ceea ce îl face și mai înspăimântător în ochii celorlalți jucători, care intră extra crispați pe teren, pierd drastic, întărind astfel percepția de dominație? E un cerc vicios. Aș spune că victoria în finala AO a lui Angelique Kerber, o jucătoare care nu era creditată cu mari șanse de a o răsturna pe Serena, dovedește că această diferență între lider și pluton nu este atât de mare cum ne temem noi. În tenis, contextul nivelează uneori diferențele: emoțiile, ocazia, forma de moment, toate pot construi un cocktail exploziv, care dă peste cap lanțul trofic. 

Serena, mai vulnerabilă la sfârșitul turneelor de Grand Slam?

O opinie din comentariile noastre spune că, înainte de #22, pe Serena aveai șanse s-o scoți mai ușor în primele runde la Slamuri, acum, că se chinuie să sară acest pârleaz istoric, e mai ușor de doborât în fazele finale. Mi se pare o idee pertinentă și cu șanse foarte mari de a fi adevărată. Semifinala ratată spectaculos cu Vinci la USO15 este susținută de finala AO16 pierdută la Kerber. În amândouă, Serena a jucat mediocru și altă cauză nu găsesc decât emoțiile. De altfel, la fel a pățit și când s-a apropiat de Slamul al 18-lea (le egala astfel pe Martina și Chris, două borne mega importante în istoria tenisului) și, în cuvintele ei, i-a trebuit ”o eternitate” pentru a-l reuși, la USO14. Tot anul fusese scoasă repede din restul Slamurilor de nume destul de improbabile (Ivanovic, Muguruza, Cornet). Deci, da, pare o teorie viabilă aceasta: Serena e vulnerabilă în semifinale și finale acum. Ura, spune cu jumătate de gură vestiarul, măcar să ne vedem noi în semifinale și finale ca s-o batem.

Pe teren și în afara lui, două lumi cu legi diferite

Un jurnalist a spus că după conferința Serenei a rămas cu această idee: noi, cei de pe margine, gândim, ei, pe teren, fac și, în timp ce fac, nu au timp să analizeze prea mult. ”We are the thinkers, they are the doers”. Asta îmi aduce aminte de un alt citat preferat de-al meu, spus de Marat Safin: ”De pe margine, toți suntem deștepți.” Îmi place folosirea persoanei întâi plural: Marat s-a inclus în această dihotomie margine-teren, recunoscând că nici el nu e mai breaz ca restul atunci când chibițează. Este o chestie normală să fii deștept pe margine, pentru că pe margine ai timp să gândești în voie. Ar trebui să ținem minte treaba asta de câte ori suntem tentați să-i criticăm că n-au jucat așa și pe dincolo pe cei care-și dau duhul p-acolo pe teren. Bineînțeles că n-o s-o facem, că asta e natura marginii, să cârcotească. Life. 

La câte Slamuri va ajunge Novak?

Este întrebarea obsesivă care animă jurnaliștii de tenis zilele astea. Judecând după nivelul său actual, nu mai pare atât de improbabil să-i prindă din urmă pe Rafa și pe Roger și astfel se întrezărește un nou pretendent în discuția discuțiilor: perpetua căutare a lui GOAT. Eu zic să nu ne inflamăm prea tare. De la 11 la 14 mai sunt trei, de la 14 la 17, alte trei. Poate că acum nu este foarte evident, dar Slamurile nu se câștigă peste noapte, ci de-a lungul unei perioade. În cel mai bun caz, Djokovic trebuie să-și mențină nivelul inuman de anul trecut încă cel doi ani de câte trei slamuri. Sau trei ani de câte două. Sau patru de câte unul jumate. Parcă nu mai pare atât de sigur, nu? Îmi aduc aminte ca ieri cum în 2013 jurnaliștii vindeau pielea Slamurilor din pădurea lui Rafa. Și acum… Concluzia este că lucrurile se schimbă repede în tenis și trei ani este o eternitate in tennis years.

Djokovic, băiatul sărac care se răzbună pe bogații răi și bogați

Of, dacă mai aud odată chestia asta… În primul rând, pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, Djokovic nu provine dintr-o familie săracă. Cine îi cunoaște biografia știe că familia sa deținea o pizzerie într-o stațiune montană, unde s-au construit câteva terenuri pe hard când era Novak copil. Or, mie peisajul ăsta nu-mi evocă sărăcie. Stațiune montană, părinți mici afaceriști, terenuri de tenis pe hard peste drum. Apoi, mai știm că părinții lui au cochetat cu cariera de schiori profesioniști și toată familia schiază încă. După cum știm cu toții, schiul nu este chiar sportul săracului, dimpotrivă. Este echivalentul tenisului între sporturile de iarnă: echipamentul este scump și nu-l poți practica oricând și oriunde. Mai mult, în toate interviurile despre începuturile sale, Novak nu a menționat niciodată că a murit de foame sau că părinții nu-și permiteau chestii. Mi se pare că familia Djokovic e una tipică pentru clasa mijlocie și o ducea destul de bine până a început războiul. Da, drama lui Novak a început odată cu războiul și se compunea din frica de bombardamente și din lipsurile inevitabile într-un conflict, dar aceste lipsuri afectau toată țara, nu numai pe el sau familia sa. Trauma sa este trauma întregii generații de jucători sârbi sau foști iugoslavi care se ridicau atunci: Ljubicic, Zimonjic, Ivanovic au vorbit cu toții despre aberațiile la care i-a supus războiul. Dar asta cu băiatul sărac care se răzbună pe bogătanii răi este o chestie care cred că se proiectează aiurea asupra lui Novak. E o poveste menită probabil să ambiționeze toți foștii copii săraci, care luându-l pe Novak de exemplu, s-ar simți mai îmbărbătați în urmărirea propriilor visuri. Nu-i nimic rău în asta, doar că povestea nu este adevărată.

Încă una cu Novak: triumful muncii asupra talentului

Dacă tot suntem la capitolul demontat clișee, să le demontăm pe toate. Asta cu triumful muncii asupra talentului, poate părea la prima vedere pertinent și unii fac un argument bunicel cum că Novak e un monument de perseverență și disciplină și de aceea a triumfat. Da, este adevărat. Dar Novak este, de asemenea, și talentat. Aici e o falsă opoziție, între talent și muncă. Nu înțeleg de ce lumea insistă să le separe: unii ar fi doar talentați, alții, doar muncitori. Nu. La acest nivel de excelență, este nevoie de ambele, și în proporții considerabile. Toți jucătorii de top sunt o combinație de talent și muncă. Proporțiile variază, dar nu-mi serviți sloganul cu 99% transpirație și 1% inspirație, că nu merge. În orice domeniu, pentru a atinge vârful, e nevoie de mai mult de 1% inspirație. Inspirația e aia care te ajută să muncești, să susții ani de-a rândul efortul inuman de care este nevoie ca să devii cel mai bun la ceva. Dacă nu te simți inspirat, munca e o corvoadă imposibil de suportat. De asta susțin că Djokovic este talentat, și în proporție semnificativă. De asta și pentru că l-am văzut jucând pe viu. La fel de talentat ca Federer? Nu, dar pe de altă parte, Federer e un termen de comparație neindicat: el este excepția, nu norma. Acum parcă aud tot felul de mormăituri printre fanii Maestrului, cum că dacă nu joci ca Roger de mișto, nu te califici ca jucător de tenis. Breaking news: ba te califici. Există multe feluri de a câștiga un meci de tenis, aceasta este frumusețea și perfidia acestui sport. De asemenea, și premisa opusă a cârcotașilor, cum că Federer este numai talent și muncă mai puțină, este la fel de neadevărată. Pentru dovezi concrete, citiți acest interviu cu Pierre Paganini, preparatorul lui fizic, pe care l-am tradus acum câțiva ani.

Când e mai bine pentru Federer să-l întâlnească pe Djokovic?

Nu, răspunsul ”niciodată” nu e disponibil. Dacă Roger nu are de gând să se retragă cu Mirka și copiii la chaletul lui din Alpii elvețieni, trebuie să ne împăcăm cu ideea că se va mai vedea cu Djokovic prin Slamuri. Tot vocea forumului avansează o altă abordare strategică: Roger ar avea mai multe șanse să câștige în trei din cinci dacă întâlnirea asta s-ar petrece mai prin primele tururi. Mai puțină presiune și miza mai mică ar rezulta într-un joc mai fresh, deci mai competitiv. Federer l-a bătut de două ori anul trecut în două din trei, dar a pierdut toate meciurile din Slamuri până acum (două finale și o semifinală). Cu ce e diferit un meci de Slam față de unul ATP? Păi, formatul. Și miza, da. Aici întrebarea care se pune este următoarea: este Federer stresat din cauza mizei, din cauza formatului, sau din cauza lui Djokovic? Aș zice că formatul de trei din cinci plus Djokovic dincolo de fileu sunt, la ora asta, provocarea maximă în tenis. Nu sunt sigură că Federer s-ar descurca mai bine într-un tur 3 sau 4 decât într-o semifinală sau finală. În plus, clasamentul său a trebui să scadă în mod corespunzător (că pe Novak nu-l văd căzând de pe 1 așa curând) ca să se întâlnească așa de devreme. Or, dacă clasamentul său a căzut, înseamnă că nu mai joacă grozav. Cum o dai, tot nu iese bine.

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi