Djokovic iese dintr-un meci-bizarerie cu Monfils, Wawrinka joacă finala și la US Open. Ultimul Nole vs Stan într-o finală de Grand Slam a fost o frumusețe

Adrian Țoca | 10 septembrie 2016

Novak Djokovic pare să sufere din toate încheieturile, dar nici problemele fizice, nici tactica neortodoxă aleasă de Gael Monfils, nu l-au împiedicat să se califice în a șaptea sa finală la US Open. Se va reîntâlni cu Stan Wawrinka, elvețianul prezent în a treia sa finală de Grand Slam. Vor atinge cei doi încă o dată nivelul absurd demonstrat la ultimele lor întâlniri în Slamuri?

Una pe an: Stan Wawrinka este din nou într-o finală de Grand Slam. În stilul său caracteristic deja, Stan a produs din nou aproape din senin un turneu de Slam foarte bun, deși puține lucruri anunțau asta. Ba mai mult, elvețianul a fost la un punct de eliminare în meciul cu Dan Evans din turul al treilea. A supraviețuit, apoi a trecut de două tururi foarte grele, contra unor jucători în fața cărora pierduse vara aceasta. După ce l-a învins în sferturi pe Juan Martin Del Potro, Stan l-a învins și pe Kei Nishikori, cel care îl eliminase anterior pe Andy Murray. Wawrinka a păstrat pentru semifinale cel mai bun meci al său din turneu, impunându-și gradual jocul contra unui japonez care n-a mai avut suflu pe măsură ce jocul a avansat.

Din nou adversari pe terenul pe care au produs acel sfert de finală foarte bun de la US Open 2014, când Nishikori a câștigat în cinci seturi și a mers până în finală, cei doi nu au dezamăgit. Meciul a adus un pic de competitivitate, lovituri de calitate și suspans într-un turneu cu puține meciuri memorabile, dar cu multe momente bizare, al căror punct culminant tocmai se petrecuse în prima semifinală. Kei a luat prim-planul la început, făcând un prim set aproape fără greșeală, cu doar două erori neforțate. Nishikori a continuat să preseze și a deschis cu break și setul al doilea, dar Stan a început, în sfârșit, să dea drumul la lovituri, să-și găsească reverul și să urce mai des la fileu. Setul secund a avut greutatea și rolul pe care-l joacă, de regulă, setul al treilea în meciuri de cinci seturi. Nishikori a forțat desprinderea, fiind conștient că un avantaj de două seturi va fi greu de întors, în special într-o zi în care umiditatea i-a testat pe ambii jucători. Dar Wawrinka a salvat cu nervi de oțel o sumedenie de mingi de break, apoi și-a continuat forcingul, reușind să rupă rezistența lui Kei în ultimul game al setului. Break-ul a înclinat definitiv balanța în favoarea elvețianului, care a dominat restul meciului, arătând mai proaspăt, mai lucid și mai puternic. “Kei este un jucător greu de bătut și a jucat foarte bine la început. A trebuit să aștept, să lupt și să-l fac să se simtă un pic incomod și a început să obosească. Atunci am mărit agresivitatea. Să fiu în finală e o nebunie. Sunt foarte încântat. Am urmărit de multe ori finala aici și ca să o joc acum, cu Novak, va fi ceva special. Să sperăm că voi fi pregătit și să vedem ce se va întâmpla”, a spus Stan.

E o declarație care, în ultima ei parte, seamănă cu cele pe care Stan le-a dat atunci când s-a calificat în finala Australian Open (în 2014) sau în cea Roland Garros (în 2015). De fiecare dată, Wawrinka nu s-a sfiit să-și exprime mirarea și încântarea că e în finala unui Grand Slam, o finală pe care obișnuia să o vadă de la televizor. Ambele, sentimente cât se poate de autentice. De altfel, aici poate găsim și o parte din explicația succesului său. Stan a rămas mereu onest, candid cu privire la rolul său în societatea marilor campioni ai zilelor noastre. A explicat în repetate rânduri că simte că nu poate produce acel nivel stelar cu regularitate precum ei, ceea ce, într-un fel, l-a protejat de presiunea care vine deseori dinspre media, l-a scutit de greutățile obiectivelor mari și i-a permis să meargă cumva pe sub radar. Într-o vreme în care parcă nu mai e acceptat nimic mai puțin decât excelența continuă, Stan își permite luxul să apară doar la un turneu pe an (ceea ce o figură de stil, desigur, pentru că performanțele lui la Slamuri în ultimii trei ani sunt, de fapt, mai bune decât își aduce aminte publicul). După victoriile de la Melbourne și Paris, iată-l acum ajungând și în finala de la New York, și parcă nu mai miră pe nimeni că bifează și această căsuță.

Rezultatul lui de la US Open e și un răspuns binevenit la întrebarea controversată pe care a primit-o în urmă cu câteva zile. Stan fusese întrebat, într-o formulare mai puțin inspirată, cum și în ce mai găsește motivație ca să continue, în condițiile în care nu poate concura cu Federer, Nadal sau Djokovic la numărul de trofee. Stan e pe teren pentru că e capabil să câștige asemenea titluri, chiar și cu riscul de a reintra, mai apoi, în hibernare până la următorul traseu lung într-un Slam. Apropo: când ajunge într-o finală, Stan are un randament fantastic. Din ultimele 10 jucate a câștigat… 10. 

Adversarul lui Wawrinka de duminică are, de asemenea, un aer cât se poate de familiar, la fel ca la precedentele două apariții în finale de Slam. Se revede cu Djokovic, în reeditarea finalei de poveste de la Paris, de anul trecut. Rivalitatea celor doi mai primește astfel un episod, iar dacă și acesta va fi la fel de spectaculos ca precedentele lor întâlniri din Slamuri, atunci o să fie o duminică plină.

Nole vs Stan este, statistic, o rivalitate înclinată în favoarea sârbului, care a câștigat 21 din 25 de meciuri, incluzându-le și pe ultimele două. Dar majoritatea acestor victorii sunt obținute în formatul două din trei seturi, or meciurile trei din cinci au fost o cu totul altă poveste. Cele trei întâlniri consecutive de la Australian Open, semifinala de la US Open din 2013 și finala de la Roland Garros – aproape toate au avut nevoie de cinci seturi și toate au avut nevoie de descrieri care mai de care mai spectaculoase. De fiecare dată, nivelul a fost fantastic de bun, cu unele vârfuri în care calitatea a fost de poveste. Wawrinka s-a transformat, în timp, într-un rival excepțional pentru Djokovic, unul dintre rarii jucători capabili să îl bată pe sârb chiar și când acesta e în formă foarte bună, capabili să-i strice planurile și recordurile.

Stan este chemat din nou să joace rolul de piază rea pentru Nole, iar încurajator pentru el e că Novak nu e nici pe departe la ora asta într-o formă de speriat. De fapt, e și greu de evaluat nivelul actual al lui Djokovic, pentru că felul în care a ajuns sârbul în finală e nemaivăzut. Trei dintre adversarii săi fie n-au început meciul, fie n-au apucat să-l termine, retrăgându-se. Un al patrulea a părut, pentru mult timp, că nu vrea să-l joace, găsindu-și tocmai în semifinale momentul să experimenteze o abordare neortodoxă. Toate astea, după ce Nole a fost foarte aproape să se retragă de la US Open, iar pe traseu a fost tratat pentru o mulțime de probleme. A început turneul cu semne de întrebare în ce privește încheietura stângă, apoi a primit îngrijiri la cotul drept. Azi a primit tratament pentru ambii umeri, iar la antrenamentul de dinainte de meci a părut că-l jenează spatele. A terminat meciul servind cu o viteză sub medie și a rezistat mental la tot acest pachet, plus unui adversar atipic. Și, după toate astea, e în finală, la capătul a două săptămâni despre care se poate spune în același timp și că au fost incredibil de ușoare, dar și incredibil de grele.

Meciul cu Gael Monfils va rămâne în memorie drept una dintre cele mai bizare semifinale de Slam. Și asta din cauza, sau datorită francezului, depinde cum vrem să privim lucrurile. Gael a fost lăudat și comentat tot turneul pentru ceea ce a părut o schimbare completă de atitudine, dar nimic din această atitudine n-a fost de regăsit în semifinala de azi. Francezul a frapat și a stârnit discuții peste discuții cu felul în care a înțeles să joace. “Neconvențional” a fost adesea eticheta folosită din belșug în cazul lui Monf, dar azi el i-a adăugat o nouă dimensiune.

Monfils a început meciul cu o serie de erori teribile: duble greșeli, forehanduri complet ratate, timing mereu prost. Setul se îndrepta spre un 6-0, dar Gael a reușit să evite bagelul, înainte de a-și etala planul în toată splendoarea lui. La 5-1, cu Novak servind pentru meci, Monfils a început să aștepte serviciile unul sau doi metri în teren, stând, pur și simplu, fără niciun fel de pregătire pentru retur; apoi le-a trimis înapoi ca și cum ar fi avut în față un copil căruia voia să-i așeze mingea. Francezul și-a dat toată silința să pară nepăsător: a împins fiecare retur, a trimis ocazional slice-uri cu forehandul și a lovit fără vlagă și fără interes, ca și cum ar fi vrut să scape cât mai repede de grija punctului. Ocazional, în plin schimb, Gael a schimbat brusc ritmul, lovind din senin câte un forehand cu toată forța de care e capabil.

Toată această abrambureală a produs efecte în serie: pe Twitter, lumea s-a scărpinat în cap, într-un amestec de uimire și haz. Comentatorii TV au început să caute explicații, fanii din tribune n-au știut, o vreme, cum să reacționeze. Iar Novak a început să greșească. Din 5-0 s-a făcut 5-3, plus două mingi de break. Gael a avut șansa să stea în ambele puncte, dar a ratat ocazia să revină pe serviciu. Odată setul întâi dus, al doilea s-a scurs chiar mai repede și mai urât, cu cinci game-uri pierdute la rând și minute întregi cu doar câteva puncte în dreptul francezului. În al treilea, Djokovic s-a desprins la 2-0 pe o nouă dublă greșeală a lui Monfils. Tribuna se hotărâse, între timp: oamenii începuseră să-l fluiere copios pe Gael, un preferat al publicului de la New York până într-acolo încât a fost aclamat și într-un meci cu John Isner, un american. Din senin, Monfils a schimbat macazul cu ușurința cu care aprinzi un bec. S-a întors la stilul său obișnuit, ofensiv și atletic, și a pornit propria-i serie: a luat cinci game-uri la rând și setul. Dar acolo s-a oprit și drama: Djokovic, care a fiert în suc propriu dincolo de fileu, a făcut ce face el întotdeauna. S-a adaptat la tactica propusă de adversar și i-a găsit antidot înainte să fie prea târziu. Iar meciul era gata în patru seturi; umiditatea excesivă a avut și ea un cuvânt de spus.

Pentru că da, a fost o tactică, lucru recunoscut și de Gael după meci. Pe undeva, îl poți înțelege de ce a ales această perdea de fum. Cu un head-to-head dezastruos în fața lui Djokovic (pierduse toate cele 12 meciuri din circuit contra sârbului, adesea meciuri jucate într-o singură direcție), Monfils probabil că nu a avut încredere că poate ajunge undeva dacă meciul s-ar fi jucat normal. A încercat să nu facă același lucru ca și în trecut și să aștepte un rezultat diferit. Și a ales un alt tip de definiție a nebuniei, asumându-și criticile, nemulțumirile și judecățile de valoare. I-a dat ceva în plus de gândit lui Novak. “Cu siguranță, oamenii nu sunt pregătiți să vadă asta”, a mustăcit el, după meci.

“Cu siguranță că am încercat să-i stric liniștea, să creez ceva nou, diferit. Când adversarul tău e prea bun, trebuie să schimbi ceva”, a spus Gael. “E ok. Tenisul nu se joacă doar într-un singur fel. Când sunt pe teren, sunt eu cu mine”, a încercat el să pareze valul de nemulțumiri.

Ce-i drept, a avut succes în a-l necăji pe Djokovic și a-i zăpăci ritmul, lucru admis de sârb după meci, în vreme ce nervii l-au trădat și în timpul acestuia, când și-a sfâșiat tricoul. “Am fost surprins să-l văd stând acolo, fără să facă prea multe cu mingea. Am fost, pe rând, furios, amuzat de ce se întâmpla pe teren și supărat pe mine”, a spus Djokovic.

Ambii au cumva dreptate. Monfils, când spune că tenisul nu se joacă doar într-un fel. Nu există un plan standard, care să funcționeze pentru toată lumea. În plus, trăim în niște timpuri ale experimentelor, în care industrii întregi sunt date peste cap, peste noapte, de invenții sau tehnologii noi, care sunt adoptate peste noapte. În același timp, tactica oposum, cum a fost ea botezată pe Twitter cu referire la micul animal marsupial care se preface mort atunci când e atacat, nu putea fi primită cu brațele deschise de nimeni, și Gael știe asta.

Djokovic avea dreptate să fie și mâniat pe Monfils, dar și pe sine. Nu-i prima dată când Novak se lasă rapid afectat de o inovație a adversarului său, indiferent de tipul acesteia. Fie că acesta implică publicul (cazul lui Wawrinka), reușește o execuție rar întâlnită sau inventează o lovitură nouă (Federer) sau pur și simplu refuză să piardă punctul (cazul lui Nadal) – asemenea lucruri au avut mereu efect direct asupra lui Djokovic, destabilizându-l pe moment. Când fanii luau vocal partea unuia dintre cei trei, deruta lui Nole se mai prelungea un pic, până când găsea în interiorul său resurse ca să o canalizeze către punctele următoare. De cele mai multe ori, Djokovic a știut cum să cadă în picioare din asemenea situații de adversitate, e unul dintre lucrurile care stau la baza succesului său. Și, inevitabil, așa s-a întâmplat și acum.

În finala cu Wawrinka – plecând de la premisa că Stan nu se retrage, nu se accidentează sau nu refuză jocul – Djokovic va avea de înfruntat o adversitate care depășește cu mult suma adversarilor săi de până acum. Pe undeva, lucrurile se balansează singure în tenis: după un așa traseu, un meci greu parcă plutește în aer. Dacă va fi așa, ne vom lămuri ce efect va fi jucat acest turneu bizar al lui Djokovic asupra performanței sale din finală: dacă l-a ajutat, pentru că i-a dat timp să se vindece după evidentele probleme de sănătate, sau dacă a jucat rolul a ce a încercat Monfils azi. Adică o pânză de fum.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi