Despre autobiografia lui John McNesuferitul: "Fii onest cu orice preţ!"

Camelia Butuligă | 29 iulie 2015

Am înţeles cât de puţin înţelegem de fapt din ce se întâmplă pe un teren de tenis. Ca spectatori şi fani suntem, până la urmă, pe dinafară, în ciuda faptului că televiziunea, cu microfoanele şi reluările în slow slow motion, ne dă iluzia că suntem acolo, în sufletul şi mintea atletului. De exemplu, comportamentele cele mai dubioase şi scandaloase ale sportivilor pot avea cele mai nebănuite explicaţii.

Foto: Designerpreis.comFoto: Designerpreis.com

„Mi-e greu să explic ce a însemnat să joc în circuitul profesionist timp de 15 ani. A fost o nebunie. Am trecut prin perioada 1975-1985, când tenisul profesionist a explodat pur şi simplu. Premiile crescuseră la cote nebănuite, la fel şi faima. Începând cu Bjorn Borg, jucătorii de tenis au încetat să fie doar sportivi. Deveniseră staruri. În acele vremuri, muzicienii rock îşi doreau să fie jucători de tenis.

De la 18 ani, când am luat pe toată lumea prin surprindere şi am ajuns din calificări în semifinală la Wimbledon, am fost un tip problemă în ochii publicului. Băiatul rău, Super Pramatia, McPuşlamaua, McNesuferitul, sau pur şi simplu Johnny Mac, fratele, fiul sau vecinul neobrăzat, tipul pe care tuturor le plăcea să-l urască sau (poate) pe care toţi urau să-l iubească. 

Jucătorii se purtaseră rău şi ţipaseră la arbitri şi înainte – Pancho Gonzales, Ilie Năstase, Jimmy Connors – dar nimeni nu o făcuse ca mine… Oamenii m-au văzut ca un fel de caricatură: un răsfăţat cu gura mare, un plângăcios arţăgos. Nu neg că m-am comportat exact aşa de cele mai multe ori, deşi regretam aproape instantaneu. Totuşi, mă îngrijorează ca nu cumva pe măsură ce îmbătrânesc această caricatură să devină din ce în ce mai înrădăcinată—şi să rămână singurul lucru pe care-l voi lăsa posterităţii… La 43 de ani, sunt tatăl a şase copii. Nu mai vreau să fiu o caricatură—într-un fel, simt că m-am ascuns în spatele acestei caricaturi mult timp, pentru că mi-a permis să trec prin viaţă fără fiu obligat să mă maturizez. Vedeţi voi, parte din magia de a fi jucător profesionist de tenis este că îţi permite să te comporţi ca un puşti atâta timp cât poţi juca.”

Jonh McEnroe, un tip profund 

Pasajul de mai sus este tradus din primele pagini ale autobiografiei „Serious” scrisă de McEnroe în 2002 — o combinaţie de amintiri din copilărie şi tinereţe, întâmplări din circuit, întrebări filozofice despre faimă, singurătate şi dorinţa de a câştiga, şi pasaje introspective ce par scoase dintr-o şedinţă de terapie.

Cartea e uşor de citit, scrisă într-un stil conversaţional şi cine îl ştie pe McEnroe din comentariile meciurilor de tenis poate să-i recunoască „vocea” şi vocabularul de new yorkez sadea. De asemenea, îi recunoaştem şi temperamentul celebru şi onestitatea, căci Johnny Mac nu se sfieşte să-şi spună pe şleau opinia despre foştii colegi de circuit (mai cu seamă bunii lui „prieteni” Jimmy Connors şi Ivan Lendl), despre înţepaţii domni de la All England Club, ipocrizia organizatorilor de turnee sau despre găunosul star-system hollywoodian.

Deşi nu este împărţită explicit în capitole, cartea e organizată în trei părţi, în funcţie de conţinutul abordat. În prima parte, McEnroe rememorează copilăria petrecută într-o familie irlandezo-americană tipică din clasa mijlocie, pentru care „să ai succes” era crucial, îşi aduce aminte de cei care l-au ajutat în tenis (de la familia sa până la oamenii providenţiali, cum ar fi legendarul Harry Hopman) şi de felul în care mediul şi faptul că a fost cel mai mare dintre cei trei fraţi – rolul de lider i-a venit natural – i-au modelat personalitatea şi caracterul. Prima parte continuă apoi cu perioada junioratului şi anul jucat pentru Universitatea Stanford, primele turnee internaţionale, primele puncte ATP şi cariera fulminantă care începe cu semifinala pierdută cu Connors la Wimbledon în 1977. 

Odată cu întâlnirea şi căsătoria cu Tatum O’Neal (fiica actorului Ryan O’Neal şi câştigătoare a un Oscar când avea doar 9 ani) şi apariţia copiilor, se schimbă şi tonul cărţii. E trecerea de la adolescenţa lipsită de griji şi tinereţea plină de succes la dificultatea de a ţine în echilibru o carieră care intra deja in declin (aparitia rachetelor de grafit şi Ivan Lendl i-au fost fatale), obligaţiile de soţ şi tată şi presiunea neîncetată a presei de scandal. Tenisul devine o povară pe care nu mai are energie s-o poarte.

Lucrurile se mai înseninează în partea a treia, odată cu a doua căsătorie, retragerea din tenis şi începerea carierei de comentator. McEnroe îşi găseşte stabilitatea în viaţa personală şi reuşeşte să-şi continue viaţa de jucător cu o carieră prin intermediul căreia rămâne în contact cu lumea tenisului şi are şansa de a arăta publicului o altă latură a sa, mai plăcută.


Foto: Radu Restivan / Treizecizero.ro

 

Cariera de jucător profesionist de tenis: de la extaz la agonie şi înapoi

Ce face prima jumătate a cărţii extrem de plăcută sunt anecdotele din perioada rock’n’roll a tenisului şi caracterizările delicioase ale vedetelor vremii (Năstase era „un geniu cu racheta”  şi „poezie în mişcare”, Ashe avea un joc „cam mecanic”, Villas era o combinaţie de forţă şi frumuseţe, Pancho Gonzales fuma după meciuri, Borg era „inaccesibil, reţinut, sensibil”, şi „cu cât făcea şi spunea mai puţin, cu atât fetele erau mai înnebunite după el”). După ce devine faimos, viaţa socială a lui McEnroe continuă să fie împănată de nume celebre, de data asta din showbiz: de la Mick Jagger la Jack Nicholson, de la Carlos Santana la Madonna şi Sean Penn.  

Pe lângă anecdote cu vedete, cartea este plină de întrebări şi insight-uri valoroase despre ce înseamnă să fii jucător profesionist de tenis.  McEnroe (şi bănuiesc că orice jucător profesionist) a trăit toată viaţa în interiorul unui paradox, încercând să reconcilieze o mulţime de extreme. Permanent  divizat între universul închis al circuitului şi „lumea reală”, încercând să-şi folosească furia şi ego-ul pentru a câştiga meciuri, dar în acelaşi timp chinuindu-se să le ţină sub control, fiind nevoit să primească la pachet cu satisfacţia triumfului şi singurătatea teribilă pe care o aduce poziţia de nr. 1, savurând din plin victoriile dar dorindu-şi să fi fost parte dintr-o echipă în cazul înfrângerilor, dându-şi sufletul pe teren în timp ce spectatorii mâncau sandwichuri sau sporovăiau şi apoi, când totul se termină, căutând răspunsuri la întrebarea: „Ce mă mai motivează acum, când am pus racheta în cui?” 

Una din temele centrale ale cărţii este faima şi ambivalenţa sentimentelor lui McEnroe vizavi de aceasta. Să fii aruncat în vizorul întregii planete la 18 ani şi să rămâi acolo toată viaţa nu-i chiar simplu. „Mulţi oameni visează să fie celebri, dar vorba proverbului, „ai grijă ce-ţi doreşti”. Şi în ziua de azi, oriunde m-aş duce, simt că numele îmi este scris pe frunte. Au fost momente când mi-aş fi dorit să nu fiu atât de vizibil. Dar când lumea îmi face complimente pe stradă sunt mândru. Şi recunosc, o parte din mine este dependentă de atenţie. E unul din motivele pentru care scriu această carte. Nu ca să primesc şi mai multă atenţie, ci să mă gândesc serios despre câtă atenţie îmi trebuie şi de ce îmi trebuie”.

De asemenea, citind această carte am înţeles cât de puţin înţelegem de fapt din ce se întâmplă pe un teren de tenis. Ca spectatori şi fani suntem, până la urmă, pe dinafară, în ciuda faptului că televiziunea, cu microfoanele şi reluările în slow slow motion, ne dă iluzia că suntem acolo, în sufletul şi mintea atletului. De exemplu, comportamentele cele mai dubioase şi scandaloase ale sportivilor pot avea cele mai nebănuite explicaţii. De ce se purta jucătorul McEnroe atât de rău pe teren? „Pentru că nu sunt in stare să ţin minte un banc nici dacă viaţa mea ar depinde de asta”. Poftim? Tot el ne lămureşte: Connors şi Năstase, celebri „bad boys” ai tenisului profesionist, aveau spre deosebire de el talentul de a dezamorsa situaţiile delicate şi tensionate de pe teren cu ceva amuzant. Un gest, câteva cuvinte haioase şi temperatura se schimba instantaneu. Era felul lor de a gestiona stresul.  McEnroe nu ştia să folosească umorul ca supapă pe teren; singurul mod prin care ştia să se elibereze era furia.

Inabilitatea de a detensiona atmosfera (şi pe sine) cu ajutorul umorului, combinată cu un cod moral de neclintit pe care îl moştenise de la părinţii lui („Spune adevărul. Fii onest cu orice preţ.”), iată o combinaţie care este kriptonită curată pentru jucător de tenis care joacă pe mize mari şi trăieşte într-un stres uriaş zi de zi. De aici celebrele izbucniri şi expresiile care au făcut istorie: „You CANNOT be serious!”, „Answer the question, jerk!”, „Chalk flew up!”, „You are the pits of the world!”

Bjorn Borg, jucătorul inspiraţie

Singurul care a înţeles această povară strivitoare şi a arătat compasiune faţă de chinurile prin care McEnroe trecea pe teren a fost Bjorn Borg. Doar el rămânea calm în faţa furtunilor lui. Ceilalţi jucători se enervau, se plângeau la arbitru sau începeau să strige şi ei invective peste fileu. Până şi imperturbabilul Ashe a clacat! Nu şi Borg. Într-un meci în care Johnny Mac atinsese paroxismul, Bjorn i-a făcut semn să vină la fileu. McEnroe şi-a întrerupt surprins tirada şi s-a îndreptat spre fileu. Când a ajuns acolo, Borg l-a luat pe după umeri şi i-a spus: „E OK, te înţeleg. Ţi-e greu. Dar meciul este foarte bun, nu-ţi face griji.” 

Întreaga carte este traversată de un sentiment de dragoste şi admiraţie din partea acestui puşti american vulcanic pentru suedezul cu exterior de gheaţă. Doi oameni cum nu se poate mai contrastanţi, doi jucători cum nu se poate mai diferiţi, doi rivali supremi. Şi cu toate acestea – nu ştiu cum s-o spun ca să nu sune prea siropos –  McEnroe l-a iubit pe Borg cu genul acela de dragoste pură şi necondiţionată rezervată sufletelor pereche.  Când Borg s-a retras brusc, la doar 25 de ani (culmea, după ce-a pierdut la McEnroe finala US Open din 1981), Johnny Mac a rămas fără busolă. Ani de-a rândul a sperat că Borg se va reîntoarce. I-a dus dorul la fiecare partidă pe care trebuia s-o joace contra antipaticilor Lendl sau Connors. Borg era, prin jocul şi atitudinea sa, inspiraţia lui. Şi poate nu îl inspira doar să fie un jucător mai bun, ci şi un om mai bun.

Recomand cu toată seriozitatea „Serious”. E o carte scrisă onest, haioasă şi întunecată, nebună şi pe alocuri teribil de profundă. Este o călătorie prin viaţa şi mintea unuia dintre cei mai talentaţi, controversaţi şi memorabili jucători ai Erei Open. 

Steve Tignor de la tennis.com (new yorkez şi el) povestea că se întorcea odată obosit de la un antrenament şi traversa agale o trecere de pietoni cu racheta pe umăr, când şoferul unui camion l-a claxonat şi i-a strigat: „Hai, McEnroe, mişcă-te odată!”. Nu „Hai, Federer!”, sau „Hai, Sampras!”. După atâţia ani şi atâţia jucători mari, în cultura populară americană arhetipul jucătorului de tenis nu este Sampras sau Agassi sau Federer, ci tot McEnroe. Şi trebuie să recunoaştem, „arhetip” e un pas înainte faţă de „caricatură”.

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus