De ce este Novak Djokovic bun pentru tenis

Camelia Butuligă | 18 octombrie 2015

Djokovic îl învinge pe Tsonga cu 6-2 6-4 în finala de la Shanghai. Este a șaisprezecea sa victorie consecutivă și al nouălea titlu în 2015. Dintre acestea, cinci sunt Masters 1000. Felul în care a făcut-o necesită puține comentarii – Novak nu a pierdut decât un punct pe propriul serviciu în setul doi și opt în total în tot meciul.

Întrebarea care se insinuează și șerpuiește prin majoritatea discursurilor (și ale fanilor, și ale comentatorilor sportivi) este următoarea: nu devine cumva cam plictisitoare această dominație, această omniprezență în finale a lui Djokovic? Ba da. Dar vina nu este a lui Novak, vina este parțial și a tenisului.

În tenis nu avem o echipă cu șase, unsprezece sau chiar cincisprezece jucători de urmărit în același timp. Avem un singur jucător, care lovește doar el toate mingile. Într-un meci vezi zeci, sute de forehanduri și revere, zeci de servicii și retururi. Ore și ore de același om pot să plictisească și un sfânt. Când omul este atât de bun că joacă finale la toate turneele la care participă, normal că vorbim despre o supraexpunere și o suprasaturație.

Însă cred că aceste plângeri, oricât de legitime sunt ele, din partea unor spectatori care nu vor să se simtă ca în ”Groundhog Day” de câte ori se uită la o finală, scapă din vedere două aspecte esențiale: cât de greu este de fapt pentru ca un jucător să ajungă să domine așa și binele deghizat pe care îl face tenisului și celorlalți jucători această dominație.

Pentru că în ultimul deceniu am avut trei megajucători (Federer, Nadal, Djokovic) care s-au ridicat pe perioade lungi mult deasupra plutonului, ni se pare că dominația este la îndemână, este blah. Nu trebuie decât să aruncăm o privire un pic în urmă în istoria tenisului pentru a vedea cât de rari sunt de fapt jucătorii care reușesc așa ceva. Borg, McEnroe, Sampras. Sunt cam singurii care mi se pare că se califică pentru titlul de ”dominație totală a circuitului pe o perioadă mai lungă de timp”. Ce s-a întâmplat în ultimii zece ani, s-a mai spus, nu este normal în tenis. Dar această inflație de jucători dominanți în aceeași epocă cred că se datorează faptului că s-au hrănit și s-au creat unul pe celălalt.

Federer și nivelul suprauman de precizie și rapiditate la care a jucat între 2005-2007 a obligat tot plutonul să-și ridice jocul. Rafael Nadal a apărut destul de curând în peisaj și a reușit să stăvilească acest tenis fulgerător printr-o combinație de defensivă, anduranță și lovituri copleșitoare. Rafa și-a rafinat acest joc greu și presant, a adăugat elemente și a avut un succes covârșitor (mai ales în 2008, 2010 și 2013). Federer ca jucător este rezultatul lui Nadal, iar Nadal al lui Federer. Iar Novak Djokovic, această mașină căreia nimeni nu-i poate găsi acum slăbiciuni, joacă așa pentru că este un rezultat direct al ambilor: și al lui Federer, și al lui Nadal.

Întrebat după finala de azi care este secretul succesului său, Djokovic a răspuns că nu este un singur element, ci o combinație și pentru a ajunge la ea a trebuit să muncească mulți ani, cu multe suișuri și coborâșuri. Cred că a durat mai mult pentru Novak să găsească această combinație pentru că a trebuit să găsească răspunsuri la două întrebări foarte diferite. Jocul lui trebuia să bată două jocuri diametral opuse: cel al lui Rafa și cel al lui Roger. Cumva, Djokovic a reușit să găsească calea de mijloc: este numitorul comun între agresivitate și defensivă, între rapiditate și anduranță. Le-a înglobat pe toate și apoi, pe parcurs, a mai adăugat ici-colo câte o tușă: eficacitatea plasamentului serviciului sau, cel mai recent, jocul la fileu.

Când te uiți acum la produsul finit, și cât de ”neterminați” par colegii săi din top 10 față de el (Tsonga este un exemplu foarte bun), realizezi de fapt câtă muncă și ajustări și câți ani a trebuit să investească Djokovic pentru a ajunge aici. Și nimic din toate astea nu ar fi fost posibile fără Federer și Nadal.

Îmi amintesc cum se plângeau oamenii de Federer, de monotonia cu care își dezmembra adversarii. La fel și de Rafa, mai ales pe zgură. Nici atunci, nici acum, cu Djokovic pe post de bau-bau, nu se prefigura nici o soluție la orizont. Și cu toate acestea, răspunsurile au apărut: Nadal i-a venit de hac lui Federer, Djokovic lui Nadal, Wawrinka (pe alocuri) lui Dkojovic. Dominația e bună pentru că forțează plutonul la un salt mai mare și mai rapid decât ce pretinde evoluția medie a tenisului. Efectul este galopant: apar tipuri de joc nou, soluții tactice noi, strategii care includ elemente până atunci ignorate.

Novak Djokovic pune acum o întrebare, o întrebare cu litere mari, la fel cum au pus la vremea lor și Federer și Nadal. Atunci, răspunsurile aproape că au eclipsat prin spectaculozitate întrebarea. Sunt sigură că, și de data asta, dilema Djokovic își va găsi răspuns. Dacă nu până la sfârșitul anului, atunci anul viitor. Dacă nu de la un consacrat, de la un semiconsacrat sau de la un nou-venit. Tenisul va găsi un răspuns și vom avea cu toții numai de câștigat din asta.

 

Îți place?
Susține Treizecizero
Sprijinul tău e esențial ca să putem produce acest conținut. Susține-ne pentru un jurnalism de sport cât mai relevant și valoros!
Prin cont bancar:

IBAN RO51RNCB0079145659320001

Asociația Lideri în Mișcare,

Banca Comercială Română

Treizecizero.ro Abonează-te la 30-0+
Cele mai noi