Cum să te uiți la tenis și să nu o iei razna. Mic ghid de igienă emoțională

Camelia Butuligă | 1 noiembrie 2017

Faptul că ne-am aruncat în relația cu Simona și-i cerem acestei relații să ne relaxeze, să ne dea speranță, să ne inspire, să ne încurajeze, și eventual să ne facă mâncare și să ne calce și rufele este și o consecință a faptului că în România zilelor noastre predomină personaje și povești negative, în care minciuna, hoția și abuzul sunt răsplătite și munca, respectul și demnitatea sunt luate în râs.

După Roland Garros, mai în glumă, mai în serios, am primit cereri de a scrie un articol cu ponturi despre cum pot suporta mai bine fanii înfrângerile Simonei. Am fost inițial surprinsă, dar după ce m-am gândit ce rollercoaster au fost cele două săptămâni de la Paris (incertitudinea cu glezna, meciul cu Svitolina, și apoi finala), nu m-am mai mirat că lumea era stoarsă de puteri.

După ce s-a terminat finala de la Paris, am închis transmisiunea (nu m-am uitat la ceremonie), m-am apucat de scris cronica, la 7.30 am trimis-o, iar apoi m-am dus la culcare și am dormit 12 ore. A doua zi însă eram în regulă. Ce vreau să zic este că înțeleg consumul emoțional a celor care se uită la meciurile Simonei Halep (sau ale altor favoriți), însă gradul de investire în aceste rezultate nu-i sănătos să depășească cu mult ora încheierii meciului.

Aceleași cereri au reapărut în această toamnă, după înfrângerea din primul tur de la US Open, și apoi după Singapore. M-am uitat, probabil, la zeci de meciuri de-ale Simonei și am ajuns acum la un echilibru destul de detașat, la fel cum am ajuns și cu alți jucători cu care am ținut când eram mai tânără și care mi-au făcut multe zile fripte când aveam mai puțină experiență. Iată ce am observat în această călătorie de la fanul care-și frânge mânile la omul stoic care poate să râdă amuzat (șoc și groază!) în decisivul unei finale de Slam.

 

Punerea în perspectivă este esențială

Majoritatea românilor sunt fani recenți ai tenisului și se uită mai ales la meciurile Simonei. Recomand insistent să-și lărgească plaja de jucători și jucătoare la care se uită. Și atitudinea adoratoare, dar și hatereala vin din lipsa unei viziuni mai largi a circuitului; Simona nu este nici alfa și omega, nici nulitate, ci doar una din jucătoarele foarte bune în activitate la ora actuală.

Odată cu creșterea numărului de meciuri la care se uită, fanii/haterii vor căpăta cunoștințe mai profunde și o perspectivă mai echilibrată și mai nuanțată asupra circuitului și implicit a Simonei.

Vor vedea că toate jucătoarele au suișuri și coborâșuri violente în carieră, toate se chinuie contra unor adversare anume, toate riscă momente de slăbiciune, emoții copleșitoare sau accidentări. Vor înțelege că majoritatea jucătorilor de tenis termină săptămâna învinși, doar unul o termină câștigător. Simona nu este nici miraculoasă, nici varză: este o jucătoare foarte valoroasă, muncitoare și tenace, care a trecut și va trece printr-un proces de învățare și creștere, ca toate jucătoarele care au fost înaintea ei și care vor veni după ea. Înțelept este ca fanii să învețe odată cu ea cât mai mult.

Pe lângă diversificarea jucătoarelor preferate, recomand lecții de tenis. Pentru cei care doar se uită la tenis, este o revelație existențială să simtă pe pielea lor cum se văd lucrurile din teren, cât de greu este să dai în minge și cum a doua zi nu se vor putea ridica din pat de febră musculară. Tenisul nu este un sport violent și se poate practica la orice vârstă, deci nu există scuze să nu încerci măcar o dată să-l joci: cei care dau verdicte și taie în carne vie fără să fi pășit pe un teren și fără să fi simțit niciodată ce înseamnă să joci cu scor, vor avea mereu un unghi de vedere sărac.

Atitudinea voastră despre Simona spune mai multe despre voi decât despre Simona

O psihoterapeută care era și fan tenis a spus că atunci când susținem un jucător sau altul ne vedem pe noi înșine reflectați în ei. Fie ne atrag calitățile lor pentru că aspirăm și noi la ele și le valorizăm, fie ne atrag defectele lor pentru că le avem și noi și sperăm că dacă ei vor reuși să le depășească atunci poate avem și noi o șansă să le depășim pe ale noastre. Un proces similar se întâmplă și cu jucătorii pe care nu-i putem suferi. De obicei, nu-i putem suferi pentru că dau dovadă de caracteristici pe care le avem și noi în secret, dar nu ne plac; sau au caracteristici pe care nu le avem, dar am dori să le avem însă nu ne dăm voie și ne enervează că ei își dau voie să le aibă.

Oricum, și cei care adoră un jucător și cei care nu-l pot suferi se raportează la el identificându-se fie cu părțile lui luminoase, fie cu părțile lui întunecate. Și fanii, și haterii îi dau o însemnătate foarte mare, sunt ”obsedați” de el pentru că simt că el este răspunsul la toate dilemele lor interioare: simt că dacă câștigă, câștigă și ei în viețile lor, dacă pierde, pierd și ei (invers în cazul haterilor). Bineînțeles, totul e magic când jucătorul câștigă, dar când pierde totul e catastrofal. Și fanii orbiți de iubire, și haterii orbiți de ură patinează de fapt pe niște extreme foarte similare. Aici cel mai sănătos este să vă examinați mica obsesie (ce anume vă place atât de mult/urâți atât de mult la acel jucător care vă trezește sentimente puternice, de ce, și ce spune asta despre voi).

Simona (sau orice alt sportiv sau persoană publică) nu este răspunsul la toate problemele voastre

Voi cita un alt psiholog, care a făcut niște studii pe satisfacția în căsătorie și a ajuns la concluzia că unul din modurile prin care aceasta poate crește este ca oamenii să nu mai ceară de la căsătorie lucruri pe care căsătoria nu le poate furniza. Asta se poate extrapola pentru toate relațiile și activitățile noastre: ele au scopuri specifice, dar noi deseori cerem chestii în plus de la ele – e ca și cum am insista ca aragazul de exemplu să poată călca și haine. Cred că valurile de dezamăgire sau ură după înfrângerea unui favorit vin și de aici – ne așteptăm ca meciurile lor să ne rezolve nevoi emoționale mai adânci decât acelea specifice divertismentului sportiv și când asta nu se întâmplă, trântim și bufnim.

Obsesia Halep vine și dintr-o penurie de povești de succes în România

Faptul că ne-am aruncat în relația cu Simona și-i cerem acestei relații să ne relaxeze, să ne dea speranță, să ne inspire, să ne încurajeze, și eventual să ne facă mâncare și să ne calce și rufele este și o consecință a faptului că în România zilelor noastre predomină personaje și povești negative, în care minciuna, hoția și abuzul sunt răsplătite și munca, respectul și demnitatea sunt luate în râs. Ca de obicei, una din soluții este lărgirea orizonturilor: dacă România și atitudinea formatorilor de opinie de aici nu ne satisfac, atunci ne îndreptăm privirea către alte surse de informație, alte moduri de raportare la sportivi și la semenii noștri în general. Personal îmi place cum se raportează media americană la sportivii lor de succes: cu mai multă obiectivitate, luciditate și distanță. E mai puțină isterie pentru că, pe de o parte sunt obișnuiți cu poveștile de succes din sport și pe de altă parte lumea pare mai conștientă că sportivii sunt niște profesioniști care încearcă să-și facă meseria și nu niște pansamente naționale.

Să adăugăm nuanțe de gri, ele reprezintă normalitatea

Toate problemele de mai sus se pot aduna sub umbrela lipsei de nuanțe, a absolutismului alb-negru. Și fanii înverșunați și haterii refuză să vadă the big picture: primii aleg doar ce-i bun și favorabil, cei din urmă doar lucrurile negative. Recomand ambelor tabere să-și recunoască deviațiile și să corecteze conștient în sensul opus, pentru că nu există nimic pe lumea asta care să fie doar pozitiv sau doar negativ. Un exercițiu bun este să ai un raport echilibrat între chestiile care-ți plac și care nu-ți plac la un sportiv. Atunci când îi vei vedea și părțile bune și pe cele mai nefericite, te vei raporta automat mai detașat la el/ea și la rezultatele sale. Asta nu înseamnă că-i ușor. Îmi aduc aminte cu mult haz de cât de greu v-a fost când v-am rugat să găsiți trei lucruri care vă plac la jucătorul/jucătoarea pe care îl/o antipatizați cel mai mult. Cred că la fel de greu le-ar veni fanilor die-hard ai Simonei să găsească trei lucruri mai puțin lăudabile la ea. Este un exercițiu foarte bun însă, îl recomand.

Tot parte din sănătosul nostru proces de individuație este realizarea că cei pe care îi căinăm atâta când pierd au de fapt niște cariere excelente, sunt niște oameni realizați și vor fi în regulă chiar dacă mai iau din când în când bătaie cu 6-0, 6-1. Să nu uităm că acești oameni sunt multimilionari și au atins praguri foarte ridicate în profesia lor – în tenis se consideră că cine reușește să se mențină majoritatea carierei în top 100 e un succes. Cei care reușesc să se mențină în top 10 sunt vedetele acestui sport, iar cei câțiva care doboară recorduri sunt considerați legende. Deci să nu-i plângem prea tare, că nu e cazul – ei sunt primii care recunosc că duc o viață foarte bună și de aceea trec destul de repede peste eventualele eșecuri.

Tennis hacks

Toate cele de mai sus presupun o analiză mai profundă a motivațiilor noastre, ceea ce poate fi destul de enervant, dificil și consumator de timp 🙂 Mai jos, am inclus și niște sfaturi rapide, gen leucoplast, lucruri care am observat că mă ajută pe mine să mă detașez în meciurile mai încărcate emoțional.

Elimin stimulii inutili în timpul meciurilor. Pun telefonul pe silent și urmăresc meciurile cu sonor minim, de cele mai multe ori pe mute, eventual cu un playlist cu muzica favorită în fundal. Zgomotul tribunelor accentuează momentele de tensiune emoțională, la fel și comentatorii. În liniște reușesc să văd mai rațional ce se întâmplă pe teren.

Nu urmăresc meciuri importante în spații publice, sau cu grupuri de amici. Sporovăiala explicativă din timpul meciului și obligația de a păstra aparențele sociale sunt obositoare.

Nu urmăresc mai mult de un ecran simultan. Când fac live tweeting, verific și postez majoritar în pauze.

Imediat după un meci încins, iau o pauză de jumătate de oră, chiar o oră, înainte de a citi sau posta ceva despre meci: ies din incintă, mă duc să mănânc, fac o scurtă excursie până la supermarket, vorbesc despre altceva decât tenis, deci fac ceva ce nu are nicio legătură cu meciul. De obicei nu mă uit la festivitățile de premiere, ci le folosesc ca respiro (oricum vor fi postate pe social media, le pot vedea mai târziu)

Triez la sânge opiniile despre meci pe care le citesc: am câteva surse pe care le prețuiesc (fie jurnaliști americani, fie britanici). Nu citesc niciodată oameni despre care știu că sunt ageamii sau rău-intenționați: timpul și nervii mei sunt prețioși și nu vreau să le fac trafic.

Cel mai important: realizarea că nu am absolut niciun control și nu sunt responsabilă pentru nimic din ce se întâmplă pe teren. Uneori, mulțumesc cerului pentru asta 🙂

Fotografii: Jimmie48Photography

 

***

Sărbătorește locul 1 cu tricourile 30-0 Onederful

Tricourile care sărbătoresc un moment istoric pentru tenisul românesc sunt în Shop, așa cum au fost votate de cititorii 30-0.

Ia-ți „Onederful” – preferatul publicului – și „Onederful Black”

 

Cumpără Onederful de AICI 

Cumpără Onederful Black de AICI

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi