Court Confidential. În culisele tenisului: Povești inedite despre jucătorii de top

Treizecizero | 2 februarie 2015

„Court Confidential / În culisele tenisului – Povești inedite despre jucătorii de top din circuitul ATP” este noua carte apărută la Editura Publica.

„În culisele tenisului” este un proiect al Editurii Publica, susținut de Erste Asset Management.


În culisele tenisului
prezintă sportul alb din perspectiva insiderului, oferind cititorilor săi o perspectivă proaspătă asupra unor subiecte interesante din lumea tenisului contemporan, într-un volum plin de personalitate, freamăt, dramă şi intrigi. Cartea include interviuri oneste, minuţioase, cu toţi jucătorii de top, cu antrenorii acestora, precum şi cu agenţii şi managerii lor. 

Citește mai jos un fragment din carte, publicat în exclusivitate de Editura Publica pe Treizecizero.ro

***

Nu era deloc ușor să te strecori prin restaurantul jucătorilor cu două zile înaintea debutului Australian Open. Peste tot te împiedicai de câte un bagaj. Erau multe lacrimi în jur și urme de rimel întins. Antrenorii cereau explicaţii, unii dintre ei cu voce ridicată, acuzatoare, iar când reproșurile – adresate nu cu o voce șoptită, care ar fi putut trece neobservată – erau adresate unei tinere, parcă ţi se făcea și ţie puţin pielea de găină. Dar aceasta era viaţa pe care și-o aleseseră. Nu era deloc plăcut să suferi un eșec pe această insulă uriașă, dar izolată.

Dintr-un instinct să-i zicem patern, puteai fi tentat să le arunci o privire empatică tuturor acelora care păreau că au nevoie de așa ceva, chiar și feţelor mai puţin familiare. Chiar în acel moment, am simţit o mână coborând pe umărul meu și un
telefon mobil mi-a apărut în dreapta. — Salutare, prietene de pe Twitter. Imediat a urmat bliţul unui aparat de fotografiat, iar Novak Djokovic m-a salutat cu o strângere fermă de mână și un zâmbet radios pe buze. În faţa mea se afla un bărbat cât se poate de împăcat cu poziţia sa de vârf al lanţului trofic.

Nu îl mai întâlnisem pe Djokovic în persoană din noiembrie, de pe O2 Arena din Londra unde, pentru singura dată în 2011, fusese zdrobit de adversarul său. Toate celelalte lucruri care i se întâmplaseră în acel an, toate titlurile câștigate, toate articolele generate, toate meciurile nebune la care participase fuseseră de-a dreptul incredibile.

La începutul noului an, el era persoana care dădea tonul în tenis – numărul unu mondial și campionul încoronat al Openului australian, al celui din SUA și de la Wimbledon. Ierarhia tenisului masculin era în curs de modificare. Djokovic a reușit să îi pună în încurcătură pe Roger Federer și pe Rafael Nadal – avea o încredere în sine care nu era doar aparentă.

Reprezentanții din „vechea“ gardă s-au obișnuit să-și împartă laurii și apar alături în reclame bucurându-se, în aparență, de compania celorlalţi și zburând împreună în avionul privat al vreunuia dintre ei pentru a participa la programele organizaţiilor caritabile ale colegilor lor. Relaţiile dintre ei nu erau, în nici un caz, precum cea dintre McEnroe și Connors. Connors mi-a spus, la un moment dat, că acel gen de familiaritate îl cam agasa. Bine, nici Federer și nici Nadal nu s-au bucurat prea mult când Djokovic i-a bătut măr tot anul 2011 (cu excepţia semifinalei de la Openul francez unde Federer a pus capăt seriei de 43 de meciuri câștigate ale sârbului).

Federer nu pierduse nicio partidă între semifinalele de la Openul american din 2011, unde avusese două puncte de meci, dar fusese învins de Djokovic, până la urmă – și sfârșitul anului când a reușit cea de-a șasea sa victorie, la Barclays ATP World Tour Finals de la Londra. Dar Djokovic reușise în mod clar să îl enerveze pe Federer și, până la urmă, bine îi făcea. Sârbul era un talent natural, asta era clar, iar ușurinţa cu care evolua pe scena mare îi cam stresa pe adversarii săi. Mi-am amintit de prestaţia sa de
pe când avea doar nouăsprezece ani și reprezenta Serbia și Muntenegru în Cupa Davis, la Glasgow.

Atunci, LTA-ul britanic a încercat, fără succes, să-i convingă familia să-l facă să semneze pentru echipa engleză, folosindu-se de divizarea celor două naţiuni pentru a-l atrage de partea Marii Britanii. Mama și tatăl tenismanului au fost foarte încântaţi,
dar planul a eșuat, Djokovic gândindu-se, în mod înţelept, că o asemenea mutare i-ar fi adus lui și familiei sale multe bătăi de cap, indiferent de cât de generoasă era oferta. De fapt, dacă ne gândim mai bine, simplul fapt că LTA se gândise la așa ceva era de-a dreptul penibil.

(…)

Djokovic a reușit să îi zgândărească pe mulţi cu mingile sale infernale și, uneori, și cu atitudini nescuzabile sau comportamente pe teren cu totul nepotrivite care dovedeau lipsă de respect faţă de adversari. Vorbisem despre toate acestea cu el. Fusesem cinstit cu el și, având în vedere că nu aflasem nimic care să-mi demonstreze contrariul, credeam că și el era cinstit cu mine.

(….)

„Terenurile [cu suprafaţă dură] au efecte deosebit de agresive asupra corpului uman“, spunea Rafa.

Pentru a pune capac la toate acestea, în noaptea de dinaintea debutului turneului, așezat fiind în camera sa din hotelul Crown Casino, a simţit că i se blochează genunchiul. Mi-am închipuit cum arătase scena, Nadal căzând sub masă, la fel ca la conferinţa de presă de la US Open din 2011, când a fost cuprins de o crampă teribilă. Am discutat cu câţiva foști jucători, sub protecţia anonimatului, care mi-au spus că li se întâmplase și lor să li se blocheze genunchii și că acest lucru le grăbise sfârșitul carierei. Nadal era șocat și supărat pe bună dreptate.

A mai spus că plânsese. Mai putea oare să joace la turneu, ba chiar să îl mai și termine?

***

În vinerea de dinaintea începerii competiţiei, eram singurul jurnalist aflat în faţa unei camere de la hotelul Sofitel. De obicei, antrenorilor li se permitea să participe la aceste întâlniri, dar această practică a fost întreruptă odată ce s-a descoperit că ofereau mai mereu ponturi unora (ca mine) cu privire la ce se pronunţase îndărătul ușilor închise. Prezenţa jucătorilor era obligatorie, cei care nu se conformau ordinului fiind ameninţaţi cu o amendă drastică.

Murray a apreciat că am apărut. — Nu mă miră că ești aici, mi-a spus cu un zâmbet laconic pe faţă.

Mulţi jucători au fost bucuroși să afle că eram acolo; Nadal chiar s-a rupt din cercul jucătorilor din ţara sa pentru a-mi strânge mâna și a mă saluta. Mi s-a spus că ședinţa urma să dureze, probabil, mai mult decât o oră, adică atât cât ţineau, de regulă, acţiunile de soiul acesta. Se zvonea că cineva important își va depune demisia. Putea fi Nadal, unul dintre vicepreședinţii Consiliului Jucătorilor ATP, un grup de doisprezece jucători care reprezentau vocile competitorilor, întrucât s-ar fi săturat de mișmașurile politice. Nemulţumirea sa ar fi crescut în timpul Barclays ATP World Tour Finals din Londra, când le-a transmis colegilor săi de turneu că ATP-ul ar trebui să se gândească să introducă un sistem de clasificare care să cuprindă doi ani.

Ideea nu era rea deloc, mai ales în ceea ce privea vedetele de la vârful clasamentului, pentru că oferea o protecţie mai mare a punctelor câștigate. Dacă un jucător pierdea câteva luni din cauza unei accidentări, poziţia sa din clasament avea să fie calculată în funcţie de prestaţia acestuia timp de doi ani de zile și nu doar unul, astfel încât puteau reporni de pe aproximativ același loc în clasament de unde se opriseră. În ceea ce privea finanţările, bonusurile și celelalte favoruri destinate exclusiv elitei, ajuta enorm ca un jucător de top să-și poată păstra poziţia.

Nadal a reușit, la Londra, să strângă semnăturile a șase dintre colegii săi; singurul jucător care a obiectat a fost Federer, iar când l-am întrebat de ce a făcut-o, elveţianul s-a grăbit să sublinieze că ideea n-avea nicio șansă de succes. „Nu sunt un mare fan
al ideii tocmai pentru că cred că ar face lucrurile extrem de plicticoase“, mi-a explicat Federer. „Ca președinte al Consiliului Jucătorilor, ca să fiu cinstit, nu cred că este un lucru bun pentru jucătorii din eșalonul inferior. Va fi foarte greu pentru ei să se afirme și vor trebui să o facă de multe ori… Așa că visul de a avea un turneu la care să ai succes, apoi să crești spectaculos nu va mai fi posibil, în opinia mea. De aceea cred că tenisul trăiește din clasamentele lui săptămânale, tocmai din această schimbare permanentă a situaţiei. Cred că și vouă (presei) vă place lucrul acesta. Dacă am avea un singur clasament stabilit o dată la doi ani, lucrurile s-ar mișca îngrozitor de încet, nu s-ar mai mișca nimic cu adevărat”.

Nadal nu avea decât douăzeci și cinci de ani, dar șchiopăta de multă vreme. Se poate ca petiţia sa de la finala de la Londra din noiembrie să fi fost dată uitării de alţii, dar el nu o uitase cu siguranţă. Revendicările erau tot mai multe și s-au făcut auzite
tot mai tare de-a lungul zilei, apoi Rafa s-a întâlnit cu presa pentru declaraţii în limba engleză, părând destul de afectat. „Nu o să fiu eu cel care va vorbi despre lucrurile acestea, mai ales că întotdeauna numai eu ajung să o fac și m-am cam săturat“, a declarat el.

Puţin mai târziu, el a mai adăugat, generos, în spaniolă, alte cuvinte, menite să îi trădeze supărarea, dar și să sporească controversa. „[Lui Federer] îi este foarte ușor să spună: «Nu declar nimic, totul este în regulă» și să apară ca un gentleman, arzându-i pe ceilalţi. Nu-i un lucru bun să-ţi închei cariera cu dureri în tot corpul“, a mai spus Nadal. „El își termină cariera proaspăt ca o roză pentru că este privilegiat din punct de vedere fizic, dar Murray sau Djokovic sau eu nu mai suntem deloc la fel de proaspeţi.“ Nadal își atrăsese porecla „Red Rafa“. Federer s-a simţit obligat să îi răspundă, jucând cartea diplomaţiei. „Nu s-a schimbat nimic în relaţia noastră“, a insistat el.

Cumpără cartea de AICI.

Îți place?
2performant

Cele mai bune jucătoare de tenis sunt la Singapore. Cei mai buni generatori de vânzări online sunt în Affiliate Ranking by 2Performant

Cele mai noi