Ce urmează pentru Rafael Nadal după al zecelea și cel mai convingător titlu la Paris?

Adrian Țoca | 13 iunie 2017
Rafa, despre ce-l mână

Am îndoieli pe fiecare zi. Dar îndoielile sunt bune, cred. Pentru că îți oferă posibilitatea să muncești cu mai multă intensitate, să fii modest și să accepți că e nevoie să muncești din greu ca să îmbunătățești lucrurile. Așa că în mod cert am dubii. De-a lungul acestor trei ani am avut dubii. O să am dubii în câteva zile din nou, pentru că tenisul deschide o poveste nouă în fiecare săptămână, iar asta e cel mai frumos lucru din sportul nostru. În viață nu-s la fel de clare lucrurile. Cred că îndoielile m-au împins să muncesc atât de mult în toată cariera mea. Și de aceea am avut succesul pe care l-am avut”

“Nu știu dacă ai avut timp să realizezi că tu chiar ai câștigat al 10-lea tău trofeu la Roland Garros, că ai câștigat de fapt de zece ori acest turneu. Realizezi ce ai făcut?”

“Cred că da, cred. Este multă bucurie, multă bucurie”.

Și apoi.

“Dar munca merge mai departe. Așa cum obișnuiesc să spun, dacă eu am putut să realizez acest lucru, înseamnă că și altcineva poate. Dar ai nevoie de circumstanțele corecte, de ingredientele corecte ca să câștigi 10 titluri la Roland Garros. Nu știu dacă voi putea să îl întâlnesc vreodată pe jucătorul care să realizeze un rezultat mai bun decât al meu aici. Este adevărat că-i fără precedent. E foarte special pentru mine și, credeți-mă, sunt fericit că eu am fost cel care a realizat această performanță“.

Rafael Nadal, rezumat într-o clipită. Omul care îți spune adevăruri limpezi, nemachiate. Care se bucură ca un copil, dar cu atâta modestie, exact ca în ziua primului său succes aici. Și care, la câteva ore după un succes atât de relevant pentru el și pentru cariera lui, găsește necesar să adauge: “Munca merge mai departe”. Cine s-ar putea gândi la așa ceva atât de repede? Dar tocmai de aia, munca este cel mai important ingredient din cele despre care vorbea.

Cum ajunge cineva la 10 titluri la Roland? Performanța pare SF, și totuși, am fost cu toții martori la înfăptuirea ei. Mulți dintre noi am apucat să îl vedem pe Nadal câștigându-le pe toate zece, începând de la cel obținut cu Mariano Puerta în finală, după o victorie la favoritul turneului, Roger Federer în semifinale, și încheind cu cel obținut cu atâta autoritate în finala cu Stan Wawrinka. Au trecut atâția ani de la primul titlu, ani care au inclus doar două înfrângeri, plus o retragere din plin turneu din motive medicale (Rafa a respirat greu când a fost întrebat cum le clasifică, în ordinea tristeții provocate). Iar Rafa joacă, discutabil, poate chiar mai bine. Stan, învinsul său de duminică, așa crede. Dacă nu mai e la fel de exploziv ca la început, Rafa a adăugat acum parcă mai multe nuanțe. Săptămânile astea a scos la înaintare un rever întărit și un serviciu foarte potent. Pe toate le-a întărit cu multă încredere, iar motivația e la fel de mare ca la început.

“Turneul acesta l-am jucat bine de la început până la sfârșit”, a adăugat el, într-o sală de conferințe arhiplină, care l-a primit cu aplauze călduroase. “A fost, cred, un Roland Garros perfect pentru mine. Discuția nu e dacă joc mai mult sau mai puțin agresiv. Joc bine, atât. Iar când joci bine, ai o șansă mai mare să fii mai agresiv”.

Ce înseamnă că joci bine? Poate însemna că neutralizezi complet, aparent fără să lași senzația că forțezi până la capăt, un jucător obișnuit să fie incredibil de agresiv, eficient și bun în marile finale (cu aerul său candid și încurcat, Rafa a admis că nu vede meciul din finală drept cel mai bun al său din tot anul, nici măcar cel mai bun din turneu; “dar astea-s doar senzațiile mele”, a adăugat el, ca o scuză). După un start ceva mai încordat, Rafa l-a încătușat pe Wawrinka, obligându-l să lovească din poziții incomode, scos în exterior sau de la înălțimea umărului, ori chiar peste. Mingile care i-au ajuns în zona preferată de lovire a elvețianului au fost puține, iar când a apucat să lovească puternic și adânc, mingile i s-au întors cu dobândă; ca acel punct din setul al treilea, pe care Stan părea să-l fi câștigat în două ocazii, dar pe care a sfârșit pierzându-l, cu un smash forțat, abandonat în fileu.

Secunde mai devreme, după un punct spectaculos, elvețianul încercase să-și găsească un restart cu ajutorul fanilor. O făcuse cu aerul lui de mocofan, cum îi alintă pe non-mocofani colegul meu Andrei, de băiat bun din vecini; un pic încurcat, dar tocmai de aceea șarmant. Publicul de pe Chatrier s-a executat imediat, iar preț de câteva secunde un val de energie a străbătut întreaga arenă, ceva înfiorător. M-am uitat de cealaltă parte a fileului și nimic nu l-ar fi putut impresiona pe Rafa în acele momente, dar el sesizase pericolul și era gata să-l înfrunte. Am văzut meciuri întoarse brusc, dar dramatic, din asemenea schimbări de momentum: un jucător găsește un punct fabulos, adună publicul în spatele lui, și apoi capătă curaj și lovește tot mai tare, tot mai cu abandon. Exact asta încercase și Stan, dar când a pierdut acel punct pe care l-ar fi câștigat în fața oricui altcuiva, n-a putut decât să zâmbească incredul. Așa cum mai zâmbise și când Nadal a plesnit forehandul turneului, un winner aterizat în colț cu atâta virulență, încât timpul parcă a înghețat un pic. Rumoarea tribunelor a fost fantastică. Iar Stan, ca și ceilalți jucători întâlniți de Nadal în turneu, nu mai credea. De altfel, inevitabilul victoriei lui Rafa e o posibilă explicație pentru lipsa de tensiune din turneul masculin.

Că joci bine mai poate însemna și că ajungi la trofeu pierzând doar 35 de game-uri în tot turneul; doar trei mai multe decât Bjorn Borg în 1978. Asta, în  condițiile în care Rafa spune că a avut emoții mari de tot la începutul meciurilor cu Dominic Thiem, din semifinale, și cel cu Wawrinka. Asta, apropo de nivelul real de emoții pe care îl înfruntă jucătorii când ajung în asemenea situații, imposibil de anticipat sau de pregătit chiar și pentru cei mai experimentați dintre ei. “Acele două momente au fost cele mai grele. Au fost însă alte zile în care m-am simțit foarte liber. Dar e adevărat că a fost un turneu în care am câștigat toate meciurile cu scoruri de necrezut, și nu mai pot spune altceva în plus”.

Nadal pune astfel capăt unei serii de trei ani fără trofee de Grand Slam, una care l-a măcinat destul în 2015-2016, mai ales anul trecut, când a trebuit să se retragă de la Paris, neînvins, pentru că l-a trădat încheietura, ultima adăugire pe o listă incredibilă de probleme fizice de-a lungul timpului. Au fost ani grei, cu eliminări timpurii în turneele de Slam și cu apariții încordate și ezitante, departe de aerul de aproape-invincibil de acum, când e iar în acea stare în care pleacă de la vestiare cu un break avans în fața oricui. Au fost probleme cărora le-a găsit soluții cu dificultate, dar în propriile condiții.

Spune însă că nu a petrecut atât de mult gândindu-se la lipsa succesului în Slamuri. “Voi vă gândiți la asta“, a început el. “Eu nu mă gândesc la asta, nu? Îmi văd de treabă. E adevărat că Grand Slamurile sunt importante, iar pentru mine în mod special acest turneu este cel mai important al anului, la care sunt cel mai stresat și am cea mai multă presiune, an de an. Dar adevărul e că nu putem reduce sportul nostru doar la cele patru turnee de Grand Slam. Pentru mine, să câștig la Monte Carlo înseamnă mult. Apoi Barcelona, apoi Madrid, în fața compatrioților mei. M-am bucurat de toate aceste lucruri, sunt titluri importante pentru mine. Da, azi a fost o zi specială, iar al 10-lea titlu la Roland Garros este unic și diferit, iar eu sunt fericit și emoționat acum, e adevărat. Dar nu mă pot gândi mereu numai la Slamuri. Pentru mine, fiecare săptămână e o poveste diferită, și pe fiecare săptămână există un turneu frumos, iar eu mă bucur de faptul că joc tenis pe fiecare săptămână. Dacă m-aș gândi numai la Slamuri, jucătorii din circuit s-ar simți foarte frustrați. Pentru că, în ultimii 10 ani, nu știu câți campioni de Grand Slam au fost. Și există mulți jucători cu cariere remarcabile, dar care n-au câștigat niciodată un Slam. Așa că nu ne putem concentra sportul doar la aceste patru turnee”.

E un paragraf care vorbește enorm despre filosofia lui Rafa. E nevoie de multă modestie și viziune, în același timp, ca să accepți că momentul în tenis e o sabie cu două tăișuri. Viziunea l-a ajutat să înțeleagă locul său în tenis și faptul că vor mai exista mereu șanse, chiar și după doi ani grei; modestia l-a ajutat să se mențină mereu cu picioarele pe pământ.

Peste toate vin dubiile. Nu veți mai găsi un alt campion de talia lui Rafa care să vorbească atât de direct pe acest subiect.

“Am fost mereu deschis cu voi. Am îndoieli pe fiecare zi. Dar îndoielile sunt bune, cred. Pentru că îți oferă posibilitatea să muncești cu mai multă intensitate, să fii modest și să accepți că e nevoie să muncești din greu ca să îmbunătățești lucrurile. Așa că în mod cert am dubii. De-a lungul acestor trei ani am avut dubii. O să am dubii în câteva zile din nou, pentru că tenisul deschide o poveste nouă în fiecare săptămână, iar asta e cel mai frumos lucru din sportul nostru. În viață nu-s la fel de clare lucrurile. Dacă nu ai dubii, înseamnă că probabil ești prea arogant, iar eu nu mă consider arogant. De aceea cred că îndoielile m-au împins să muncesc atât de mult în toată cariera mea. Și de aceea am avut succesul pe care l-am avut”.

*

Sărbătorește La Decima cu aceste tricouri de fan în ediție limitată!

*

Ce urmează pentru Rafa după acest al 10-lea titlu? Afară de dubiile de peste câteva zile, bineînțeles, se deschide o oportunitate frumoasă pentru a reveni pe primul loc, după ani buni de domnie ai lui Djokovic și perioada întreținută tot mai greu acum de Murray. “E adevărat, acum sunt într-o postură foarte privilegiată, iar dacă pot continua să fac lucrurile la fel de bine ca acum și să mă feresc de accidentări, cred că mai pot câștiga și alte turnee. Depinde mult de mine acum”. De Wimbledon se ferește să facă presupuneri. “Iarba nu e specialitatea mea, și e adevărat că din 2012 am avut mereu probleme acolo, dar toată lumea știe că îmi place mult iarba și am jucat cinci finale acolo, nu? Pe iarbă, orice se poate întâmpla. Dacă treci de primele două tururi, lucrurile se pot schimba mai apoi”.

Iar dincolo de asta? Dincolo de un loc 1 sau de o luptă cu marele său rival, Roger Federer, pentru primul loc la final de an, ce se mai poate întâmpla? În vreme ce articolele care se întreabă dacă Nadal va depăși recordul lui Federer au reînceput să apară, Gustavo Kuerten, de exemplu, crede că Rafa poate ajunge la 15 titluri la Roland Garros. 15! Pare caraghios, nu? Dar și 10 a părut la fel.

“În 2005 credeam că în 2017 voi fi în barca mea, la pescuit în Mallorca. Nu credeam vreodată că o să am o carieră atât de lungă și să câștig atâtea turnee. Greu de zis. Cred că doar oamenii foarte organizați știu exact ce vor face în pasul următor. Eu fac lucrurile așa cum vin. Știu doar că o să joc atât de mult cât mă va face fericit. Dacă mă voi trezi într-o dimineață și nu mă voi mai simți motivat să mă duc să mă antrenez, probabil că în acea zi îmi voi încheia cariera. Dar nu sunt îngrijorat de asta. Sunt o persoană fericită. Îmi place să fac lucruri. Iar când se va întâmpla, voi accepta și mă voi îndrepta spre următoarele lucruri. Dar acum sunt foarte motivat să mă antrenez și încă îmi place. Desigur, atâta vreme cât corpul meu îmi va permite.”

*

Îți place conținutul de pe 30-0? Asigură-te că-l citești și pe cel din 30-0 pe curat, Ediția de vară 2017. Mai multe detalii despre cuprins, aici. O poți cumpăra de aici.

Îți place?
2performant

Perseverență. Muncă. Rezultate | Alături de 30-0 de la început

Cele mai noi
comments powered by Disqus