Ana Ivanovic își încheie o carieră de succes, dar fracturată. Cu ce rămânem din anii ei în circuit

Ana Ivanovic a anunțat, aseară, că se retrage din cauza unor accidentări care nu-i mai permit să performeze la ”standardele ei”.

TreizecizeroSecțiune sprijinită de

Are 29 de ani și o carieră care include un Roland Garros, alte două finale de Slam (RG07 și AO08), 12 săptămâni pe locul 1, peste 15 milioane de dolari câștigați din premii și alte milioane, mai multe, din contracte de publicitate. Majoritatea realizărilor de pe teren s-au întâmplat în perioada 2003-2008. Titlul de la Roland Garros, simultan cu accederea pe locul 1, au fost un cadou otrăvit: Ana nu a putut gestiona presiunea, așteptările și anii de după au fost un rollercoaster în care nu s-a mai ridicat niciodată la performanțele din prima parte a carierei.

Am spus că atunci când mă uit la Federer jucând simt că sunt pe mâini bune. Opusul acestui sentiment îl trăiam în timpul meciurilor Anei Ivanovic. De fapt, în ultimii ani m-am uitat la ea din ce în ce mai rar, până la a-i ignora complet meciurile. Era prea greu, un exercițiu în toate emoțiile negative de pe pâmânt: mai întâi frustrare și nervi, apoi uluire, în final milă și descurajare. Dar n-a fost așa de la început.

Nu știu dacă mai pot găsi un exemplu de jucătoare sau jucător cu o carieră la fel de dramatic fracturată. La mijlocul anilor 2000, Ana era o puștoaică dolofană cu chip inocent din Serbia, o țară nou apărută pe harta tenisului. Pe teren era tăcută și timidă: spre deosebire de colega ei de generație și de cetățenie, Jelena Jankovic, nu se exterioriza nici în bine nici în rău, nu se îmbrăca extravagant, nu purta sclipici în păr sau lipgloss. Însă apariția ei cuminte și inofensivă contrasta cu tenisul pe care-l juca, în special cu o lovitură absolut terifiantă și delicioasă în finalitatea ei: forehandul.

Cele mai interesante personaje mi se par cele care conțin contraste care nu te aștepți să coexiste: bătrânelul fragil care te snopește pentru că este de fapt un maestru kung-fu, pastorul care bea și înjură ca un marinar, mafiotul cu un cod moral de neclintit, adolescenta tocilară care hackuiește baza de date a NSA în timpul liber, casnica supraponderală care este de fapt spion CIA, gagiul bărbos de doi metri și 150 de kile care scrie poezii. Este un element de surpriză și de rebeliune a naturii care refuză să se conformeze stereotipurilor în toți acești oameni și îmi place. Ana era și ea parte din aceste suprize subversive: adolescenta cu aparat dentar și bujori în obrăjori care închidea gura tuturor adversarelor când punea racheta pe minge cu dreapta.

Vă sugerez să căutați videouri cu highlights al oricărui meci al ei dinainte de 2008 și să vă așezați confortabil. Este foarte palpitant să urmărești o lovitură care este definitivă, finală, imposibil de negociat - dreapta lui Delpo, reverul lui Wawrinka, reverul lui Na Li, serviciul Serenei. Sunt niște opere de artă care există în propria lor dimensiune, infailibile și imposibil de deraiat. De obicei, loviturile în tenis sunt determinate și influențate de lovitura de dinainte a adversarului. Nu și aceste diamante pure și dure. Dacă dau greș, cel mai probabil dau greș din cauza unor erori de calcul ale expeditorului mai degrabă decât din cauza felului cum vine mingea de la adversar. 

Dreapta Anei era pur instinctivă; nu era perfectă tehnic, dar loviturile geniale nu trebuie să fie perfecte tehnic. Ca și Stefi Graff, cu care era deseori comparată, lovea mingea o clipită mai târziu, cu corpul părând că se mișcă înapoi și brațul îndoit într-un fel ciudat. Nimic din toate astea nu conta. Forehandul Ivanovic, precum forehandul Graf, era la fel de letal din absolut orice poziție pe teren. 

De obicei, câștigarea unui Slam și urcarea pe locul 1 nu sunt cele mai rele lucruri care se pot întâmpla unui jucător profesionist. Însă frica de succes nu este o vorbă goală a psihologilor, ci este la fel de reală și de deformantă ca teama de eșec, și asta a pățit fata inocentă care nu-și cunoștea propria putere. A devenit conștientă de propria putere, și astfel și-a pierdut inocența și a cunoscut îndoiala și frica. Anturajul său era la fel de neexperimentat ca ea în gestionarea faimei bruște și a așteptărilor ridicate care veneau la pachet. În loc să se țină tare și să se adune în jurul ei, echipa a început să propună schimbări peste schimbări, modificări ale tacticii și filozofiei de joc, și poate și a tehnicii. Ana a fost luată pe sus de aceste experimente nereușite, de accidentări și de noul statut de vânat și și-a pierdut încrederea în jocul ei instinctual.

Cel mai rău lucru pentru un sportiv este să gândească prea mult pe teren. Atleții nu trebuie să fie filozofi gânditori, ci oameni de acțiune. Ivanovic a căzut în această capcană, a filozofării excesive, a căutării soluției în rațional și gândire, când soluția pentru ea stătea în direacția opusă: în acțiune și instinct. Am urmărit-o îngrozită cum nu mai reușea să arunce mingea la servicu de încordată ce era, cum a slăbit până la emaciere (crezând că problema era fitnessul), cum a schimbat rachete și antrenori ca pe șosete, cum dreapta ei devenea din ce în ce mai temătoare, până când a ajuns o dreaptă oarecare: solidă, dar nu arma care să-I câștige meciuri și titluri mari. Mai ales, am urmărit-o pierzându-și curajul pe teren și încercând să compense cu încurajări exagerate, care aveau un aer disperat. Nu-i nimic mai trist decât să vezi pe cineva speriat și dezorientat, dar mai ales pe un teren de tenis, unde totul este multiplicat de statutul solitar al jucătorului.

Ana este, pentru mine, una din ”cautionary tales”, cum zic americanii, poveștile avertisment care arată cât de repede poți să pierzi frâiele propriei cariere nu numai când ai vreun necaz, ci și, culmea, când ți se întâmpă prea multe lucruri bune prea repede și nu știi ce să faci cu ele. Personal, prefer să mi-o amintesc ca pe puștoaica dolofană și timidă care trăznea cu nonșalanță forehanduri de ți se ridica părul pe tine, fără să pară prea afectată de ce făcea, decât pe fata din ultimii ani, care arăta ca un fotomodel, dar care își pierduse bucuria de a juca.

Cele mai noi articole

TreizecizeroConținut susținut de

Comentarii